Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Obiecte ascuţite


Gillian Flynn, traducere de Bogdan Perdivară

02.12.2015
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Gillian Flynn
Obiecte ascuţite
Editura Trei, 2015

Traducere din engleză de Bogdan Pierdivara



*****
Intro

Gillian Flynn s-a născut în 1971, în Kansas City, Missouri. A obţinut licenţa în literatură engleză şi jurnalism la University of Kansas, după care şi-a luat masteratul în jurnalism la Northwestern University, Chicago.
Timp de zece ani a scris pentru revista Entertainment Weekly. Romanul său de debut, Dark Places / Locuri întunecate, publicat în 2006, a câştigat de două ori Dagger Award - prima carte care a obţinut vreodată două premii Dagger în acelaşi an. Al doilea roman al lui Gillian Flynn, Sharp Objects / Obiecte ascuţite, publicat în 2009, a fost New York Times bestseller, finalist la premiul Edgar şi a este primul roman care a obţinut vreodată două premii Dagger în acelaşi an.
Cărţile sale au fost publicate în douăzeci şi opt de ţări. La Editura Trei au apărut Fata dispărută şi Locuri întunecate.
Autoarea locuieşte la Chicago, împreună cu fiul şi soţul ei.

*
După o scurtă internare la un spital de psihiatrie, jurnalista de investigaţii Camille Preaker se confruntă cu o sarcină dificilă: trebuie să se întoarcă în orăşelul unde a copilărit pentru a investiga moartea a două fete.
Camille n-a mai vorbit de mult cu mama ei nevrotică şi ipohondră şi cu sora vitregă, pe care aproape că nici n-o cunoaşte: o puberă atrăgătoare, cu o putere ciudată asupra localnicilor.
Instalată în fosta ei cameră din vechea casă a familiei, Camille îşi dă seama că se identifică prea mult cu victimele. Bântuită de propriii demoni, trebuie să dezlege puzzle-ul psihologic al trecutului, dacă vrea să afle adevărul şi să supravieţuiască reîntoarcerii acasă.

Mi-am dat seama că mi-era frică să citesc ultimele treizeci de pagini, dar nu mă puteam opri. Apoi, după ce luminile s-au stins, povestea mi-a rămas în cap, încolăcită şi şuierând, ca un şarpe într-o grotă. Obiecte ascuţite e un roman provocator, cu un stil tăios şi observaţii pătrunzătoare. (Stephen King)

Într-un stil narativ seducător, Gillian Flynn construieşte vocea cinică şi inteligentă a unei jurnaliste de investigaţii, însă îşi dă măsura talentului în portretele pe care le face figurilor feminine diabolice, bârfitoare şi parvenite ce populează orăşelul de la graniţa statului Missouri. O explorare a unor crime întunecate şi a unor minţi şi mai întunecate. (Booklist)

Un thriller psihologic de senzaţie. (Chicago Sun Times)

***
Capitolul unu

Puloverul meu era nou, urât, de un roşu ţipător. Se făcuse deja 12 mai, însă temperatura scăzuse la cinci grade, şi după patru zile de tremurat în tricou, îmi luasem în grabă ceva gros, de la talcioc, ca să nu mă apuc de scormonit prin cutiile în care îmi pusesem hainele de iarnă. Primăvara în Chicago.

M-am aşezat la computer, după paravanul din iută, şi am început să mă holbez la ecran. Subiectul zilei, deşi nu era unul răsunător, avea o doză de ticăloşie. Patru puşti, cu vârstele între doi şi şase ani, fuseseră găsiţi încuiaţi într-o cameră din South Side, având alături de ei câteva sandviciuri cu ton şi nişte lapte. Fuseseră lăsaţi acolo trei zile, agitându-se precum puii de găină printre mâncarea şi fecalele de pe covor. Mama lor o ştersese să tragă o pipă şi, pur şi simplu, uitase de ei. Uneori se-ntâmplă asta. Fără arsuri de ţigară, fără oase rupte. Doar o neglijenţă ireparabilă. O văzusem pe mamă, după arestare: Tammy Davis, douăzeci şi doi de ani, blondă şi grasă, cu fard roz pe obraji, două cerculeţe perfecte de diametrul unor păhărele pentru tărie. Mi-o puteam imagina trântită pe o canapea hodorogită, cu buzele pe metalul acela, înconjurată de un nor mic de fum. Apoi totul începea să plutească, să se înalţe, copiii rămâneau mult în urmă, iar ea se reîntorcea în perioada gimnaziului, când băieţii îi mai dădeau încă atenţie şi ea era cea mai drăguţă, o fetişcană de treisprezece ani, cu buze date cu luciu, care ronţăia beţişoare cu scorţişoară înainte să se sărute.

O burtă. Un miros. Ţigări şi cafea. Redactorul meu şef, stimatul, extenuatul de Frank Curry, se legăna în mocasinii uzaţi. Dinţii lui erau inundaţi de salivă maronie, tabagică.
- Cum stai cu articolul, puştoaico?

Pe biroul meu era o piuneză argintie, cu vârful în sus. Şi-a înfipt-o uşurel sub unghia îngălbenită a degetului mare.
- Aproape gata.

Aveam un articol de-o palmă. Îmi trebuia unul de trei ori mai lung.
- Bine. Dă-i bătaie, trimite-l la tipar şi vino în biroul meu.
- Pot să vin acum.
- Dă-i bătaie, trimite-l la tipar, apoi vino la mine.
- Bun. Zece minute.

Îmi voiam piuneza înapoi.

A ieşit din separeul meu. Cravata îi atârna neglijent peste brâu.
- Preaker?
- Da, Curry.
- Arde-o bine.

Frank Curry mă crede un suflet milos. Poate fiindcă-s femeie. Sau poate fiindcă sunt într-adevăr un suflet milos.

Biroul lui Curry e la etajul trei. Sunt sigură că îl cuprinde furia de fiecare dată când se uită pe geam şi vede trunchiul unui copac. Redactorii buni nu văd scoarţa; văd frunzele - asta dacă desluşesc, măcar, vreo urmă de copac de la etajul douăzeci sau treizeci, unde-s cocoţaţi. Însă pentru Daily Post, al patrulea ziar ca importanţă din Chicago, al cărui sediu a fost mutat în suburbie, există loc berechet. Trei etaje sunt de-ajuns, acestea întinzându-se în afară ca o pată, neobservate printre magazinele de covoare şi corpuri de iluminat. Un antreprenor corporatist a construit cartierul nostru pe parcursul a trei ani de bună organizare - 1961-1964 - apoi l-a numit după fiică-sa, care suferise un accident grav de călărie cu o lună înainte de terminarea lucrărilor. Aurora Springs, aşa a cerut el să-l numească, după care a stat doar cât să facă o poză cu indicatorul stradal nou-nouţ. Apoi şi-a luat familia şi dus a fost. Fiica, acum trecută de cincizeci de ani, este sănătoasă, cu excepţia vreunei mâncărimi ocazionale în braţe. Locuieşte în Florida şi revine, o dată la câţiva ani, să se pozeze lângă indicatorul cu numele ei, exact cum a făcut şi tăticu'.

Am abordat subiectul cu ocazia ultimei ei vizite. Lui Curry nu i-a plăcut deloc, urăşte majoritatea chestiilor "despre viaţă pur şi simplu". S-a ameţit cu lichior Chambord cât l-a citit, apoi a plecat de la birou mirosind a zmeură. Curry se îmbată destul de neostentativ, dar se îmbată des. Totuşi, nu din cauza asta are parte de o privelişte atât de plăcută. E doar o mică derogare de la ghinionul obişnuit.

Am intrat şi am închis uşa de la biroul lui, care nu arăta aşa cum mi-aş fi imaginat că o să arate biroul redactorului meu. Tânjeam după pereţi îmbrăcaţi în lambriuri mari de stejar, după un gemuleţ de sticlă, pe uşa însemnată cu "Redactor-şef", prin care reporterii debutanţi să ne poată urmări cum ne ciondănim pe chestiuni legate de dreptul constituţional la liberă exprimare. Biroul lui Curry e anost şi convenţional, ca şi restul clădirii. Poţi să discuţi despre condiţia jurnalistului sau să îţi faci un test de cancer cervical, tot aia e. Nimănui nu-i pasă.
- Zi-mi despre Wind Gap, a spus Curry, ducând spre bărbia căruntă vârful unui pix.

Îmi şi imaginam urma minusculă, albastră pe care avea s-o lase mina pixului.
- E în partea de sud-est a statului Missouri, fix în călcâiul cizmei. La o aruncătură de băţ de Tennessee şi Arkansas, am zis, scormonindu-mi mintea după informaţii.

Lui Curry îi plăcea să stoarcă date de la reporteri în privinţa subiectelor care i se păreau relevante - numărul de crime comise anul trecut în Chicago, populaţia din Cook County sau, naiba ştia de ce, istoria oraşului meu natal, un subiect pe care preferam să-l evit.
- A existat încă de pe vremea Războiului Civil, am continuat. Se află în apropiere de Mississippi, aşa că la un moment dat a fost şi port. Acum, cea mai de soi industrie de pe-acolo e măcelăritul porcilor. Are cam două mii de locuitori. Familii vechi, înstărite şi cei rupţi în cur.
- Tu de care eşti?
- Eu sunt dintre ăia rupţi în cur, dar cu origini printre înstăriţi, am zâmbit.

S-a încruntat.
- Şi ce mama dracului se petrece acolo?

Am tăcut, gândindu-mă la diversele dezastre care ar fi putut să se abată asupra orăşelului. Wind Gap e una dintre acele localităţi prăpădite, înclinate spre nenorociri, cum ar fi ciocniri de autobuze sau tornade. Vreo explozie la siloz sau vreun copil căzut în fântână. Mă şi întristasem un pic. Sperasem - aşa cum fac întotdeauna când mă cheamă Curry la el în birou - că o să mă complimenteze pentru vreun articol recent sau că o să mă promoveze, ori, la dracu', că o să împingă spre mine vreo bucată de hârtie cu o mărire de salariu de un procent - nu eram însă pregătită să conversez despre evenimentele recente din Wind Gap.
- Maică-ta e încă pe-acolo, aşa-i, Preaker?
- Mama. Tatăl vitreg.

O soră vitregă născută când eram la facultate, a cărei existenţă era atât de ireală pentru mine, încât îi uitam adesea numele. Amma. Şi mai era Marian, cea de mult plecată dintre noi.
- Ei bine, mai vorbeşti vreodată cu ei?

Nu mai vorbisem de la Crăciun: o convorbire telefonică rece, politicoasă, după ce dădusem pe gât trei shoturi de whisky. Şi-mi făcusem griji ca nu cumva mama să mă miroasă prin telefon.
- În ultimul timp nu.
- Doamne, Preaker, mai citeşte şi tu ştirile naţionale din când în când. Anul trecut, prin august parcă, a fost o crimă acolo, nu? O fetiţă strangulată?

Am dat din cap aprobator, ca şi cum aş fi avut habar. Dar n-aveam. Mama era singura persoană din Wind Gap cu care mai păstram oarecum legătura, şi nu-mi zisese nimic. Destul de curios lucru.
- Acum a mai dispărut una. Am impresia că-i un criminal în serie. Ia maşina, du-te acolo şi fă-mi rost de-un subiect. Fuguţa. Până mâine-dimineaţă să ajungi.

Nici vorbă.
- Avem şi pe-aici poveşti de groază, Curry.
- Mda, şi mai avem trei ziare competitoare, care au de două ori mai mulţi angajaţi şi bani decât noi, a zis, trecându-şi degetele prin şuviţele de păr tocite. M-am săturat să fiu pe dinafara ştirilor. E şansa noastră să scoatem ceva la iveală. Cu adevărat important.

Curry are impresia că, dacă nimerim povestea potrivită, o să ajungem peste noapte ziarul numărul unu din Chicago, că o să obţinem recunoaştere naţională. Anul trecut, un alt ziar a trimis un reporter în localitatea lui de baştină din Texas, după ce câţiva adolescenţi s-au înecat în timpul inundaţiilor din primăvară. Omul a scris un articol emoţionant, dar bine documentat despre forţele naturii, puhoaie şi regrete şi a acoperit totul, de la echipa de baschet a băieţilor, care îşi pierduse trei dintre cei mai buni jucători, la salonul local de pompe funebre, care se dovedise jalnic de inabil să cureţe ca lumea trupurile înecate. Articolul a câştigat un Pulitzer.

Dar tot nu voiam să mă duc. Aşa de tare nu voiam, că-mi încleştasem mâinile pe braţele scaunului de birou, ca şi când Curry ar fi încercat să mă smulgă cu forţa de-acolo. S-a ridicat şi m-a ţintuit vreo câteva clipe cu ochii ăia căprui şi apoşi. Şi-a dres vocea, s-a uitat la poza soţiei şi a surâs, ca un doctor pe cale să livreze veştile proaste. Lui Curry îi plăcea să ridice tonul - se potrivea cu imaginea lui de redactor-şef de modă veche - dar era, totodată, unul dintre cei mai de treabă oameni pe care-i ştiam.
- Uite ce-i, puştoaico, dacă nu se poate, nu se poate. Dar cred că ţi-ar prinde bine. Să scoţi nişte chestii la iveală. Să te pui iarăşi pe picioare. Este o poveste a naibii de bună - ne trebuie asta. Ţie îţi trebuie asta.

Curry îmi ţinuse întotdeauna partea. Crezuse că o să fiu cel mai bun reporter al lui, zicea că am o minte surprinzătoare. În cei doi ani de când lucram la ziar, îi înşelasem aşteptările în mod consecvent. Uneori brutal. Îl simţeam acum, de peste birou, îndemnându-mă să-i acord puţin credit. Am încuviinţat din cap, într-un fel care, speram, exprima încredere.
- Mă duc să-mi fac bagajul.

Palmele mele lăsaseră urme de sudoare pe braţele scaunului.

Nu aveam animale de companie de care să-mi fac griji, nici plante pe care să le las la vreun vecin. Mi-am îndesat într-o geantă groasă suficiente haine cât să-mi ajungă pentru cinci zile, felul meu de a mă asigura că o să scap din Wind Gap înainte de sfârşitul săptămânii. Am aruncat o ultimă privire prin locuinţă, iar aceasta mi s-a dezvăluit cu totul altfel. Apartamentul arăta precum cel al unui puşti de facultate: ieftin, temporar şi lipsit de originalitate. Mi-am promis să investesc într-o canapea decentă, la întoarcere, ca recompensă pentru uimitoarea poveste pe care eram sigură că o voi dezgropa.

Pe masa de lângă uşă se afla o fotografie cu mine la vârsta preadolescenţei, în braţe cu Marian, care avea cam şapte ani atunci. Râdeam amândouă. Avea o privire surprinsă, cu ochii larg deschişi, în timp ce ai mei erau închişi, cu pleoapele strânse. O ţineam lipită de mine, iar picioarele ei scurte şi slăbănoage se bălăngăneau peste genunchii mei. Nu mai ţin minte cu ce ocazie a fost făcută poza sau motivul pentru care râdeam. A devenit, pe parcursul anilor, un mister plăcut. Cred că-mi place să nu ştiu.

Îmi place să fac baie în cadă. Nu duşuri. Nu suport jetul de apă, mă furnică pielea de la el ca şi cum cineva ar apăsa un întrerupător electric. Aşa că am acoperit cu un prosop uzat grătarul cabinei, am îndreptat capul duşului înspre perete şi am stat în apa care se strânsese în cabină. Părul pubian al altcuiva a început să plutească pe lângă mine.

Am ieşit. Nu exista un alt prosop, aşa că am dat fuga în cameră şi m-am înfăşurat cu pătura ieftină de pe pat. Apoi am băut whisky cald, blestemând aparatul de făcut gheaţă.

Wind Gap se află cam la unsprezece ore de mers cu maşina la sud de Chicago. Curry avusese bunăvoinţa de a-mi îngădui o diurnă care să cuprindă o noapte de stat la motel şi un mic dejun, dacă mâncam la benzinărie. Dar odată ajunsă în orăşel, aveam să stau la maică-mea. Asta o hotărâse el. Deja îi cunoşteam reacţia pe care o avea atunci când apăream la uşa ei. O tresărire de uimire, mâna dusă la păr, o îmbrăţişare stângace, care avea să mă lase uşor aplecată într-o parte. Nişte cuvinte despre dezordinea inexistentă din casă. O întrebare despre durata şederii mele, strecurată printre drăgălăşenii.
- Cam cât timp o să ne bucurăm de prezenţa ta, dragă? avea să zică.
Ceea ce însemna: Când pleci?

Politeţea asta mi se pare cea mai supărătoare.

Ştiam că ar fi trebuit să-mi pregătesc notiţele, să-mi scriu nişte întrebări pe undeva. Dar în loc să fac asta am mai băut nişte whisky, apoi am înghiţit o aspirină şi am stins lumina. Legănată de torsul aparatului de aer condiţionat şi de zgomotele electrice ale unui joc video de alături, am adormit. Eram la doar cincizeci de kilometri de oraşul meu natal, dar simţeam nevoia unei ultime nopţi în afara acestuia.

Dimineaţă, am înfulecat o gogoaşă veche cu jeleu, apoi am pornit spre sud; temperatura creştea şi păduri luxuriante împresurau ambele laturi ale şoselei. Partea asta din Missouri e neliniştitor de monotonă - kilometri întregi de copaci deloc impunători, printre care se strecoară fâşia subţire de autostradă pe care mă aflam. Aceeaşi privelişte se repeta cam la fiecare două minute.

Nu poţi repera de la distanţă Wind Gap; clădirea cea mai înaltă de acolo are doar trei niveluri. Dar, după alte douăzeci de minute de condus, am ştiut că se apropie: mai întâi s-a ivit o benzinărie. Un grup de adolescenţi jerpeliţi stăteau în faţă, cu piepturile goale, plictisiţi. Lângă o camionetă veche, un copilaş în scutece arunca pumni de pietricele în aer, în timp ce maică-sa făcea plinul. Avea părul blond-deschis, dar rădăcinile castanii aproape că-i ajungeau până la urechi. A ţipat ceva spre băieţi, dar, în trecere, n-am desluşit ce anume. După aceea pădurea a început să se rărească. Am trecut pe lângă un panou ce făcea reclamă unui centru comercial, cu salon de bronzat, magazin de arme şi prăvălie de stofe. Apoi pe lângă o fundătură singuratică, de case vechi, menită să facă parte dintr-un complex imobiliar ce nu mai fusese niciodată terminat. Şi, în sfârşit, oraşul propriu-zis.

Fără vreun motiv, mi-am ţinut respiraţia în dreptul indicatorului ce-mi ura bun venit în Wind Gap, cam în acelaşi fel în care procedează puştii când trec pe lângă vreun cimitir. Trecuseră opt ani de când plecasem de-acolo, dar priveliştea încă mă neliniştea. Drept înainte pe acel drum, ajungeam la casa profesoarei mele de pian din gimnaziu, o fostă călugăriţă, a cărei respiraţie mirosea a ouă. Aleea aceea ducea spre un părculeţ unde fumasem prima mea ţigară, într-o zi toridă de vară. Dacă porneam pe bulevardul acela, ajungeam la Woodberry şi la spital.

Am decis să merg direct la secţia de poliţie. Clădirea era înghesuită la capătul Străzii Principale, care era într-adevăr cea mai mare stradă din Wind Gap. Pe Strada Principală puteai găsi un salon cosmetic, un magazin de unelte, o prăvălie cu mărunţişuri ieftine, numită chiar Mărunţişuri Ieftine, şi o bibliotecă în care încăpeau doar douăsprezece rafturi. Mai puteai descoperi un magazin de îmbrăcăminte numit Candy's Casuals, de unde puteai să-ţi cumperi jachete, bluze pe gât şi pulovere imprimate cu raţe şi şcoli. Majoritatea femeilor de treabă din Wind Gap sunt profesoare sau mame ori lucrează în astfel de magazine. Peste câţiva ani s-ar putea să găseşti şi vreun Starbucks, care va aduce oraşului ce şi-a dorit atâta: o vanitate gata ambalată şi aprobată. Deocamdată, acolo nu există decât un local ieftin, ţinut de o familie al cărei nume nu-l mai reţin.

Strada Principală era pustie. Nici maşini, nici oameni. Un câine se agita pe trotuar, fără vreun stăpân prin preajmă. Toţi stâlpii de iluminat stradal erau acoperiţi cu funde galbene şi cu pozele neclare ale unei fetiţe. Am parcat şi am desprins unul dintre anunţuri, lipit strâmb pe un semn rutier, cam la înălţimea unui copil. Anunţul era scris de mână, iar în partea de sus a foii cuvântul "Dispărută" era marcat cu litere îngroşate, făcute, probabil, cu un marker. Fotografia înfăţişa o fată cu ochi negri, cu un rânjet sălbatic şi cu un păr mult prea bogat. Genul de fată pe care profesorii ar descrie-o drept "dificilă". Îmi plăcea de ea.

Natalie Jane Keene
Vârsta: 10 ani.
Dispărută la data de 11 mai
Văzută ultima oară în parcul Jacob J. Garrett, purta
pantaloni scurţi de blugi şi tricou cu dungi roşii.
Dacă aveţi informaţii, sunaţi la 555-7377

Speram să intru în secţia de poliţie şi să fiu informată că Natalie Jane fusese deja găsită. Că nu păţise nimic şi că, din câte se părea, se rătăcise sau îşi scrântise glezna prin pădure, ori fugise de-acasă, iar apoi se răzgândise. Astfel m-aş fi suit în maşină şi aş fi pornit-o înapoi spre Chicago fără să stau de vorbă cu nimeni.

Dar se părea că străzile erau pustii, fiindcă jumătate din oraş cerceta pădurea dinspre nord. Persoana de la dispeceratul secţiei mi-a zis că puteam să aştept - comandantul poliţiei, Bill Vickery, se întorcea în curând pentru masa de prânz. Sala de aşteptare avea un aer fals primitor, precum cabinetul unui dentist. M-am aşezat pe un scaun portocaliu şi am început să răsfoiesc o revistă Redbook. Un odorizant de cameră, băgat într-o priză alăturată, împrăştia un iz de plastic, menit să-mi amintească de adierea proaspătă a vântului. Am stat aşa treizeci de minute, timp în care am răsfoit vreo trei reviste, simţind că începe să-mi fie rău de la mirosul acela. Când Vickery a intrat, în cele din urmă, femeia a făcut semn cu capul spre mine, şoptind, cu un dispreţ deloc mascat, "de la presă".

Vickery, un tip slăbuţ, de vreo cincizeci şi ceva de ani, era plin de sudoare. Cămaşa i se lipea de piept, iar în spate, în dreptul fundului, pantalonii făceau o cută.
- Presă? a zis şi s-a holbat la mine prin lentilele bifocale ale ochelarilor. Ce presă?
- Domnule comandant, sunt Camille Preaker, de la Daily Post din Chicago.
- Chicago? De ce aţi venit tocmai din Chicago?
- Aş vrea să vorbesc cu dumneavoastră despre fetiţe - Natalie Keene şi cealaltă, care a fost omorâtă anul trecut.
- Doamne Dumnezeule! Cum de-aţi auzit acolo de asta? Doamne Dumnezeule!

S-a uitat la femeia de la recepţie, apoi iarăşi la mine, de parcă am fi fost complici. Apoi mi-a făcut semn să-l urmez.
- Ruth, preia tu apelurile.

Recepţionera a dat ochii peste cap.

Bill Vickery a luat-o înainte, pe un hol cu lambriuri de lemn, acoperite cu poze înrămate ce înfăţişau păstrăvi şi cai, apoi a intrat în biroul lui, fără ferestre, care era, de fapt, un pătrat minuscul, încadrat de fişete metalice. S-a aşezat şi şi-a aprins o ţigară. Mie nu mi-a oferit.
- Nu vreau să iasă la iveală povestea asta, donşoară. N-am de gând s-o las să scape.
- Mă tem, domnule comandant Vickery, că nu prea avem de ales. Victimele sunt copii. Publicul ar trebui să fie informat.

Replica asta o tot repetasem pe drum încoace. Direcţionează vina asupra zeilor.
- Da' ce îţi pasă matale? Nu-s copiii voştri, sunt copii din Wind Gap.

A dat să se ridice, s-a aşezat la loc, a aranjat nişte hârtii.
- Pun rămăşag că am toată dreptatea să spun că ălora din Chicago nu le-a mai păsat până acum de copiii din Wind Gap.

Vocea i s-a frânt spre final. Vickery a tras din ţigară, şi-a sucit inelul masiv de aur de pe degetul mic, a clipit des. M-am întrebat, brusc, dacă o să-l buşească plânsul.
- Aşa e, probabil că nu. Uite cum stă treaba, n-o să scot din asta cine ştie ce poveste lacrimogenă. E important. Dacă vă face să vă simţiţi mai bine, să ştiţi că sunt din Wind Gap.
"Uite, Curry. Încerc."

S-a uitat la mine. S-a holbat la faţa mea.
- Cum te cheamă?
- Camille Preaker.
- Cum se face că nu te ştiu?
- N-am intrat niciodată în belele, domnule, am zis cu un surâs.
- Familia ta se numeşte Preaker?
- Mama a renunţat la numele de fată acum vreo douăzeci şi cinci de ani, când s-a măritat. Adora şi Alan Crellin.
- A, pe ei îi ştiu.

Pe ei îi ştia toată lumea. Banii nu erau un lucru obişnuit în Wind Gap, banii grămadă.
- Dar tot nu te vreau aici, donşoară Preaker. Dacă scrii acest articol, după aceea, lumea o să ne ştie doar... pentru asta.
- Poate ar ajuta un pic de publicitate, l-am îmbiat eu. În alte cazuri a ajutat.

Vickery a rămas tăcut o clipă, cu ochii pe ambalajul boţit de hârtie în care îşi avea împachetat prânzul, ce era pus pe un colţ al mesei. Mirosea a cârnat afumat. A murmurat ceva despre JonBenet şi rahat.
- Nu, mulţam, donşoară Preaker. Şi nu vreau să comentez. Nu am nimic de comentat pe seama anchetei aflate în desfăşurare. Poţi să mă citezi cu asta.
- Uitaţi, am dreptul să fiu aici. Haideţi să ne uşurăm treaba. Îmi daţi nişte informaţii. Ceva. Şi o perioadă o să vă las în pace. Nu vreau să vă îngreunez şi mai mult munca, dar trebuie să mi-o fac şi eu pe a mea.

O altă replică la care mă gândisem pe undeva pe lângă St. Louis.

Am ieşit din secţia de poliţie cu o hartă fotocopiată a oraşului Wind Gap, pe care comandantul Vickery trasase un x mititel în locul unde fusese găsit, anul trecut, corpul fetei ucise.

Ann Nash, în vârstă de nouă ani, fusese găsită pe 27 august în Falls Creek, un curs de apă iute şi zgomotos, care curgea prin mijlocul pădurilor nordice. Cu o noapte înainte, când fata dispăruse, un grup de căutare cercetase amănunţit pădurea. Însă o descoperiseră nişte vânători, puţin după ora cinci dimineaţa. Fusese sugrumată, cam pe la miezul nopţii, cu o frânghie de rufe, înfăşurată de două ori în jurul gâtului ei. Apoi fusese aruncată în pârâu, care avea debitul scăzut după seceta din vară. Frânghia se agăţase de un pietroi, şi corpul fetei plutise toată noaptea. La înmormântare, sicriul a fost închis. Doar atât am putut afla de la Vickery. Îmi luase o oră întreagă de întrebări să scot asta de la el.

Am folosit telefonul public de la bibliotecă pentru a forma numărul de pe afişul cu fetiţa dispărută. O voce de femeie mai în vârstă a anunţat că era vorba despre Linia Fierbinte Natalie Keene, însă pe fundal se auzea huruitul unei maşini de spălat vase. Femeia m-a informat că, din câte ştia, căutările prin pădurile din nord încă se aflau în plină desfăşurare. Cei care voiau să ajute trebuiau să se prezinte la şoseaua principală de acces şi să aibă sticle cu apă la ei. Se aşteptau temperaturi-record.

La locul unde se desfăşurau căutările, patru fete blonde stăteau întinse pe o pătură la soare. Mi-au arătat una dintre poteci şi mi-au zis să merg în acea direcţie până ce dădeam peste grup.
- Ce faceţi aici? a întrebat cea mai drăguţă.

Faţa ei îmbujorată avea rotunjimile cuiva abia intrat în adolescenţă, iar părul îi era împletit în două codiţe, însă sânii, pe care şi-i scotea cu mândrie la înaintare, erau cei ai unei femei în toată firea. O femeie în toată firea bine dotată. A zâmbit ca şi cum mă cunoştea, lucru imposibil, de vreme ce ultima oară când pusesem piciorul prin Wind Gap ea trebuie să fi fost la grădiniţă. Dar avea un aer familiar. Poate era fiica vreuneia dintre fostele mele colege de şcoală. Avea vârsta potrivită, dacă acea colegă ar fi rămas însărcinată imediat după terminarea liceului. Lucru deloc imposibil.
- Am venit să ajut, am zis.
- Aşa, a rânjit fătuca, după care m-a ignorat, îndreptându-şi întreaga atenţie asupra răzuitului lacului de pe o unghie de la picior.

M-am îndepărtat de pietrişul fierbinte care scrâşnea pe alee şi am intrat în pădure, care mi s-a părut şi mai fierbinte. Aerul era umed ca în junglă. Tufe de splinuţă şi de sumac sălbatic îmi băteau gleznele, iar seminţele albe şi pufoase de plop pluteau peste tot, îmi intrau în gură, mi se lipeau de braţe. Mi-am amintit pe neaşteptate că atunci când eram mică le numeam rochiţe de zână.

Undeva, în depărtare, se auzeau voci care o strigau pe Natalie; cele trei silabe se înălţau şi coborau ca într-un cântec. Am mai mers cu spor încă zece minute şi i-am zărit: vreo cincizeci de oameni care înaintau în şiruri lungi, frământând cu beţele frunzişul tufelor din faţa lor.
- Hei! Vreo veste? a strigat un bărbat pântecos, aflat cel mai aproape de mine.

Am ieşit de pe potecă şi am cotit printre copaci până ce am ajuns la el.
- Pot să vă ajut cumva?

Nu eram încă gata să-mi scot agenda.
- Puteţi să mergeţi alături de mine, a zis. Nu ne strică niciodată o persoană în plus. Rămâne mai puţin teren de acoperit.

Am păşit în tăcere vreo câteva minute, timp în care partenerul meu s-a mai oprit, când şi când, ca să-şi cureţe gâtul cu o tuse productivă, dură.
- Uneori îmi spun că ar trebui să dăm odată foc la codrii ăştia, şi gata, a zis brusc. Se pare că nu se întâmplă nimic bun în ei. Sunteţi o prietenă de-a familiei Keene?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer