Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Ceaiul de joi dimineaţă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Banca fumătorilor solitari


Ilinca Anamaria Prisăcariu

10.12.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În parc, la câţiva metri de una dintre intrările din spate, se află o bancă. În faţa ei, după alţi câţiva metri, se află o alta, la fel cu cea de dinainte. Pe prima, de obicei, mai spre dup'amiază, când copii ca noi îşi fac drum prin oraş, stă câte un om. Nu e de fiecare dată acelaşi, dar nici unul diferit în fiecare zi. Nu că aş trece pe acolo zilnic, dar o fac destul de des ca să-mi dau seama că de la un moment dat încolo a devenit un obicei. Uneori e o doamnă, alteori un domn, destul de asemănători. Au chipuri reci şi îmbătrânite, se păstrează destul de îngrijiţi, însă mai permit din când în când unei bluze să stea câş, ori unei şuviţe de păr să se ridice în bătaia vântului. Poate că-s total diferiţi şi n-au nici o legătură, dar un lucru îi leagă totuşi: de fiecare dată, la momentul lor, ei fumează, singuri. Se uită în gol, ori îşi fixează un punct pe care se concentrează, poate fără să-şi dea seama, şi fumează, doar atât. Într-un mod ciudat, cu ochii puţin mijiţi, dar întunecaţi, ceea ce denotă că nu din cauza luminii stau aşa. De fapt, care lumină?... Mereu îi văd când e înnorat. Deşi se concentrează destul de mult asupra nimicului pe care îl privesc şi stau într-o poziţie care ar trebui să exprime relaxarea, se observă clar cum se chinuie să se menţină drepţi. Câteodată se mai sprijină cu o mână de spătarul băncii, ori stau picior peste picior. Nu ştiu ce afumă, m-am întrebat de multe ori. Nu sunt sigură dacă în momentul în care ajunge în plămâni, fumul are loc să se desfăşoare. Mi s-ar părea, mai degrabă, că se chinuie să pătrundă prin alte locuri, traversând colinele de organe din trupurile chircite de frig.

Reţin că uneori, când treceam pe acolo, sau când îmi aminteam de acea bancă, îmi notam pe telefon... lucruri. Cuvinte, frânturi de gânduri care mă străfulgerau, poate chiar un început de poveste. Aveam şi un titlu: "Banca fumătorilor solitari" şi chiar visam ca, într-o zi, să-mi aduc literele şi să încropesc o povestioară. Evident, tehnologia mi-a dat în cap şi am pierdut notiţele, iar acum îmi pare rău de parcă am pierdut ceva din mine. Şi m-am gândit atunci că, dacă m-aş apuca vreodată de fumat, nu ar fi în nici un caz ca la acei oameni. În locul bucăţilor mele de anecdotă, fumul ar avea loc să dea chiar şi o petrecere. Probabil că m-aş intoxica, cum ar veni, cu propria scriere nefinalizată, pentru că nici un petic de fum nu şi-ar mai dori să iasă vreodată. Exagerez. Groaznic de tare. Probabil ora târzie mă îmbie să fac asta.

M-am gândit, la ceva timp după ce am pierdut notiţele, cum aş putea eu să refac totul? Nu voiam să renunţ deloc la ideea asta, mi se părea fenomenală, de "acolo", orice ar fi însemnat asta. Mi-am dat seama, însă, că oricât de mult aş relua toate ideile, cum mai mult sau mai puţină exactitate, tot n-aş reuşi să rescriu exact ce am trecut prin filtrul minţii şi al sufletului în acel moment. Mi-a căzut mai apoi fisa: nici nu trebuie! Era, ce-i drept, o fisă mică...

Totuşi n-am putut rezista. Am început să despic firul de la primul capăt, încercând să-mi amintesc de toate discuţiile plictisitoare despre fumat şi anti-fumat, la care tot asist de când sunt mică. De cum a fumat mama până acum doi ani şi subit, s-a lăsat, despre cum am aflat acum ceva timp, dintr-o poză, că tata fumase în tinereţe. Tata, care e un luptător convins împotriva viciilor, mai ales a celor împuţite. Atunci a fost uimire, iar asta nu încăpea în nici un caz printre acele rânduri din telefonul meu. M-am gândit apoi la modurile în care încercau să se ferească de ochii lumii prietenii mei proaspăt-fumători, cum se ascundeau prin cotloane şi trăgeau pe fugă, scăpând beţele de chibrit pe jos, care erau atât de preţioase. La înţepătura provocată de primul meu fum şi modul în care m-a gâdilit gâtul după aceea. Amuzament, complot, vinovăţie, curiozitate. Nu se potriveau, nu reprezentau ceea ce căutam. Nici măcar plictiseala de care pomeneam mai sus, care se instala instantaneu când apărea pe la şcoală câte un domn binevoitor care dorea să prevină un liceu care, fie vorba între noi, deja avea plămânii obişnuiţi. Fumatul pasiv, de care m-am apucat încă din uter, nu mi-a adus nici el, nici o idee, nici o sclipire, nici o licărire de speranţă că aş putea recrea vreodată ambianţa concentrată în acel post-it electronic.

Când am epuizat toate posibilele surse personale, am ajuns în punctul în care inevitabilul urma să se producă: am deschis calculatorul. Ştiam din start ce va însemna asta, că-mi voi pierde şirul imediat şi că, cel mai probabil, voi sfârşi zdrelindu-mi coatele pe te miri ce reţea de socializare albastră. Dar nu am făcut asta, decât puţin mai târziu... În schimb, ca să menţin procesul de căutare a gândurilor pierdute, am deschis Word-ul, cu speranţa că, mai devreme sau mai târziu, voi da drumul literelor să curgă. Într-un final am făcut-o, iar în momentul de faţă mă simt ca şi cum m-aş afla într-o maşină cu rezervorul găurit. Eu merg cu o viteză rezonabilă, iar din spate sunt urmată de flama creaţiei, care ameninţă să se urce pe dâra de combustibil, pănâ la rezervor, provocând o explozie catastrofală. Încerc să o amân cât pot...

Mă bate gândul sinuciderii... Să pun acum o frână şi să las flama să mă ajungă. Dacă explodez, ce?... Măcar de ar avea ce să sară în aer. Doar litere goale, în urma unui proces care nu se va mai finaliza niciodată.

Încerc o ultimă soluţie: intru pe Google şi scriu toate combinaţiile posibile. "Fumat", "fumători", "fumători singuri"... Îmi apar lucruri care se repetă obsesiv. "Fumatul îţi influenţează negativ viaţa amoroasă", "Singur acasă. Cum să iei decizii cu privire la alcool şi fumat", "Peste 50% dintre fumători au încercat să renunţe singuri la fumat". Acest din urmă titlu îmi atrage puţin atenţia. Poate asta e ceea ce caut. Continuarea titlului este "cel puţin o dată în viaţă". Clar nu. Mă amuză ultimul, care întreabă senin "Ce este într-o ţigară?", iar în josul paginii se vede sugestia de căutare în limba engleză. "Smokers themselves", titlu care mă întristează puţin şi mă face să visez la cum ar fi fost dacă povestirea mea ar fi atât de bună, încât să evolueze într-un roman care să necesite deja traduceri în alte limbi. Mă bate un gând să caut şi alte posibile interpretări, în portugheză, să zicem, dar renunţ repede, pentru că nu ar fi nimic bun în asta. Plus că m-aş întrista şi mai mult.

În cele din urmă intru pe reţeaua albastră şi mă pierd. Am oprit maşina şi am coborât din ea, dar încă nu a explodat nimic. Stau şi fierb literele, ca într-un buncăr părăsit. Eu îl sprijin cu spatele, simţindu-mi corpul cum mi se scurge şi sfârşesc stând şezut, la baza lui. Mă ia somnul, poate de la căldură şi de la murmurul produs de fierberea continuă a literelor.

BUM!

Mă uit la ceas şi aproape că prietena mea a depăşit sfertul academic, când o văd că intră în parc. Se scuză din mers, în timp ce dă cu genunchiul în prima bancă, care se cutremură. Îşi cere scuze de la doamna care s-a deconectat pentru câteva secunde de la ţigara ei pentru a-i trimite o privire de gheaţă, apoi îşi reia nestingherită "treaba". Fac un schimb de priviri încruntate cu prietena mea, în semn de "ce treabă dubioasă" şi ne pornim spre teatru.
- Scuze că am întârziat.
- Mai aveam puţin şi adormeam, spun eu. Şi asta ar fi fost nasol. Imaginează-ţi cum ar fi să adormi pe bancă, singură. Şi pe deasupra, cu ţigara aprinsă. Nici n-aveam cu ce să te sun, mi s-a descărcat telefonul.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer