Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Praful de pe tobă

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Eroii


Radu Părpăuţă

21.12.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Motto: "Dac-aş spune că nepotul meu seamănă cu mine
când eram ca el n-ar mai avea rost să spun că
cei vii şi tineri nu seamănă cu nimeni încă."
(Cătălin-Mihai Ştefan, Reuniunea)

În afara satului, la o margine de drum, se afla un cimitir. Mormintele, câteva sute, cu cruci schiloade sau fără, semănau cu nişte muşuroaie de furnici - uriaşe, dar părăsite. Vara, când vegetaţia creştea în voie, aproape că nu se mai vedeau deloc de sub buruieni şi flori. Nici n-ai fi zis că acolo este un cimitir, dacă n-ai fi văzut gardul viu împrejmuitor şi monumentul ridicat pe locul unei vechi troiţe de lemn.

De la poarta paradită o cărăruie pierdută prin iarbă ducea spre monument. În jur se iţeau din iarbă câteva baligi, care dădeau mărturie de spiritul practic al localnicilor. De jur împrejurul postamentului stătea scris în cele patru vânturi: spre miazăzi SLAVĂ VEŞNICĂ EROILOR, spre miazănoapte SLAVĂ VEŞNICĂ EROILOR, spre apus SLAVĂ VEŞNICĂ EROILOR, spre răsărit SLAVĂ VEŞNICĂ EROILOR. Pe o placă de marmură erau înscrişi fondatorii monumentului, generalii Mihăilescu George, Rădulescu Octavian şi Rădulescu Traian. Urmau, cu litere de-o şchioapă, o fată a unuia dintre aceştia, moartă la 16 ani, apoi un locotenent şi doi sublocotenenţi căzuţi la datorie, se spune, şi, în sfârşit, cu litere mai mici, stătea scris: şi 998 soldaţi-eroi.

Numele acestora din urmă nu au avut loc pe monument. Se află notate într-un registru bine încuiat la biserica din sat. După petractări ortodox-mieroase şi ascultând cu milă creştină plângerile preotului privitoare la harababura vrafurilor de documente "zăhăite", poţi ajunge în posesia acestui registru. Afli din registru că militarii erau munteni, cei mai mulţi de pe valea Călmăţuiului, mulţi din satul natal al scriitorului Zaharia Stancu. Pe unul îl cheamă Zgămâie, ca pe un personaj din romanul Desculţ.

Puţine alte lucruri aduc mărturie despre cei îngropaţi aici. Au murit de tifos exantematic în timpul Primului război mondial, când trupele române, copleşite de trupele Puterilor Centrale (în urma incapacităţii aliaţilor de a le ajuta şi a trădării Marelui Cartier General rus), şi mase mari de refugiaţi s-au concentrat în Moldova. Subalimentarea, de fapt, s-o spunem pe-a dreaptă - foametea, lipsa de locuinţe, mizeria şi neajunsurile de tot felul au creat un teren propice pentru germinarea şi răspândirea tifosului exantematic. Sărmanii soldaţi scăpaseră cu viaţă din lupte crâncene şi au venit să moară aici. Tifosul a costat armata română mai mult decât zece bătălii.

Iarna lui 1916-1917 a fost una deosebit de grea. Prin anii '70 ai secolului trecut, mătuşă-mea Mariţa îşi amintea, era copilă pe atunci, cum soldaţii încartiruiţi în sat mureau ca muştele. S-au cărat toată iarna cu sania stive de morţi, pe care i-au îngropat în cimitirul ad-hoc din afara satului, de la marginea drumului. Conducea sania un soldat, Ilie pe nume. Ilie nu se temea că o să ia boala, spunea că el a mai avut tifos. Plus că ce-i rău nu piere, râdea el cu dinţii gălbejiţi. Când vedea pe câte unul rebegit şi gâfâind sleit, Ilie îl împungea cu codiriştea şi zicea: "Mâine-poimâine te iau şi pe tine, neamule, la preumblare: Unde nu este durere, nici întristare, nici suspin", lungea Ilie sunetele a cântare bisericească şi râdea răguşit. Într-o zi Ilie l-a văzut şi pe Marin din sat de la el că tuşea. Flăcăiseră împreună. "Cum ţi-e, mă Mărine m'?" "Greu, Ilie, răsuflu ca un cal cu tignafes." "Ş-atuncea ce-ai mai ieşit afară, Marine?" "Horcăie doi în casă şi nu pot să dorm, că tot îmi vine să dorm. Da' nu mai moare ăştia, să pot dormi!" "Nu mai calci tu iarba verde la primăvară, mă Marine m'!" "Dumnezeu ştie, Ilie m'. Tot mi se pare că tavanul se depărtează sus-sus. Şi pe urmă mă afund jos-jos, ca atunci când am fost noi cu barca lu' nea Ion la ştiucă şi ne-a prins furtuna. Ţi-aduci aminte?" Ilie şi Marin erau din acelaşi sat de lângă Brăila.

Pe Ilie îl mai ajutau doi, care umblau tot timpul beţi, ziceau că aşa fuge boala. Apucau mortul îngheţat bocnă, unul de umeri şi celălalt de picioare, şi huştiuliuc! în sanie. Clopotul de la biserică nu mai prididea să bată. Oamenii îşi făceau o cruce repezită, ca şi cum ar alunga muşte, şi gata! La cimitir! Ofiţerii vorbeau şi dădeau comenzi de afară, nu îndrăzneau să treacă pragul caselor, fiindcă le era frică să nu ia boala sau păduchi. Văzând atâta durere, maicile, devenite surori de caritate, nu mai rezistau. Multe erau tinere, din familii "de condiţie bună", şi nu ştiau cum să întâmpine boala şi hâda moarte. Hiena cu bale de sânge a războiului le muşca adânc, le omora cu zile. Unele chiar s-au sinucis. Cele mai multe însă îşi înghiţeau lacrimile, îşi împietreau inimile şi mergeau mai departe. Când nu mai puteau să îndure, se ascundeau, bietele, prin grădini, prin alte locuri retrase şi îşi plângeau amarul lor şi amarul celorlalţi. Se duceau doctorii după ele, le mângâiau, strângându-le în palme capetele chiluge, căci cele mai multe se tundeau zero, fiindcă se temeau de păduchi, le încurajau, le învăţau să fumeze, spunându-le că aşa le va fi mai uşor. Apoi, după ce se răcoreau puţin, gata, înapoi la treabă!

Mătuşă-mea Mariţa povestea cum ajuta pe soldaţi-infirmieri la întreţinerea unui foc mare la nişte cazane uriaşe. Ajutate de infirmieri, surorile de caritate aduceau pe nişte beţe lungi rufele soldaţilor. Rufele erau fierte în clocote, cu leşie. Soldaţi-infirmieri răscoleau rufele negre pentru ca leşia să pătrundă pretutindeni şi să omoare păduchii, dar şi lindinii, ouăle de păduchi. Pe urmă mantalele, pantalonii şi tunicile erau călcate. Femeile mânuiau dibace maşinile de călcat pline cu jar: Sfâr! Sfâr! sfârâiau mantalele ude sub fierul înroşit. Botul ascuţit al maşinilor pătrundea prin căptuşeală, pe la încheieturile încreţite: Sfâr! Sfâr! Mirosul plăcut de proaspăt călcat se închircea sub exalaţia de dezinfectant şi petrol lampant din părul călcătoreselor. După aceea surorile de caritate cercetau amănunţit la lumină efectele călcate. Nici o lindină nu trebuia să scape! Dacă găseau sămânţa albă turtită şi opacă, în loc să fie rotundă şi lucioasă, erau mulţumite.

Soldaţii stăteau goi şi aşteptau, căci cei mai mulţi nu aveau decât un rând de haine. Mulţi aveau pete roşii pe corp, semn că boala i-a atins deja. Stăteau îngrămădiţi unul în altul, ruşinându-se de surorile de caritate, care erau în majoritate tinere, ba şi călugăriţe pe deasupra. Şi se ruşinau mai ales de maici! Acel organ pe care-l poartă toţi bărbaţii şi care, cred ei, e semnul autorităţii masculine, se vădea a fi acum insignifiant, agăţat aiurea, în băşcălie, de un Dumnezeu iresponsabil.

Stăteau goi şi cu scrisorile de acasă în mâini, scrisori pe care le ţinuseră până atunci în buzunarul de la piept al vestonului. Cei mai mulţi erau analfabeţi şi se hotărau cu greu să dea scrisorile la vreun căprar, ca să le silabisească acesta. Ţineau scrisorile la piept săptămâni întregi, până se făceau ferfeniţă, până le ardeau sufletul de dorul ştirilor de acasă, dar se ruşinau să le dea cuiva să le citească. Recunoşteau scrisul lăbărţat şi aplecat al părintelui, căci mamele sau nevestele, dictaseră acestuia câteva vorbe din inima lor, iar popa mai adăuga el ce ştia că se cuvine, dar nu se încumetau să afle conţinutul scrisorilor...

Să mă iertaţi acum de o scurtă digresiune prea puţin literară. Istoria nu are nevoie de hairstilişti, ci de cei care tund zero şi ne arată chilugi, aşa cum suntem cu adevărat, cu maxilarele noastre proeminente şi cu toate vârtejurile de pe cap. Ştiu că o să sară de fund în sus scriitorii mioritizanţi şi politicienii lătrători, exaltând global ţărănimea trecutului. Adevărul este că a existat întotdeauna o categorie copleşitoare a ţăranilor săraci, a analfabeţilor, a celor fără educaţie sanitară şi civică, a celor care au acumulat frustrări seculare (speculate şi transformate în ură de agitprop-ul comunist, dar asta nu e tema noastră acum). Desigur, clasa productivă a ţărănimii este definitorie pentru conceptul de naţiune română, dar nu putem să-i cerem mereu, n-avem voie, numai mari idealuri, numai eterne calităţi şi o iubire de ţară constantă şi înălţătoare. Avem voie să le cerem aşa ceva?

Dar să revenim.

Soldaţii trebuiau să scape de bărbile aspre şi crescute în neorânduială. Bărbierii, plictisiţi şi morţi de oboseală, nu-şi mai dădeau osteneala să-i săpunească ca lumea. Dădeau de două-trei ori cu săpunul pe obraz şi treceau la brici. După atâtea bărbi aspre şi îmbâcsite de mizerie, briciurile se tociseră şi se ciobiseră în gură, aşa că hârşâiau pielea înroşind-o până la sânge. Sărmanii soldaţi ce să facă? Se aşezau pe scaun, închideau ochii şi strângeau din dinţi. A trece şi asta! Pe lângă chinul vieţii de şobolan din tranşee, era o nimică!

Urma baia. Schilavi, jegoşi, cu pielea roasă de murdăria depusă de atâta amar de vreme, militarii aşteptau cuminţi la rând. Apa se încălzea afară în decauville-uri şi în tot felul de cazane, apoi se turna într-un butoi dinăuntru, unde se găsea şi-un butoi cu apă rece. La ordin, militarii se frecau bine cu săpun, apoi li se turna apă să se cureţe. De atâta mizerie scursă, apa se împotmolea printre scândurile aşternute pe jos.

... Pe la sfârşitul lui martie rânjita moarte a început să-şi tocească colţii. Mureau mai puţini. Marin s-a făcut bine şi se uita cu ochi împăienjeniţi ceasuri întregi cum dă colţul ierbii, amintindu-şi de spusele lui Ilie. Iar Ilie s-a îmbolnăvit pe la începutul lui aprilie. În trei zile s-a curăţat.

*
Pe postamentul monumentului eroilor se înălţa un ostaş cu arma în mână, cu baioneta la armă, într-o mişcare grăitoare de atac decis(iv). Baioneta aceasta, îndreptată spre soare-răsare, a trezit suspiciuni într-o anumită epocă istorică şi, în baza prieteniei care ne lega (că drujba-i drujbă, nu-i aşa?), nişte tovarăşi au interzis ca soldatul să mai împungă cu zisa baionetă, înspre acel punct cardinal, dosul fictiv al marelui şi cardinalului prieten. Deci, cum spuneam, din cauza fanteziei sculptorului sau a intuiţiei sale artistice funcţionând anapoda, în spirit burghez, nedialectic, într-o anumită epocă istorică revolută... pe scurt: ostaşul a fost trântit de pe soclu. Zace şi acum în curtea unui învăţător pensionar, mai precis într-un vechi coşar paradit, unde acum se cofâştesc raţele, coşar care înainte vreme era mai tot timpul anului umplut cu porumb de către tatăl învăţătorului, ţăran mijlocaş cu trei hectare de pământ, trecut apoi la chiaburi, fiindcă avea o râcă cu beţivanul satului ajuns preşedinte de colhoz.

Pe locul cimitirului s-a construit în anii comunismului o maternitate pentru scroafele gestante. Când excavatoarele au dat peste oase, acestea au fost adunate în saci.

Oasele şi monumentul au fost reaşezate în curtea bisericii locale. În locul soldatului cu baionetă a fost ridicată o cruce întruchipând un trunchi de stejar; în jurul crucii-trunchi se înfăşoară un vrej cu frunze de stejar. De jur-împrejurul postamentului se dă de ştire, ca şi mai înainte, în cele patru vânturi: spre sud SLAVĂ VEŞNICĂ EROILOR, spre nord SLAVĂ VEŞNICĂ EROILOR, spre vest SLAVĂ VEŞNICĂ EROILOR, spre est SLAVĂ VEŞNICĂ EROILOR. Pe placa de marmură sunt înscrişi în continuare Răduleştii şi Mihăileştii, fata de 16 ani, locotenentul şi cei doi sublocotenenţi. Alături de aceştia au fost înnemuriţi socrul preotului şi unul din mulţii nepoţi ai sfinţiei sale. Desigur, posibilii vizitatori ai monumentului se vor mira de astfel de eroi: unul mort la datorie în vârstă de 87 de ani, ştiindu-se că la vârsta aceasta eroismul se poate exprima mai mult cu vorba şi cu înţelepciunea, dar mai puţin cu fapta; mira-se-vor mai ales de celălalt, în vârstă de 9 luni, căzându-se de acord, atât de către medici, cât şi de către terapeuţii de toate soiurile, că îndeobşte la această vârstă nu poţi avea nici măcar sprinteneala unui copil-erou: să te urci în arbori înalţi, să raportezi poziţia şi armamentul trupelor inamice, după care să cazi fulgerat de un glonţ duşman, care, pre limba liricilor, n-avu loc decât în piept la tine, în timp ce ai vreme să vezi pe ai tăi cum atacă nimicitor, ghidaţi de explicaţiile tale privind amplasamentul trupelor inamice, şi provoacă pierderi grele cotropitorului întotdeauna mult mai numeros; şi nu închizi definitiv ochii până ce nu vezi cum drapelul regimentului, al companiei sau al plutonului se înalţă în zarea albastră (se poate şi cu nori, însă niciodată nu plouă în clipa victoriei). Înveşnicirea celor doi s-a petrecut sub oblăduirea creştinească a sfinţiei sale şi a neamurilor sale, Dumnezeu să-i ierte!

Jos, cu litere mici, stă scris: "şi 998 soldaţi-eroi". Nu li se spune numele. Li s-a spus în fel şi chip: eroi, oamenii pământului, sarea pământului, pământeni, Peneş Curcanul, Sergentul, căciulari, dăbilari, badea Cârţan, ciobanul mioritic, nepoţii lui Traian, ţiganii lui Antonescu, "românaşii noştri, săracii", talpa ţării, creştini, oameni simpli, ţărani, ţerani, ţărănoi, poporeni, gloată, mojici, prostime, proşti da' mulţi, mulţi da' proşti, şerbi, vecini, iobagi, rumâni, răzeşi, lipiţi-pământului, neam prost, analfabeţi, de-ai lui traistă-n băţ, păcală, tândală, ion, gheorghe, ghiţă, nea vasile, grobieni, putori, pantalonii rupţi în cur, haimanale, talpa gâştei, mocofani, băi agricultură, colectivişti, ceapişti, puchinoşi, pucioşi, ordinari, păduchioşi, mulă, iepure, bătuţi cu leuca, motofoşi, mormoloci, mameluci, ţoape, golani, ţopârlani, mârlani, mămăligari, pârliţi, crescuţi la ţăruş, neciopliţi, găoază, zămârcă, căcăreze, zoaie, scârnăvii, gunoi, căzături, lepădături, tonţi, năuci, tălâmbe, tălălăi, netoţi, nătărăi, blegi, trenchea-flenchea, bolovani, găgăuţă, flămânzi, mutalăi, mutihani, nărozi, măi, băi, bă n-auzi, agricultori, homo rusticus, plugari, oameni ai muncii de la sate, văcari, coada-vacii, "Hăi, vacă", porcari, autohtoni, individuali, ghiauri, les bons paysans valaques, valahi, murdari, "nu pot să-i sufăr, dhragă", speculanţi, josnici, căpăţânoşi, catâri, căpoşi, răzvrătiţi, gârtani, scandalagii, refractari, ciomăgari, Horia, revoltaţi, Cloşca, rebeli, Crişan, resemnaţi, Crăişorul, tata, bunicul, bunii şi străbunii.

O dată pe an la monument vin elevii: în coloană, cu flori şi coroane, însoţiţi de profesori. Fiecare profesor-diriginte stă în dreptul clasei lui, ca să păstreze ordinea. Au mult de furcă cu elevii, care au destul de aşteptat la poartă până să intre în curtea bisericii. Cheia se obţine cu greu de la un gospodar, care are dreptul să cosească iarba din curtea bisericii, la trei căpiţe de fân, una lui şi două popii, iar copiii i-o "pătulesc". În sfârşit, după înghionteli, afurisenii şi scăderi de notă la purtare, şcolarii se adună într-un careu în jurul monumentului. Directoarea anunţă păstrarea unui moment de reculegere. Celor care se hlizesc aiurea li se trage câte un dupac pe la spate. Se depun coroanele şi buchetele de flori, după care totul se încheie cu un mic - aşa li se spune în fiecare an - cu un mic program artistic. Se cântă "Pui de lei", "Imnul eroilor". Se recită "O scrisoare de la Muselim-Selo" de George Coşbuc sau "Peneş Curcanul" de Vasile Alecsandri. Alecsandri, cel care a scris:
"Căci nu-i mai scump nimica az
Pe lumea pământească
Decât un nume de viteaz
Şi moartea vitejească!"

Într-o zi pe postamentul monumentului s-a aşezat o asistată aproape oarbă. Fusese la cantina săracilor din apropiere. Voia să mănânce sandvişul cu şuncă, pe care tocmai îl primise, dar n-a găsit între feliile de pâine decât o bucăţică de telemea sărată ocnă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cînd luna delira peste acoperişuri (II), Radu Părpăuţă (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cînd luna delira peste acoperişuri (I), Radu Părpăuţă (4.2/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Petrecere cu fanfară, Radu Părpăuţă (5.0/5 - 6 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Colaborarea mea cu Securitatea (II), Radu Părpăuţă (4.3/5 - 4 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Colaborarea mea cu Securitatea (I), Radu Părpăuţă (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Miscellanea
Sageata autoficţiuni
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Visăreasa-n colţul blocului
Sageata Totul pe alb
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer