Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Visul românesc (I)


Radu Părpăuţă

23.11.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Motto: "Cînd vrei să-nşeli o lume, fii ca lumea." (Lady Macbeth)

Inginerul agronom Netedu Gheorghe a fost numit de partid primar (bineînţeles, primarii erau aleşi de o aşa-numită adunare generală a colhoznicilor (cooperatorilor), dar aceasta era numai o mascaradă odată ce candidatul era unic şi propus (a se citi impus) de partid; de altminteri, în ultimii ani ceauşini oamenii erau aduşi cu arcanul, ca să zicem aşa, la aceste adunări generale; prea se lăbărţase minciuna, nimeni nu mai credea în "drepturile inalienabile" ale cooperatorilor) pentru că era executantul perfect. Regimul Ceauşescu se clătina şi avea nevoie de astfel de oameni.

Netedu făcuse facultatea la seral, lucrase o vreme într-un CAP, dovedind cunoştinţe precare, dar multă râvnă. Lucra cu avânt, fiindcă era unul din puţinii români care credea în idealul comunist. Acesta era visul său. "Tu ai o moacă de tanchist sovietic, trezeşti încrederea oamenilor", i-a spus odată un activist.

Însă era de o meticulozitate aproape de paranoia. Era genul perseverent. Avea ceva cazon în el. Trăia singur, nici o femeie nu a rezistat pe lângă el, le cicălea pentru toate chiţibuşurile până le aducea la disperare. La primărie era la fel de chiţibuşar. Netedu era tipul acela de om, care îndeplineşte ordinele la fix, cu condiţia să i se spună cu ce picior să pornească şi câţi paşi să facă şi în ce direcţie. La aceste mărunţişuri era foarte bun, dar dacă lucrurile se complicau, alerga repede la telefon pentru instrucţiuni şi îşi agasa şefii cu o mie de întrebări. Îndeplinea ordinele venite de sus la milimetru, ceea ce, să recunoaştem, era aproape o imposibilitate în debandada şi minciuna ultimului deceniu ceauşin.

Avea mari probleme fiindcă nu voia să umfle cifrele de plan, cum făceau toţi primarii pe atunci. Dacă s-au făcut 60 de căpiţe de fân, aşa raporta, nu 100, cum raportau ceilalţi, că doar, nu-i aşa, nu le numără nimeni. A venit ordinul de "sistematizare" a satelor - o aberaţie - iar el a început să-l execute la sânge. Era, de fapt, sarcina celor de la CAP, dar, fiindcă ordinul venise şi la primărie, Netedu a trecut la executarea lui cu scrupulozitate. A restrâns după noua lege vatra de sat, iar casele, care rămâneau în afară, trebuiau dărâmate (asta era nebunia lui Ceauşescu). A dat ordin să se are până la prispa caselor. În multe locuri aşa s-a făcut. În altele unii tractorişti şi excavatorişti au refuzat să execute ordinul primarului. Din ordinul lui s-au scos livezile de pe deal şi s-a făcut ogor (o prostie!) pentru cultivarea grâului. În vremea în care alţi primari nu ştiau cum să mai facă să eludeze legea, ca să nu-şi ridice oamenii în cap, el anunţa cu seninătate pe veleşteni, prin viu grai dar şi trimiţându-le înştiinţări, că vor fi dărâmate casele din afara vetrei de sat. De câteva ori a scăpat ca prin urechile acului de bătaie. Noroc de Neculai Amariei zis Moşu, un miliţian bătrân, care a ştiut cum să-i ia pe oameni, ca să-i liniştească. Atunci, auzind despre revolta incipientă a oamenilor şi simţind pericolul, mai marii de la judeţ l-au schimbat pe Netedu, dându-i în loc un serviciu obscur în cadrul Direcţiei Agricole, la Pajişti.

După '90 Netedu şi-a găsit un nou vis şi s-a înscris în Partidul România Mare, dar, convingându-se de minciunile liderului C.V. Tudor, a demisionat. A mai încercat şi cu alte partide, însă nu s-a adaptat nicicum. Nici un partid nu era destul de larg pentru îngustimea lui.

Şi, totuşi, destinul lui Netedu a luat după '90 o întorsătură fulminantă, incredibilă pentru cei care îl cunoşteau cât de cât. S-a înscris într-o facţiune disidentă a unui mare partid, facţiune care s-a alipit apoi la alt partid şi mai mare. Nu importă aici ce partid.

Nici nu prea avea ce face altceva. A mai lucrat o vreme la Direcţia Agricolă, dar, făcându-se reduceri drastice de personal, el a rămas pe dinafară. Au rămas numai soţiile sau rudele de mahări, plus futelniţele, cum le zicea Netedu, recunoscute la nivel judeţean, precum şi cei care au ştiut să bată în strună amicilor politici. Cum el nu avea abilităţi de hahaleră simpatică sau de purtător de geantă al vreunui şef, fiindcă meticulozitatea lui cazonă îi impunea oarecum un anume fel de intransigenţă, n-a rezistat. Ar fi avut mai degrabă abilităţi de contabil onest, dar n-avea studii pentru asta. A lucrat apoi o vreme la o firmă a unui camarad din armată, dar n-a făcut mulţi purici nici acolo - prea îl oripilau mânăriile financiare ale patronului. Şi asta nu neapărat din sentiment moral, ci mai degrabă din oroarea lui faţă de tot ceea ce înseamnă dezordine.

Fiind acum mai mereu "pe liber", Gică Netedu îşi petrecea mult timp pe la sediul filialei partidului şi se străduia să priceapă mersul acesteia. Aici s-a împrietenit cu Cici (aşa-i spuneau toţi: Cici şi atât), o tipă cam de vârsta lui, cu siluetă subţire şi ochi cu reflexe verzi-albastre. Era secretara angajată a filialei. Cunoaşteţi genul: cea care stă toată ziua la sediu, fumează ţigări scumpe, face cafele, dă mii de telefoane... în fine, o tipică reprezentantă a PCR-ului, adică a Pilelor, Cunoştinţelor şi Relaţiilor. Weltmann, şeful filialei, un evreu bucovinean uns cu toate alifiile, o iniţiase în toate dedesubturilor filialei, fiindcă avea nevoie de cineva neutru, care să-l ţină la curent cu toate mişmaşurile, mari sau mici. Cici nu avea vreo funcţie în partid, dar era singura, în afară de Weltmann, care avea acces la toate afacerile partidului, până şi la banii filialei.

Prietenia dintre Cici şi Gică Netedu s-a înfiripat pe nostalgia după vechiul regim. Ambii poleiau cu sârg farmecul discret al burgheziei proletare de altădată şi bârfeau en detail regimul decăzut de după. Înainte, şi înainte era mult mai bine, nu-i aşa, Cici avusese un post călduţ şi bine remunerat la Gărzile Patriotice, post obţinut în urma legăturii de la superior la subordonat cu un ofiţer, o relaţie în sensul stahanovismului românesc: "Hei rup, hei rup, haide peste, haide sub". După ce a primit acest post la Gărzi, Cici l-a lăsat repede pe acel ofiţer, care, se pare, era mult mai în vârstă ca ea. Mai târziu, când erau intimi, Cici i-a spus scurt lui Netedu de ce l-a lăsat: "Era un papă-lapte". Fără alte explicaţii.

Mergeau des la un băruleţ aflat în spatele filialei. Aici Netedu, ghemuit aproape în poziţia fetusului pe scăunelul minuscul, se confesa îndelung pe tema scurtelor lui relaţii cu femeile de-a lungul timpului şi, în special, despre perioada cât a fost primar, perioadă care-l obseda. Cici nu se confesa niciodată. Scotea ţigările din poşetuţa ei plată, de mărimea unei cărţi şi fuma. Îl asculta nemişcată, cu privirea ei glaucă şi inexpresivă. Îl trimitea după chibrituri, fiindcă iarăşi uitase bricheta cine ştie pe unde. Fiind nefumător, el se deplasa jenat până la tejghea şi i se părea că barmaniţa îl priveşte condescendent. Băruleţul fiind mai mereu gol, puteau discuta în linişte.

După un timp a început şi ea să vorbească mai mult. Spre mirarea lui, Cici îl lua în derâdere pe Weltmann faţă de el, îl beştelea de-a dreptul. Lui nu-i prea convenea. Din primul moment când venise la filială, Weltmann îl primise cu braţele deschise, din "dom' inginer" sau "dom' Gică" nu-l mai scotea, iar de curând, tot datorită lui Weltmann, Netedu fusese numit vicepreşedinte pe probleme organizatorice. Era o înaintare foarte rapidă la care nu se aşteptase. Era acum unul din şefii filialei partidului! Şi asta datorită lui Weltmann!

De la o vreme, la sfârşitul programului lui Cici, Netedu o însoţea până acasă. Umblau agale pe străzi lăturalnice, mai puţin umblate, şi discutau în general problemele filialei. Cici avea gura slobodă, îşi spunea repezit părerea asupra oricărei chestiuni. Părerile erau în majoritate critice. Netedu nu comenta decât rareori, uneori încercând să-i apere pe cei bălăcăriţi de Cici. La un moment dat Netedu i-a relatat râzând gluma pe care Doroftei, secretarul general al filialei (fusese numit în acelaşi timp cu el), i-o făcuse unui anume Vasilescu, profesor la Ştiinţe Economice, membru local marcant al partidului. Vasilescu era un mare fustangiu, iar Doroftei i-a trimis o adresă oficială de la organele în drept, cum că Vasilescu este chemat urgent la spitalul cutare în legătură cu un sifilis incipient. Bineînţeles, Vasilescu se dusese cu inima cât un purice la acel spital.
- Toată filiala se crăcănează de râs, concluzionează Netedu.

Cici îi răspunde rece:
- Toţi sunt nişte proşti. Ce au cu Vasilescu? Vasilescu ştie să trăiască, nu ca toţi pârliţii ăştia.

Netedu rămâne uimit de combustia rece a vehemenţei ei:
- Ei, lasă! Adevărul este că Vasilescu e un beţivan şi-un curvar ordinar. Ştiu de la nişte studenţi de-ai lui că face apropouri decoltate la fete, că se înduioşează şi plânge la cursuri din cauză că e beat...
- Ei, şi? Toată viaţa lui a făcut ce-a vrut. A fost decan şi înainte, şi după. Şi-n partid a fost bimbaşă. A învârtit pe toţi cum a vrut. A băut, a regulat studente. Şi? Bravo lui!

Într-o seară, după multe astfel de plimbări, au ocolit mai mult ca de obicei pe străzi. Zăpada căzută de dimineaţă se prefăcuse sub roţile automobilelor şi paşii oamenilor în cenuşă, în nisip şi-n noroi. Oraşul era murdar, rebegit şi trist. Când au ajuns la garsoniera ei de la parterul blocului coşcovit, Cici i-a spus cu glas alb, inexpresiv:
- Poţi să rămâi la mine, dacă vrei.

El s-a uitat surprins în ochii ei glauci, de duh al apelor îngheţate, dar n-a văzut nimic. Totuşi, a urmat-o în tăcere.

Aşa a început relaţia lor intimă. Netedu era mulţumit de două ori. În primul rând, îi satisfăcea libidoul său destul de precar, potolit până atunci în relaţii cu femei "de o noapte". Cici nu era ceea ce se cheamă o femeie "fierbinte", dar pentru el era bine şi aşa. Dacă Freud i-ar fi analizat pe cei doi, nu ar mai fi spus că "omul este un animal al tuturor exceselor". Îl chema când voia ea, dar nici prea rar, parcă ştiind când el era aprins până la cota de avarie. În al doilea rând, Netedu era mulţumit, deoarece totul se petrecea la ea, în partide scurte, fără complicaţii. Toate relaţiile lui cu femei de până atunci, raporturi care se doreau a fi de lungă durată, se încâlceau în cicăliri interminabile, în certuri paroxistice apoi şi se terminau cu despărţiri de trenuri paralele - fără sentimente, fără regrete. Cu Cici însă îi convenea.

Îi rest viaţa lui părea că urmează acelaşi făgaş. Sosea punctual la partid, Weltmann chiar îl lăuda pentru asta, rezolva cu scrupulozitate muntele de hârtii parcă mai mare decât pe vremea când era primar, conducea ca pe vremuri şedinţe organizatorice. Este drept, cu oamenii direct nu se prea înţelegea, iar organizarea pe teren lăsa de dorit. Netedu era prea chiţibuşar, prea pisălog când nu trebuie şi scăpând frâiele din mâini tocmai atunci când trebuia să le strunească mai tare. Enerva pe mulţi din jurul său, dar până la urmă lumea era înţelegătoare: "Aşa e nea Gică, n-avem ce-i face! Trăncăneşte cum ştie el, iar noi facem cum ştim noi."

Întâlnirile de la băruleţul aproape pustiu, cu barmaniţa adormită şi scăunelele de pitici, continuau. Cici vorbea acum mai mult, învăluită în perdelele de fum ale ţigărilor scumpe. Netedu avea impresia uneori că-l dădăceşte: îl supărau, dar îl şi atrăgeau spusele ei. Weltmann era mereu calul ei de bătaie. Netedu se lăsa dus de glasul ei ca o apă liniştită la suprafaţă, dar, presimţea, cu bulboane primejdioase în adâncuri.

Într-o zi, imediat ce a intrat în bar, el a băut două sute de votcă. Nu prea obişnuia.
- Ce-ai păţit? îl întreabă Cici.
- Eah, sunt fără chef.
- Te-am văzut eu că erai cam tulburat azi.
- Da, am visat urât astă-noapte.
- Ce?

Netedu ezită câteva clipe, apoi:
- Se făcea că mă certam cu Weltmann, ne dădeam palme, în fine... chestii de astea. Dar acum a trecut. N-are nici un rost să...
- Nu spune că visul nu are nici un rost. Ţin minte o replică dintr-un film: "Visele oglindesc dorinţele noastre cele mai adânci".
- Nu cred în vise.
- Orice bărbat visează să fie mare într-un fel sau altul.
- He, he! Unde mare? În pat?

Cici îi răspunde fără să clipească, fără zâmbet (în general, zâmbea şi râdea puţin):
- Eşti mare şi-n pat. Eeeeşti! N-am a mă plânge. Dar la altceva mă gândesc, când zic să fii mare. Orice bărbat vrea mai mult, mai mare. Şi nu mă refer numai la aia din pantaloni.
- Nu, nu. Eu mă mulţumesc cu ce am. Vicepreşedintele pe probleme organizatorice este printre primii vicepreşedinţi, dacă nu cumva chiar primul. Îmi voi face datoria faţă de Weltmann. El m-a ajutat. În afară de asta, funcţia mi se potriveşte mănuşă: mă pricep, am experienţă, duc o viaţă liniştită... Şi poate-poate va veni şi vremea mea mai încolo.
- Asta nu se va întâmpla! trânteşte Cici vorba ca un baros.
- De ce nu?
- Dar dacă Doroftei se va scăpa la Weltmann cu prostiile spuse de tine la beţie? Vei mai avea o viaţă liniştită atunci?

Netedu rămase încremenit. Cum stătea ghemuit pe scăunel, părea şi mai mic. Nu se gândise la această posibilitate.

Iată ce se întâmplase. Cu vreo două săptămâni în urmă, Netedu şi Doroftei au mers prin comune cu ajutoare pentru sinistraţi. Cunoscând bine oamenii "din teritoriu", Doroftei a făcut un popas mai lung, dacă se poate spune aşa, într-o comună cu un primar devotat lui, mai bine zis dator lui, fiindcă Doroftei îl scăpase dintr-o afacere încurcată cu lemne. Doroftei i-a lăsat primarului nişte ajutoare, deşi comuna nu prea făcea parte dintre cele sinistrate. Cu această ocazie s-a încins un chefuleţ cu muşchi ţigănesc, pastramă de capră şi vin de buturugă până hăt după miezul nopţii. Cum-necum Netedu s-a îmbătat şi a început să se laude. Printre altele a spus că Weltmann e un căcat, că trage sforile cu damigene pe la Relaţiile Publice, unde are o pilă (asta auzise de la Cici), că el, Netedu, e mai... şi că, dacă ar vrea, ăhă, ce i-ar face el lui Iţic ăsta.

Când s-a trezit din beţie, Netedu şi-a dat seama ce prostie făcuse şi a încercat să se scuze faţă de Doroftei, dar acesta l-a asigurat: "Lasă, bătrâne, aşa-i la beţie". Atunci Netedu s-a liniştit şi apoi aproape că a uitat întâmplarea. Acum însă, sub vorbele-baros ale iubitei lui, această posibilitate nu mai părea chiar imposibilă. Şi când te gândeşti că era şi primarul Agachi de faţă... Ar fi putut fi martor sau chiar pârâtor, se gândea Netedu. Dar Cici nu-l lăsă prea mult cufundat în gânduri:
- Îţi spun eu: Weltmann o să afle şi se va teme?
- De ce să se teamă?
- Se va teme că îi sapi autoritatea... Doar două căi ţi-s deschise: Să stai cu mâinile-n sân şi Weltmann să te arunce ca pe o măsea stricată, iar pe urmă să fii vreun ingineraş la vreo fermă prăpădită păzind coada vacii sau să faci adunări şi scăderi în calitate de funcţionăraş cu mânecuţe până la pensie. Sau să-i iei tu locul lui Weltmann. Să-l sapi şi să-i iei locul.

O tăcere de gheaţă se aşeză între ei. Nu se auzea decât bâzâitul tuburilor fluorescente.
- Şi dacă mă miroase că mă port ca un porc cu el? izbucni în sfârşit Netedu. Nu mă fac şi mai rău de cacao?
- Dar el cum a ajuns în funcţia asta? Nu punându-i beţe în roate lui Zăpodeanu până l-a dărâmat? Ia aminteşte-ţi ce porc a fost cu Zăpodeanu?
- Totuşi i-a luat locul în adunarea generală a membrilor de partid.
- Ha-ha-ha! râse Cici cu răutate. Ştim noi ce înseamnă adunarea generală. Pălmaşii ridică palma şi... Totul e manevrat de dinainte.

Iarăşi se întinse între ei o tăcere lungă şi tensionată, la fel ca verdictul pe care-l aşteaptă cel suspect de cancer de la doctor. Cici scoase un nou pachet de ţigări din poşetuţa ei plată, de culoare vernil.
- Weltmann are încredere în mine. Ţine la mine. Dintre toţi vicepreşedinţii, cel mai mult ţine la mine.
- Doar pentru că nu ştie ce este cu adevărat în inima ta.
- În inima mea? Nu-i nimica împotriva lui în inima mea.

Cici se uită lung şi rece la el:
- Hai, lasă balivernele! Minţi!
- Prostii! Eu sunt... eu sunt foarte mulţumit de funcţia pe care o am.
- Poate că aşa este. Doar oare eşti de părere că Weltmann ar mai crede asta, dacă Doroftei i-ar povesti ce ai spus tu la beţie?
- Doroftei este... este prietenul meu încă din liceu. Ţin la el, ţine la mine. Nu mă va trăda.
- Eşti sigur? Ca să ajungă sus, toţi devin porci, toţi trădează, toţi îi sapă pe ceilalţi. În vremurile astea e ca la război: Decât să plângă mama, mai bine să plângă mă-sa. Decât să sufăr eu, iubita ta, că eşti un nimeni şi nu-mi poţi oferi nici măcar o pereche de chiloţi, mai bine, mai bine să sufere nevastă-sa, care se lăfăie în desuuri de milaneză comandate direct în Italia şi îşi petrece verile la Ibiza. Ehei, băieţaş, habar n-ai tu cum se învârt treburile! Mă întreb dacă nu i-a spus deja lui Weltmann ce ai gândit tu cu glas tare la beţie. Mi-e teamă pentru tine, Gicule!
- Lasă-mă cu temerile tale!

S-au despărţit supăraţi. Vreo patru-cinci zile nu şi-au mai vorbit. Câteva încercări de împăcare ale lui Netedu se loveau de tăcerile ei ca de un geam termopan opac şi rece, care culisează numai spre interior. Într-o zi, când s-a terminat programul (v-am spus, ea era angajată ca secretară la partid şi atât), Cici s-a grăbit să plece. Netedu s-a luat după ea, neîndrăznind s-o abordeze. Umbla în urma ei ca un cotei bătut cu pietre de stăpân. Apoi, spre bucuria lui, a văzut-o pe Cici intrând în barul "lor". Netedu a intrat de asemeni şi a făcut semn fetei de la bar să aducă aceeaşi comandă ca de obicei. Apoi s-a aşezat pe tăcute lângă Cici. După o vreme a început să vorbească, continuând parcă discuţia precedentă şi o argumentaţie pritocită îndelung:
- Temerile tale nu au nici un temei. Ai văzut şi vezi zilnic că Weltmann are încredere în mine, îmi dă semne de prietenie. Fii liniştită. În inima ta s-a înşurubat un drăcuşor care ponegreşte ba pe Weltmann, ba pe Doroftei.
- Nu pot să-ţi dau dreptate.

Netedu a râs:
- Ce te mai împinge drăcuşorul! Ascultă: Weltmann are mai multă încredere în mine decât în toţi ceilalţi. De aceea m-a pus, căci practic el m-a pus, în postul de vice cu probleme organizatorice.
- Funcţia asta este cea mai periculoasă. De aia te-a pus. Of, omule! Ignoranţa te face fericit. Ia gândeşte! Weltmann e mai viclean decât crezi. Ţie îţi dă cu generozitate funcţia de vice cu organizarea, dar îl fereşte de această funcţie pe Doroftei, prietenul lui de crailâcuri, punându-l bine merci la căldurică în funcţia de secretar general al filialei. Pe tine, cel mai periculos adversar al lui, te aruncă unde-i pericolul mai mare.

Netedu trecuse demult de faza în care îi era teamă să privească în adâncul sufletului său şi să recunoască ce vrea. De fapt nu ştia nici acum sigur dacă vrea el sau Cici îl învăluise încetul cu încetul în faldurile importanţei sale. Aşa că acum i se păru absolut normal titlul de "cel mai periculos adversar al lui". Ba chiar i se cuvenea. Era şi el, la urma urmei, o stea în galaxia politicienilor judeţeni, care, în treacăt fie spus, erau mai mult găuri negre decât stele.
- Şi de ce, mă rog, este cea mai periculoasă?
- Păi, când nu merge ceva în partid, cine e făcut vinovat de toate? Cel cu organizarea. Dacă rezultatele sunt slabe la alegeri, toate se sparg în capul celui cu organizarea, căci tu vei fi şeful campaniei electorale. Doroftei râde acuma de tine şi îşi freacă palmele de bucurie. Nu numai că el are o funcţie lipsită de primejdie, dar mai are ceva. Are permanenta legătură cu oamenii din teritoriu, pe care-i poate manevra cum vrea el. Secretarul general este cel care ştie tot ce mişcă şi poate utiliza în folos propriu această ştiinţă.

Înfrânt, neîndrăznind să se uite în ochii ei glauci, ca o apă rece, verde-albastră, Netedu n-a mai răspuns. Înţelegea că discuţia aceasta e o piatră de hotar între ei. Momentele acelea puteau deforma sau lumina viitorul său. Aşadar, înţelegerea s-a făcut tacit. Din acea zi au început să acţioneze ca un tot. Fiecare în felul său însă. Se întâlneau în continuare la băruleţul Capernaum (aşa îl numise cine ştie ce patron ciudat), însă mai rar şi nu mai discutau despre problema lor: dărâmarea lui Weltmann şi ascensiunea lui Netedu. Fiorul complicităţii îi făcuse mai conspirativi. Despre problema lor vorbeau acum numai în garsoniera lui Cici. Cu toate că legătura lor se cimentase îndestul, la partid evitau instinctiv să o arate. Colegii ştiau că, într-adevăr, avuseseră o relaţie, dar pasageră, acum se despărţiseră.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer