Fata dispărută

Gillian Flynn
Fata dispărută
Editura Trei, 2013
Traducere din engleză de Bogdan Pierdivara
Colecţia Fiction Connection



*****
Intro

Gillian Flynn s-a născut în 1971, în Kansas City, Missouri. A obţinut licenţa în literatură engleză şi jurnalism la University of Kansas, după care şi-a luat masteratul în jurnalism la Northwestern University, Chicago.
Timp de zece ani a scris pentru revista Entertainment Weekly. Romanul său de debut, Dark Places, publicat în 2006, a câştigat de două ori Dagger Award - prima carte care a obţinut vreodată două premii Dagger în acelaşi an. Al doilea roman al lui Gillian Flynn, Sharp Objects, publicat în 2009, a fost un New York Times bestseller. Cărţile sale au fost publicate în douăzeci şi opt de ţări.
Autoarea locuieşte la Chicago, împreună cu fiul şi soţul ei.

*

Cine eşti?
Cum am ajuns aici?
Sunt întrebări care îl frământă pe Nick în ziua când sărbătoreşte cinci ani de căsnicie. Şi tocmai acum, soţia sa dispare pe neaşteptate. Primul suspect este Nick. Deşi îşi susţine nevinovăţia, dovezile împotriva lui nu încetează să apară. Sub presiunea mass-mediei, face paradă de cinism şi de minciuni. Iar jurnalul lui Amy, descoperit de poliţie, dezvăluie că mariajul lor era departe de a fi perfect.
Este Nick un ucigaş?
Adevărul îţi dă fiori: este mai întunecat decât ţi-ai fi imaginat.

"Thrillerul anului" (The Observer)

"Citeşte-l şi rămâi celibatar." (Financial Times)

"Vocile personajelor sună atât de autentic, încât cititorul devine un observator direct al mariajului disfuncţional. Un adevărat tur de forţă." (The Guardian)

"Gillian Flynn trasează cu subtilitate portretul unei femei care încearcă să mulţumească un soţ imposibil, dar anumite indicii sugerează că nu totul este aşa cum pare. O versiune a faptelor ascunde o alta într-un roman care manipulează în mod inteligent cititorul." (Sunday Times)

"La început, am fi tentaţi să credem că este un thriller psihologic convenţional. Dar în romanul lui Gillian Flynn, nimic nu este ceea ce pare a fi. Flynn creează o intrigă spectaculoasă, observând cu subtilitate efectele crizei asupra vieţii de cuplu." (The Times)

"Fata dispărută are o structură ingenioasă: atât Amy, cât şi Nick îşi compun propria versiune, însă adevărul se află undeva la mijloc. În timp ce Nick îşi povesteşte viaţa din momentul dispariţiei lui Amy, ea descrie relaţia lor încă de la început, alcătuind portretul unui cuplu a cărui armonie perfectă pare atât de imposibilă, încât aproape imediat simţim că e putred ceva pe dinăuntru."(The Guardian)

***
Fragment

Nick Dunne
Ziua dispariţiei

Când mă gândesc la soţia mea, îmi vine în minte, întotdeauna, capul ei. Forma lui, pentru început. Prima dată când am văzut-o i-am zărit de fapt ceafa, care avea un nu-ştiu-ce încântător în felul în care era fasonată. Ca un ştiulete lucios şi dur de porumb ori o fosilă găsită în albia râului. Avea ceea ce victorienii ar fi numit un cap bine modelat. Îţi puteai reprezenta cu destulă uşurinţă craniul.
 
Aş fi recunoscut oriunde capul acela.
 
Şi ce se află înăuntrul lui. Mă gândesc şi la asta: mintea ei. Creierul, cu toate onduleurile lui, şi gândurile, năpustindu-se prin materia şerpuitoare ca nişte miriapozi iuţi, bezmetici. Îmi imaginez, ca un copil, că i-aş putea deschide craniul, că i-aş putea desface creierul şi să umblu prin el, încercând să-i surprind şi să-i capturez gândurile. La ce te gândeşti, Amy? Întrebarea pe care am pus-o cel mai adesea pe parcursul căsniciei noastre, însă nu cu voce tare, şi nu celei care ar fi putut răspunde. Presupun că asemenea întrebări atârnă ca nişte nori grei, de furtună, asupra oricărei căsnicii: La ce te gândeşti? Cum te simţi? Cine eşti tu? Ce ne-am făcut unul altuia? Ce-o să ne facem acum?
 
Ochii mi s-au deschis brusc, la şase dimineaţa fix. Fără mişcat blând din gene, fără clipit leneş, răgaz pentru recăpătat cunoştinţa. Trezirea a fost mecanică. Un truc de ventriloc cu marionetă, ce-ţi dă fiori: lumea e neagră şi apoi, dintr-odată, începe spectacolul! 6-0-0 arăta ceasul - mi se iţea în faţă, primul lucru pe care l-am văzut.
 
6-0-0. Părea cumva altfel. Arareori mă trezeam la ore atât de fixe. Eram un tip care practica trezitul la întâmplare: 8:43, 11:51, 9:29. Nu existau alarme în viaţa mea.
 
În exact momentul acela, la 6:00, soarele s-a înălţat peste şirul de stejari, dezvăluindu-şi întreaga putere de zeu furios şi văratic. Lumina sa a izbucnit peste râu, către casa noastră, ca un deget lung, gata să mă împungă prin draperiile subţiri ale dormitorului nostru. Acuzator: Ai fost văzut. Vei fi văzut.
 
M-am răsucit în pat, adică în patul nostru din New York adus în casa cea nouă, pe care încă o numeam casa cea nouă, deşi ne mutaserăm aici de doi ani. E o casă închiriată, chiar pe ţărmul râului Mississippi, o casă care ţipă a Nou-Îmbogăţiţi de Suburbie, genul de loc pe care mi-l doream în copilărie, aflat în partea mea de oraş, cea sărăcăcioasă. Genul de locuinţă care apare imediat familiară: căsoiul masiv, ţipând de nou-nouţ ce e, fără personalitate, genul de casă pe care soţia mea l-ar fi detestat - şi chiar îl detesta.
 
"Să-mi las sufletul la intrare înainte să deschid uşa?" a fost prima ei replică la sosire. Făcuserăm un compromis: Amy insistase să închiriem, şi nu să cumpărăm, în orăşelul meu de baştină din Missouri, cu speranţa fermă că n-aveam să rămânem legaţi prea mult de locul acela. Însă singurele case de închiriat erau înghesuite într-un perimetru imobiliar ce se dovedise un eşec: un mini-oraş fantomă de reşedinţe deţinute de bănci, lovite de recesiune şi la preţ redus, un cartier care se închisese încă dinainte să se deschidă. Era un compromis, dar nu şi pentru Amy, nici vorbă. Pentru Amy însemna un capriciu sadic de-al meu, o răsucire vicleană şi egoistă a cuţitului în rană. Voiam s-o târăsc, ca un om al peşterilor, într-un orăşel pe care-l evitase cu tot dinadinsul, şi s-o pun să trăiască într-o casă asupra căreia şi-ar fi revărsat altădată batjocura. Presupun că nu e compromis dacă doar unul dintre voi îl consideră ca atare, dar cam aşa se prezentau compromisurile noastre. Unul dintre noi era mereu furios. De obicei Amy.
 
Nu-mi purta pică pentru asta, Amy. Nu arunca vina pe Missouri. Dă vina pe economie, pe ghinion, dă vina pe părinţii mei, pe internet, învinuieşte-i pe utilizatorii de internet. Am fost scriitor cândva. Eram un scriitor care scria despre TV, filme şi cărţi. În vremea când oamenii încă citeau vorbe scrise pe hârtie, în vremea când tuturor le păsa de ceea ce gândeam. Sosisem în New York pe la sfârşitul anilor \'90, în ultimele zile de glorie, deşi pe atunci nimeni nu ştia asta. New Yorkul gemea de scriitori, de scriitori adevăraţi, fiindcă existau reviste, reviste reale, cu grămada. Pe atunci, internetul era încă un soi de animal exotic de companie, ţinut într-un ungher al lumii publicistice - mai aruncă-i câte un os, mai priveşte-l cum se agită în lesă, ah, ce drăguţ, e clar că n-o să ne omoare la noapte. Gândeşte-te numai: era o vreme când puştii care abia absolviseră puteau veni la New York şi să fie plătiţi ca să scrie. N-aveam habar că ne înhămam la o ocupaţie ce avea să dispară într-un deceniu.
 
Timp de unsprezece ani am avut de muncă şi, deodată, cât ai clipi, n-am mai avut. Prin toată ţara revistele se duceau de râpă, sucombau de la infecţia rapidă adusă de economia în cădere. Scriitorii (genul meu de scriitori: romancieri aspiranţi, gânditori meditativi, indivizi al căror creier nu funcţionează destul de iute ca să scrie pe blog sau pe Tweeter, în principiu, lăudăroşi bătrâni şi încăpăţânaţi) erau terminaţi. Eram ca pălărierii de damă sau ca manufacturierii de biciuşti: ne trecuse vremea. La trei săptămâni după ce am fost pus pe liber, Amy a rămas şi ea fără serviciu. (O simt acum pe Amy uitându-se peste umărul meu, strâmbându-se: atâta spaţiu am dedicat discuţiei despre cariera mea, despre nenorocirea mea, în vreme ce experienţa ei am lichidat-o într-o propoziţie. Asta, ar spune ea, îţi stă în fire. Exact ca Nick, aşa ar zice. Era un refren de-al ei: Exact ca Nick atunci când... şi orice urma, chestia exact ca mine era un lucru rău.) Adulţi fără slujbă, am petrecut săptămâni întregi fâţâindu-ne prin sufragerie în pijamale şi şosete, ignorând viitorul, azvârlind corespondenţă nedeschisă pe sofale şi mese, mâncând îngheţată la zece dimineaţa şi trăgând la aghioase după-amiezile.
 
Apoi, într-o zi, a sunat telefonul. Era sora mea geamănă. Margo se întorsese acasă după ce, cu un an în urmă, fusese concediată şi ea - fata asta e cu un pas înaintea mea în toate, chiar şi la afurisitul de ghinion. Margo mă suna din North Carthage, Missouri, din casa în care crescusem, şi când i-am auzit vocea am văzut-o la zece ani, cu o claie de păr scurt, negru şi salopetă cu pantaloni scurţi, aşezată pe podişca din spate a bunicilor, cu spinarea gârbovită, ca o pernă veche, cu picioarele slăbănoage atârnând deasupra apei, urmărind cum apele râului curg peste degetele ei albicioase, atât de concentrată şi de calmă încă de copil.
 
Vocea lui Go era caldă şi vibrantă chiar şi când dădea veşti atât de reci. Invincibila noastră mamă era pe moarte. Tata era şi el pe ducă - mintea lui (pusă pe rele), inima lui (în pioneze) erau amândouă tulburi; se îndrepta spre marele tărâm cenuşiu al vieţii de apoi. Dar se părea că mama avea să-l întreacă. Mai avea, poate, şase luni ori un an. Puteam să jur că Go se dusese singură să se vadă cu doctorul, că îşi luase grijulie notiţe cu scrisul ei neglijent. Se străduia acum, înlăcrimată, să descifreze ce scrisese. Ore şi doze.
 
Păi, la naiba, habar n-am ce-i aici, o fi un nouă? Are măcar sens ce zic? a spus, iar eu am întrerupt-o.
 
Aveam o sarcină, un scop, pe care sora mea îl ţinea în palmă şi mi-l întindea ca pe o prună uscată. Aproape că am lăcrimat de uşurare.
- O să mă întorc, Go. O să ne mutăm înapoi acasă. N-ar trebui să faci singură toate astea.
 
Nu mă credea. O auzeam cum răsuflă la celălalt capăt al firului.
- Serios vorbesc, Go. De ce nu? Aici nu-i nimic.
 
O expiraţie prelungă.
- Dar Amy?
 
La asta nu stătusem să mă gândesc. Îmi închipuiam că pot să-mi împachetez nevasta din New York, cu interesele ei de New York, cu mândria ei de New York, s-o separ de părinţii ei newyorkezi - să las în urmă tărâmul febril şi avangardist al Manhattanului - s-o transplantez într-un orăşel din Missouri, pe râu, şi totul să fie bine.
 
Nu pricepeam cât de neghiob, cât de optimist, cât de... da, egoist eram gândind aşa. Nu anticipam câtă nefericire avea să vină.
- Amy o să se descurce. Amy...
 
Acolo ar fi trebuit să zic "Amy o iubeşte pe mami". Dar nu puteam să-i spun lui Go că Amy o iubea pe mama noastră, fiindcă, după atâta timp, Amy abia dacă o cunoştea. Cele câteva întâlniri ale lor le lăsaseră perplexe pe amândouă. Amy diseca apoi conversaţiile, zile întregi - "şi ce"-a vrut să spună cu...", de parcă mama ar fi fost o bătrână din vreun trib, sosită din tundră cu o halcă de carne crudă de iac şi câţiva nasturi pentru făcut negustorie, încercând să obţină de la Amy ceva ce nu exista în ofertă.
 
Amy nu se sinchisea să-mi cunoască familia, nu voia să ştie de locul meu de naştere şi totuşi, din vreun motiv oarecare, mi se păruse că întoarcerea acasă ar fi o idee bună.
 
Perna mi s-a încălzit de la răsuflare; am schimbat subiectul în minte. Ziua de azi nu era una pentru stat pe gânduri sau regrete, ci una pentru acţiune. Auzeam, la parter, reîntoarcerea unui sunet de mult uitat: Amy pregătind micul dejun. Pocnetul dulăpioarelor de lemn (bum-paf!), recipiente zăngănitoare de tablă şi sticlă (cling-zbang!), foiala oalelor de metal şi a tigăilor de fier (fâş-zang!). O orchestră culinară ce se acorda, cu un zuruit viguros către final: o tigaie pentru clătite rostogolită pe duşumea, lovindu-se de perete cu un sunet de cinel. Se crea ceva impresionant acolo, probabil clătite, fiindcă sunt speciale, iar astăzi Amy voia să gătească ceva special.
 
Era a cincea noastră aniversare.
 
Am păşit în picioarele goale către capătul scării şi am rămas să ascult, afundându-mi degetele în covorul moale ce acoperea în întregime podeaua, covor pe care Amy îl detesta din principiu, încercând să mă decid dacă sunt gata să cobor la ea. Amy era în bucătărie, neştiutoare la ezitările mele. Fredona ceva melancolic şi familiar. M-am străduit să desluşesc melodia - o piesă folk? Un cântec de leagăn? - apoi mi-am dat seama că era coloana sonoră de la serialul M*A*S*H*, Suicide is painless. Am coborât scările.
 
Am zăbovit în hol, privindu-mi soţia. Părul ei de culoarea untului galben era prins, o codiţă ca un moţ se zbânţuia veselă, şi-şi sugea distrată un deget pârlit, continuând să fredoneze cu el în gură. Murmura în felul ăsta fiindcă avea greutăţi mari cu versurile. La prima noastră ieşire, era la radio un cântec de Phil Collins: "Ea pare să aibă o atingere invizibilă". Dar, în loc de asta, Amy s-a apucat să cânte "Ea poate să aibă o întindere invincibilă". Când am întrebat-o cum de putea crede că versurile ei se apropiau câtuşi de puţin de cele corecte, mi-a zis că avusese întotdeauna impresia că femeia din cântec îl iubea cu adevărat pe bărbat fiindcă se putea întinde până la el. Atunci am ştiut că-mi place de ea, că îmi place pe bune fata asta care avea explicaţii pentru orice.
 
E tulburător să rememorezi o amintire caldă şi să te simţi, în acelaşi timp, înfrigurat până la oase.
 
Amy a aruncat un ochi către clătita ce sfârâia în tigaie şi a dat cu limba peste ceva de pe încheietura mâinii. Dacă o luam în braţe, avea să miroasă a fructe de pădure şi a zahăr pudră.
 
Când m-a surprins spionând-o, în boxerii mei boţiţi, cu părul vâlvoi, s-a lăsat peste blatul de gătit şi a zis: "Ehei, bună, Voinice".
 
Pe gâtlej îmi urca un iz de fiere şi de groază. Mi-am spus: OK, du-te!
 
Întârzii mult la slujbă. Soră-mea şi cu mine am făcut o neghiobie întorcându-ne acasă. Am făcut lucrul despre care vorbeam de mult. Am deschis un bar. Am împrumutat bani de la Amy pentru asta, 80 000 de dolari, care altădată n-ar fi însemnat mai nimic pentru Amy, însă acum însemnau aproape totul. M-am jurat să-i plătesc până la ultimul ban, cu dobândă. N-aveam de gând să fiu genul ăla de bărbat care împrumută de la nevastă - numai ce mă gândeam şi-l şi vedeam pe tata strângând din buze. Eh, sunt pe lume bărbaţi de toate felurile, expresia lui cea mai infamă, a cărei parte a doua rămânea nespusă: şi cei de-alde tine nu-mi plac.
 
Dar era cu adevărat o decizie practică, o mişcare antreprenorială isteaţă. Aveam nevoie de ocupaţii noi, şi Amy, şi eu. Urma şi ea să se apuce de ceva într-o bună zi, dar între timp exista un venit, lucru posibil mulţumită economiilor lui Amy. La fel ca şi căsoiul burghez pe care-l închiriaserăm, barul se regăsea simbolic în amintirile mele din copilărie - un loc unde se duc doar adulţii şi fac chestii de adulţi. Poate de aceea fusesem atât de insistent în privinţa cumpărării, după ce mi se răpise sursa de venit. E ca o indicaţie a faptului că sunt, totuşi, un adult, un bărbat în toată firea, o fiinţă umană folositoare, chiar dacă mi-am întrerupt cariera care m-a făcut astfel. N-o să mai fac aceeaşi greşeală: mulţimile nesfârşite de reviste vor continua să fie decimate - de internet, de recesiune, de publicul american care preferă să se uite la televizor, să joace jocuri video sau să-şi informeze electronic prietenii că, să n-am parte, ploaia e naşpa! Dar nicio aplicaţie nu se poate compara cu un pic de ameţeală de whisky, pe căldură, într-un bar întunecos şi răcoros. Lumea o să vrea mereu ceva de băut.
 
Barul nostru e la o intersecţie şi are un aspect bizar, de parcă ar fi făcut din petice. Cea mai de soi caracteristică a sa e tejgheaua masivă, victoriană, cu capete de dragoni şi feţe de îngeri ieşind la iveală din lemnul de stejar - o sculptură de-a dreptul extravagantă în vremurile astea de rahat ale plasticului. Restul barului e de doi bani de fapt, o expoziţie cu designurile cele mai proaste ale fiecărui deceniu: linoleum din perioada Eisenhower, cu marginile răsucite precum pâinea prăjită; pereţi îmbrăcaţi în panouri îndoielnice de lemn, parcă scoase dintr-un film porno din anii \'70; spoturi cu halogen, un omagiu accidental adus camerei mele de cămin din anii \'90. Efectul final constă în ceva bizar de primitor - aduce mai degrabă cu o casă lăsată în paragină decât cu o crâşmă. Şi are şi ceva vesel: împărţim locul de parcare cu o sală de bowling şi, când uşile noastre se deschid larg, pocnetul popicelor doborâte aplaudă intrarea clientului.
 
Am numit barul "Barul". "Lumea o să creadă că suntem ironici, şi nu nişte pârliţi creativi", a fost de părere soră-mea.
 
Da, ne credeam newyorkezi şmecheri - gluma cu numele n-avea s-o înţeleagă nimeni, nu cum o înţelegeam noi. N-aveau s-o meta-prindă. Ni-i imaginam pe localnici frecându-şi nasurile cu dosul palmei: "De ce i-or fi spus Barul?" Însă primul nostru muşteriu, o femeie căruntă cu ochelari groşi şi trening roz, a zis: "Îmi place numele. E ca în Mic dejun la Tiffany\'s, unde pe pisica lui Audrey Hepburn o cheamă Cat."
 
Ne-am simţit, după aceea, mult mai puţin superiori, şi ăsta a fost un lucru bun.
 
Am tras maşina în parcare şi am aşteptat finalizarea explozivă a unei lovituri pe pista de bowling - mulţumesc, mulţumesc, prieteni - , apoi am coborât. Am admirat împrejurimile, netulburat încă de priveliştea placidă: pătrăţosul oficiu poştal, din cărămizi gălbui, de peste drum (acum închis duminicile), clădirea de birouri gri, părăginită, aflată un pic mai încolo (acum închisă, punct.) Nu era nici urmă de prosperitate. Ba nici măcar original nu era locul, fiind unul dintre cele două Carthage din Missouri - localitatea noastră, tehnic vorbind, este Carthage de Nord, iar asta o face să sune ca un oraş geamăn, cu toate că e la sute de kilometri de celălalt, şi mai mic: un orăşel amărât, din anii 1950, care s-a umflat într-o suburbie în miniatură şi a socotit asta un progres. Dar aici crescuse totuşi mama, şi aici ne-a crescut pe mine şi pe Go. Nu era doar o mahala plicticoasă, avea şi un pic de istorie. A mea, cel puţin.
 
Pornind către bar, peste suprafaţa de beton şi iarbă a parcării, am privit drept în josul străzii şi am văzut râul. Asta mi-a plăcut mereu la oraşul nostru, că nu e construit pe vreo ridicătură sigură care dă către Mississippi - noi chiar suntem pe Mississippi. Aş fi putut să ies de pe drum direct la canalul colector, de vreun metru adâncime, şi să-mi continui drumul înspre Tennessee. Pe fiecare clădire din centru se văd urmele lăsate de râu când cu inundaţiile din 1961, 1975, 1984, 1993, 2007, 2008, 2011. Şi tot aşa.
 
Râul nu era umflat acum, dar curgea cu rapiditate, curenţii erau puternici, şerpuind ca nişte funii groase. Se vedea, deplasându-se odată cu râul, un şir lung de bărbaţi, cu ochii aţintiţi asupra picioarelor şi umerii încordaţi, păşind grăbiţi spre nicăieri. În vreme ce mă uitam la ei, unul m-a privit brusc în ochi, cu faţa în umbră, doar un petic oval de întuneric. Am întors capul.
 
Simţeam, brusc şi intens, nevoia să intru. Câţiva metri doar şi gâtul îmi şiroia de sudoare - soarele încă se profila ca un ochi mânios pe cer. Ai fost văzut.
 
Am simţit cum mi se strânge stomacul şi am grăbit pasul. Trebuia să beau ceva, neapărat.