Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Dacă tu crezi că eşti buricul pământului şi geniu la tine în baie, la tine în baie rămâi


Andrei Vornicu, un interviu în mai multe scene cu Chris Simion

25.12.2015
Yorick, noiembrie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Până să ajungă la Londra cu spectacolul Dragostea durează trei ani nu o cunoscusem personal pe Chris Simion. Ştiam că este unul dintre corifeii teatrului independent românesc, că e regizor şi scriitor, că organizează cu tenacitate în fiecare an Festivalul Undercloud - Independent de orice, că a făcut istorie în Lăptăria Enache şi La Motoare cu spectacolele ei, ştiam că e o personalitate importantă a teatrului românesc şi că este în primul rând, unică. Cunoscând-o apoi personal, mi-am dat seama că România avea nevoie de o Chris Simion şi, dacă n-ar fi existat, ar fi trebuit s-o inventeze, măcar ca legendă urbană sau ca prezident al unei mişcări culturale. E deopotrivă controversată şi admirată, repudiată şi adoptată ca model, o sursă de inspiraţie şi de bârfă. Când am aflat că va fi prezentă în capitala Marii Britanii prin intermediul seriei Poveşti spuse-n româneşte am solicitat un interviu ca să îmi limpezesc percepţia asupra ei şi să pun în ordine contradicţiile ce păreau să compună o fiinţă sofisticată şi greu de încadrat. Faptul că are o afinitate pentru literatură şi că a adus-o pe scenă în numeroase rânduri m-a apropiat din start de acest personaj care nu ia viaţă pe scenă, ci îşi trage viaţa din ea, stând în spatele ei.

Dragostea durează trei ani e un spectacol demn de un Guiness Book românesc: a depăşit 600 de reprezentaţii, după nouă ani de când se joacă cu casa închisă. În distribuţie i-am regăsit pe Cristi Iacob, Ilinca Goia, Gabriela Iacob şi Cristian Hogaş, protagonistul iniţial al spectacolului, care după şapte ani l-a înlocuit de această dată pe Vitalie Bichir, care nu a putut fi prezent.

La finalul reprezentaţiei se face oprire la pub-ul Waxy's Little Sister şi se stă la bere. La Chris se stă la coadă fiindcă aproape fiecare dintre cei prezenţi are ceva să-i spună. Îmi pregătesc reportofonul şi iau în sfârşit loc alături de ea. O întreb dacă a mai fost vreodată la Londra şi îmi răspunde pe englezeşte că e first time. Vrea să facă o cură de musicaluri fiindcă în România nu are unde. O înţeleg. "Mi se pare foarte important ca în momentul în care ai şansa să ajungi într-o destinaţie ca asta, să te duci să vezi. Eu merg pe principiul că e singura şansă pe care o am să mă informez şi să văd pe unde sunt ca regizor, să văd pe propria piele cât mai multe." Am pe buze o altă întrebare, dar sunt silit să o amân fiindcă se dă strigarea şi se merge la masă. Chinatown-ul din Soho fierbe la ora înserării şi ne facem loc printre oameni pe cealaltă parte a străzii, unde găsim un bufet chinezesc cu mese libere şi tot specificul locului: chelneri cu engleză de ghid turistic, plata cash, înainte să iei loc la masă, ambient derizoriu, mese înguste, plasate astfel încât să încapă cât mai mulţi într-un spaţiu cât mai restrâns. Totul pare a fi made in China la propriu. Notă discordantă face o reproducere a lui Kandinsky agăţată pe peretele dintre masa la care stau eu şi cea la care stă Chris. La final, repornesc reportofonul şi o-ntreb pe Chris ce impresie i-au făcut spectacolele vizionate aici. A văzut strict musicaluri:
Fantoma de la Operă, Mizerabilii şi Billy Elliot şi e de părere că nu crede că o să prindă o generaţie de actori care să se ridice la performanţa celor de-aici. "Nu avem şcoală în sensul ăsta, nu avem profesori, şi e firesc. Dacă în momentul ăsta ar începe să se lucreze la asta, probabil că în 10-20 ani am putea să prezentăm musicaluri la calitatea celor pe care le-am văzut aici. Exemplul cel mai concret este Billy Elliot, cu toţi copiii ăia pe scenă, care aveau între 6-12 ani, şi făceau performanţă. În momentul în care o să creştem şi noi generaţii în sensul ăsta, de la grădiniţă, să-i pregăteşti şi pe mişcare scenică, şi pe voce şi pe actorie, probabil că vom avea o astfel de ofertă."


Andrei Vornicu: Crezi că la nivel educaţional ar trebui să introducă cursuri de actorie şi teatru în şcolile din România? Fiindcă aici există.
Chris Simion: Păi, şi la noi există, din liceu. Dar sunt opţionale. Şi nu se compară şcoala românească cu cea britanică. Cred că totul porneşte de la metodă. Şcoala noastră de teatru este construită pe un alt sistem. În momentul în care se va schimba şi sistemul cu siguranţă se vor dezvolta şi zone noi. N-avem teatru-dans, n-avem multe, ce să vorbim de musical?

Pe întreg parcursul conversaţiei, Chris Simion mă priveşte în ochi cu intensitatea cu care m-ar privi dacă aş fi la o audiţie, doar că privirea ei e umană, curioasă, prietenoasă şi parcă zâmbeşte. Uşor tăios, dar perfect natural.

A.V.: Crezi că performanţa actorilor de musical din Londra se datorează în primul rând talentului sau mai ales a unei şcoli care i-a instruit şi le-a antrenat nişte abilităţi?
C.S.: Cred că se mixează. Adică cu siguranţă au şi background şi tehnică, dar dincolo de asta au o valoare nativă, talentul.

A.V.: La ce nivel crezi că păcătuieşte şcoala românească de teatru, atât pe actorie, cât şi pe regie?
C.S.: Încrâncenarea asta în limite şi prejudecăţi. Cred că în primul rând pleacă de la profesor. Dacă profesorul i-ar da, pe de o parte, mai multă libertate studentului, şi pe de altă parte, dacă l-ar constrânge să îşi formeze o bază culturală şi educaţională, să vadă foarte mult, pentru că la noi, de exemplu, se bazează foarte mult pe ce ştii tu să faci. Nu te duci la spectacolele colegilor, nu mai spun că nu te duci la festivalurile din străinătate să vezi ce se montează în altă parte. Deci nu ai o cultură şi o educaţie care să-ţi permită să vii cu un plus de valoare. Te limitezi la tine, la talentul tău şi la ce ţi-a dat Dumnezeu. Ceea ce pentru un actor şi pentru un regizor, din punctul meu de vedere, e vital e să mergi să vezi ce se întâmplă şi afară. Fiindcă dacă tu crezi că eşti buricul pământului şi geniu la tine în baie, la tine în baie rămâi.

A.V.: Prin libertate te referi şi la libertatea de a experimenta şi de a greşi?
C.S.: Da, da. Suntem cu foarte mulţi ani în urmă faţă de ţări ca Franţa sau Anglia. Şi totul cred că pleacă de la curaj. Curajul de exprimare pe care ţi-l cultivi din şcoală.

A.V.: Cred că aş putea fără rezervă să te numesc un arhitect al teatrului independent românesc. Ceea ce era independent în perioada '98-'99 însemna aproape o frondă pe când aici e de mult o normă fiindcă nu există teatru de stat în accepţia românească.
C.S.: Gândeşte-te că am înfiinţat în 1999 împreună cu Pascal Bruckner compania de teatru D'Aya, perioadă în care teatrul independent era o chestie ciudată, greu de digerat de majoritatea elefanţilor din domeniu şi o alternativă care producea mai degrabă frică decât curiozitate - se intuia concurenţa. O societate sănătoasă sprijină tinerii. Mai ales în momentul în care exista suportul unei personalităţi de talia lui Pascal Bruckner, unul dintre cei mai importanţi scriitori contemporani. Ei bine, atunci, din toată breasla noastră, şi când spun toată nu exagerez, au fost doar două persoane care au avut încredere în mine. În rest, toţi cei care mă cunoşteau mă considerau o impostoare şi pentru ei era mai importantă diploma decât talentul. Eram studentă la Teatrologie şi nu la Regie, iar dorinţa de a mă manifesta ca regizor a fost catalogată ca diletantism. Faptul că acum montează cine vrea şi ce vrea nu este o impostură. Am tras multe de pe urma curajului meu. Dar pasiunea pentru teatru a fost mai puternică decât frustrarea celor din jurul meu. A contat mai mult să lucrez şi să fac spectacole, sa-mi văd de treabă decât să am diplomă de regizor şi să plec urechea la unii şi la alţii. Toată studenţia de la teatrologie mi-am petrecut-o fugind la cursurile de regie de la clasa paralelă, a lui Alexa Visarion, primul om care a crezut în mine şi care m-a lăsat să-mi dau examenele undercover. Nu eram studenta lui, dar mă lăsa sa particip împreună cu studenţii lui oficiali şi să-mi prezint lucrarea. Tot ce-ţi povestesc acum s-a întâmplat în paralel cu teatrologia. Nu eram notată în carnetul de note de la regie, îmi dădeam examenele pro bono, ca exerciţiu pentru mine. După teatrologie am făcut şi regia de teatru, oficial, la clasa lui Tudor Mărăscu, al doilea om care a avut încredere în mine şi m-a încurajat pe drumul acesta.

Ni se face semn insistent că au fost achitate şi băuturile şi că trebuie să ne mutăm. Întrerup din nou interviul şi ne strângem lucrurile. Înainte de a părăsi locul, un amic ne face o poză cu Kandinsky pe fundal. Ieşim în stradă şi ne lăsăm ghidaţi de Cristian Hogaş către un bar pe care ni-l recomandă, vom vedea de ce. E la doi paşi de Ronnie Scott's. Ajungem într-un fel de pivniţă întunecoasă cu câteva mese. Arată ca una din speluncile româneşti cu clientelă dubioasă, dar scăldată într-un farmec neconvenţional. Ne retragem în curtea interioară, un pătrat îngust ca o fosă între clădiri de câteva etaje. Priveşti în sus şi vezi ziduri de cărămidă străluminate de câteva ferestre, felinare şi stelele înfundate în stratul inegal de nori ce înveleşte cerul.

C.S.: Pot să spun că am avut parte de doi profesori care au avut curaj să-şi spargă prejudecăţile şi mentalitatea tipic românească şi să sprijine demersul meu. Şi al treilea om care trebuie menţionat, care a avut încredere în mine este directorul teatrului Bulandra, regizorul Alexandru Darie, care a avut curajul să mă lase să fac Oscar şi Tanti Roz, Maitreyi şi Mecanica inimii.

A.V.: În prezent ai diploma de regizor de teatru şi, prin urmare, dreptul de a lucra într-un teatru de stat. De ce crezi că e un risc sau o formă de curaj? Directorii de teatru te-au văzut mereu contra curentului sau nu credeau că teatrul pe care-l practici ar concorda cu ceea ce vor ei?
C.S.: Nu. Pentru că există prejudecăţile mai importante decât valoarea sau talentul pe care-l ai. Şi, din păcate, în România încă funcţionează politica... ăăă...

A.V.: Nepo-
C.S.: Nepotismelor! (Râde aprobator) Şi nu sunt nici fiica unui mare actor sau bogătan, tata nu e preşedintele Academiei Române, şi nu m-am culcat nici cu Pascal Bruckner. Am pus în joc ce mi-a dat Dumnezeu şi aşa am reuşit până în acest moment, şi aşa mă rog să reuşesc şi de-acum încolo. Nu o să fac niciodată compromisuri pentru că am încredere totală că reuşesc fără.

A.V.: În momentul în care ţi s-au girat proiectele de la Bulandra, ţi s-a acordat libertate deplină sau au existat anumite restricţii sau direcţii?
C.S.: Evident că am avut parte de foarte mulţi ipocriţi care brusc, de unde nu mă salutau, au început să se bage-n seamă. E foarte multă duplicitate. În momentul în care eşti recunoscut de un teatru de stat, brusc ai "prieteni". Dar asta a fost o oglindă a realităţii în care mă manifest ca regizor. N-am abandonat teatrul independent chiar dacă mi s-au deschis uşi odată cu cel de stat.

A.V.: Înainte de Bulandra ai montat la Botoşani, Oradea şi Teatrul Naţional din Iaşi. Când ai lucrat în provincie ai mers tu cu proiectele sau ai fost invitată?
C.S.: Am fost invitată, dar am avut libertatea să aleg ce montez şi cu cine montez.

A.V.: Trei prejudecăţi pe care oamenii de teatru din România le-au avut sau încă le au despre Chris Simion.
C.S.: Prima - "Că nu am diplomă, atunci când n-o aveam."
A doua - "Că succesul meu se bazează pe faptul că tata e preşedintele Academiei Române. Pe tatăl meu îl chema Emil şi la şcoală apăream E Simion, şi toată lumea credea că sunt fiica lui Eugen Simion. A fost o bârfă care a ţinut două-trei generaţii cum că succesul îl am fiindcă e tata şmecher."
A treia - "A treia bârfă foarte tare e că m-am culcat cu Pascal Bruckner ca să obţin drepturile de autor pe care mi le-a cedat. Deţin în exclusivitate toate drepturile de autor pentru a-i dramatiza romanele, şi am înfiinţat împreună Fundaţia Compania de teatru D'Aya în 1999. Conform bârfei, m-aş fi culcat cu el în schimbul acestor lucruri. Şi la un moment dat chiar am zis că îmi pare rău că n-am făcut-o. Atunci, la 19 ani, nu îl vedeam ca pe un posibil partener, dar la vreo zece ani după, când ne-am reîntâlnit, chiar arăta foarte bine şi mi-am amintit de toată bârfa tinereţii mele (râde cu poftă)."

A.V.: El e la curent cu asta?
C.S.: Daaa, normal, şi ne distrăm la culme. M-a susţinut necondiţionat de când ne-am întâlnit prima oară fiindcă a fost extrem de impresionat de primul meu spectacol, pe care l-am făcut după romanul Copilul divin. El nefiind o persoană uşor generoasă. E un om extrem de exigent şi de riguros. Nu are generozitatea de a veni spre tine cu entuziasm sau cu mulţumiri decât dacă le meriţi. Pe mine chestia asta m-a încurajat şi m-a responsabilizat fantastic.

A.V.: Poţi detalia puţin ajutorul primit din partea lui Pascal Bruckner? În ce-a constat mai exact, dincolo de suportul media şi prestigiul numelui său.
C.S.: Păi, toată colaborarea concretă cu el. În momentul în care lucrăm la un proiect comun ne consultăm artistic, îi spun ce vreau să fac, cum vreau, mă sfătuiesc cu el fiindcă e ochiul limpede pe care-l folosesc de fiecare dată.

A.V.: A participat vreodată la repetiţii?
C.S.: La repetiţii nu, doar la premiere. Dar am construit împreună. A fost exact prietenul cu care am stat şi am discutat când trebuia să iau o decizie, când voiam să fac ceva şi nu ştiam ce să aleg. Aveam nevoie să-l întreb pe el fiindcă ştiam că experienţa pe care o are şi tot ce e el mă va ajuta să iau decizia corectă, şi s-a adeverit de fiecare dată.

A.V.: În ce relaţii e cu teatrul? E pasionat, frecventează spectacole?
C.S.: E un spectator activ. Vrea să scrie o piesă de teatru pornind de la o discuţie pe care am avut-o şi de la o sugestie pe care i-am dat-o şi aştept să o scrie ca s-o regizez. Merge frecvent la teatru în Franţa. În România a văzut cinci spectacole ale mele: Copilul divin, Paradoxul iubirii, Scaunele, Maitreyi şi Hoţii de frumuseţe.

A.V.: Ţi-a adus vreo critică finală caustică sau aţi rezolvat toate divergenţele în prealabil?
C.S.: Dimpotrivă. Mi-a făcut o remarcă pozitivă la Hoţii de frumuseţe care a fost preluată nu doar de presa românească, ci şi de cea din Franţa pentru că, într-adevăr, a fost o inovaţie: a fost primul spectacol din România cu scenografie 3D. A spus că dacă acel spectacol s-ar fi jucat la Paris ar fi fost unul dintre cele mai bine cotate spectacole din Franţa. Ce-i drept, e un produs total nebun, cu o distribuţie foarte bună şi a ieşit foarte bine. E un proiect de teatru-film.

A.V.: S-a arătat interesat, dacă ar dispune de posibilităţi, să aducă spectacolul în Franţa măcar pentru o reprezentaţie-două?
C.S.: M-a susţinut. Am avut premieră la Teatrul Lucernaire cu Copilul divin, cu Scaunele după Eugéne Ionesco-

A.V.: Mă refeream la Hoţii de frumuseţe.
C.S.: Cu Hoţii de frumuseţe am un proiect mai amplu cu Franţa, respectiv să merg cu cele patru spectacole pe care le-am făcut după autori francezi, timp de un an de zile. Ar urma ca o dată la trei luni să se joace de două ori într-un teatru cunoscut din Paris. Cele patru spectacole sunt Hoţii de frumuseţe (Pascal Bruckner, Oscar şi Tanti Roz (Éric-Emmanuel Schmitt), Mecanica inimii (Mathias Malzieu) şi Dragostea durează trei ani (Frédéric Beigbeder). Am o relaţie foarte bună şi cu Éric-Emmanuel Schmitt, care în momentul de faţă e directorul unui teatru din Paris, şi i-am propus să fie el gazda acestui proiect. Deci, dacă se va întâmpla, va fi la Teatrul Rive Gauche unde este director. Dar nu e simplu.

Chris e dezamăgită că principalul partener al proiectului, Institutul Cultural Român, s-a eschivat în cele din urmă şi nu a mai oferit suportul necesar unui astfel de proiect, deşi investiţia financiară "nu ar fi atât de mare pe cât s-ar putea crede". Cel mai probabil, institutul preconiza o implicare mai energică din partea lui Chris Simion care urma să-şi susţină demersul cu fervoare în termenii unui eveniment indispensabil. Faptul că cei patru autori dramatizaţi urmau să fie prezenţi la spectacole nu a motivat suficient ICR-ul. Chris va monta, însă, pe scena teatrului Metropolis, Ibrahim si florile Coranului după Schmitt, îl va invita la spectacol şi va relua cu această ocazie iniţiativa. Autorul francez a fost impresionat că spectacolul precedent, adaptat după Oscar şi Tanti Roz, a fost prima dramatizare în patru personaje, nuvela fiind un text narat de un singur personaj, Tanti Roz.

C.S.: Trebuie să ai nervi tari ca să faci faţă, iar eu am avut multe alte proiecte. A trebuit să scot cartea 40 de zile. Am avut Festivalul Undercloud 2015, a VIII-a ediţie, apoi am avut Noaptea Albă a Teatrului Independent, adică m-am implicat în proiecte pe care le-am considerat necesare, vitale.

A.V.: Noaptea Albă a fost la prima ediţie?
C.S.: Da, şi a fost wow! A fost fascinant fiindcă nu mă aşteptam ca oamenii să rămână până dimineaţa. Am început la 7 seara şi am terminat la 7 dimineaţa şi a fost full până la închidere. Evenimentul a fost susţinut şi găzduit de ArCuB.

A.V.: A fost un adaos la Undercloud? Prin ce s-a distins, ce identitate are evenimentul?
C.S.: Nu a fost un adaos, am vrut să facem o noapte albă. Am adus spectacole diferite faţă de cele din Undercloud, dar şi pe cele care au fost premiate.

Aruncând o privire fugară pe ceas am constatat că ultimul metrou era la puţine minute distanţă. Miezul nopţii începea să golească treptat de clienţi incinta insolitului local în al cărei curte interioară ţineam reportofonul în mână la câteva ore după ce îl pornisem prima dată. N-am putut încheia discuţia fără să o întreb pe Chris Simion cum vede aportul adus de programul Poveşti spuse-n româneşte vieţii culturale a românilor din Marea Britanie. Spun Marea Britanie fiindcă numeroşi oameni vin din alte oraşe ca să vadă un spectacol românesc invitat la Londra. Prin urmare, începem să vorbim de turism cultural.

C.S.: A fost prima ieşire la Londra cu un spectacol şi nu mi-am imaginat că va fi sala full, că se va sta chiar în picioare şi că există atâta interes pentru teatrul făcut în România. Să joci la Leicester Square Theatre la o sală de 400 de oameni a fost un răspuns la munca mea de 17 ani în teatrul independent. Povestea aceasta s-a-ntâmplat aşa datorită Claudiei Cîrlig. Evident că putea să fie în alt context şi altfel, dar aşa cum a fost... a fost datorită ei. Şi eu cred că deja girează pentru calitate şi oamenii o urmează pentru că au încredere că nu-şi dau banii pe experienţe inutile.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer