Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks


E. Lockhart, traducere de Bogdan Perdivară

30.12.2015
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
E. Lockhart
Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks
Editura Trei, 2015

Traducere din engleză de Bogdan Perdivară



*****
Intro

E. Lockhart este autoarea romanelor Dramarama, The Boyfriend List, Fly on the Wall şi The Boy Book. De asemenea, a scris Cum să fii o fată rea (în curs de apariţie la Editura Trei) împreună cu Lauren Myracle şi Sarah Mlynowski. N-a fost niciodată membră a vreunei societăţi secrete. Oricum, nu ne-ar mărturisi aşa ceva:). Vizitaţi-o online la www.e-lockhart.com. De aceeaşi autoare, la Editura Trei a apărut romanul Mincinoşii. Romanul Scandaloasa poveste a lui Frankie-Landau Banks a fost finalist National Book Award 2008 şi a fost nominalizat la Premiul Michael L. Printz 2009.

*
Frankie Landau-Banks la 14 ani
Clubul de Dezbateri
"Iepuraşul" lui tata
O fetişcană cam tocilară

Frankie Landau-Banks la 15 ani
O tipă trăsnet
O limbă ascuţită
O dispoziţie arţăgoasă
... şi un nou iubit

Frankie Landau-Banks
Nu mai e genul de fată care să accepte un "nu" ca răspuns
Mai ales când "nu" înseamnă să nu fie primită în societatea secretă a iubitului ei, destinată exclusiv sexului masculin
Şi când sunt de făcut atâtea şi atâtea farse

Frankie Landau-Banks la 16 ani
O posibilă infractoare de geniu

Aceasta e povestea parcursului ei!

Lockhart a depăşit genul chick-lit cu această analiză inteligentă a eternei dileme adolescentine: să te adaptezi şi să fii acceptat sau să ieşi în evidenţă, riscând să fii respins. Un amuzant manifest feminist care va încânta gaşca fetelor. -(Kirkus Reviews)

Odată cu Frankie Landau-Banks, E. Lockhart creează un personaj de neuitat. Adolescenţii vor fi încântaţi de comportamentul ei rebel şi de întrebările ei pătimaşe despre gen şi putere, indivizi şi instituţii şi cum să te îndrăgosteşti fără să te pierzi pe tine însuţi. (Booklist)

Fragment
O probă la dosar
14 decembrie 2007

Către: Directorul Richmond şi Consiliul Director, Academia Pregătitoare Alabaster

Eu, Frankie Landau-Banks, mărturisesc pe această cale că am fost singura vinovată pentru toate relele săvârşite de Ordinul Loial al Câinilor Baseţi. Îmi asum deplina responsabilitate pentru tulburările provocate de Ordin - incluzând aici şi Doamna Bibliotecă, Noaptea celor o Mie de Câini, Căţeluşii din Vitrină, Rebeliunea Sfeclei la Conservă şi răpirea lui Guppy.

Asta înseamnă că eu am trasat sarcinile pentru toată lumea.
Eu şi numai eu.

Nu contează ce v-a spus Porter Welsch în declaraţia lui.
Sigur, câinii Ordinului sunt fiinţe umane înzestrate cu liber-arbitru. Au contribuit prin eforturile lor fără a suporta vreo constrângere explicită. Nu i-am ameninţat sau maltratat în niciun fel, şi, dacă au ales să urmeze instrucţiunile mele, asta nu s-a întâmplat pentru că s-ar fi temut de pedeapsă.

Aţi solicitat să vă furnizez numele lor. Refuz respectuos să fac una ca asta. Nu este treaba mea să îi dau în vileag.

Aş dori să subliniez că multe dintre escapadele Ordinului au fost concepute ca acţiuni de critică socială. Şi că mulţi dintre membrii Ordinului au fost împiedicaţi să se dedea unor conduite cu mult mai autodistructive mulţumită acţiunilor indicate de mine. Aşa că, cine ştie, poate că acţiunile mele au contribuit la binele general, în ciuda inconvenientelor pe care, neîndoielnic, le-aţi suportat.

Înţeleg nemulţumirea administraţiei în privinţa incidentelor. Înţeleg că acest comportament al meu a afectat bunul mers al organizaţiei dumneavoastră patriarhale. Cu toate acestea, aş dori să vă sugerez să priviţi toate proiectele Ordinului cu îngăduinţa cuvenită unor nesupuneri civice creative, ale unor elevi expresivi artistic şi interesaţi de soarta societăţii.

Nu vă cer să-mi încurajaţi comportamentul. Solicit doar să nu-l descurajaţi, fără a ţine seama de context.
A dumneavoastră, cu sinceritate,
Frances Rose Landau-Banks, promoţia 2010.

Lebăda

Cu toate că păleau prin comparaţie cu năstruşniciile pe care avea să le săvârşească odată cu întoarcerea la liceul-internat, în al doilea an de studii, lucrurile care i se întâmplaseră lui Frankie în vara de după primul an fuseseră îndeajuns de zguduitoare. Cu siguranţă îndeajuns de zguduitoare încât să-i perturbe calmul lui Ruth, mama cea conservatoare a lui Frankie, şi să îmboldească vreo câţiva băieţi din cartierul lui Frankie din New Jersey la gânduri (ba chiar la acţiuni) care nu le trecuseră nicicând, până atunci, prin minte.

Frankie se găsea, ea însăşi, într-o stare de turbulenţă.

Între lunile mai şi septembrie se alesese cu zece centimetri şi cu nouă kilograme în plus, toate poziţionate exact unde trebuia. Se transformase dintr-o copilă sfrijită şi stângace, cu palme prea mari pentru cât de lungi îi erau braţele, cu o claie de păr şaten, zbârlit, în cap, şi cu o mandibulă atât de ascuţită, încât o făcea pe bunica Evelyn să cloncăne despre cum "dacă e să se apeleze la chirurgie plastică, nu strică să faci lucrurile astea înainte de intrarea la facultate", într-o tânără cu rotunjimi şi cu un aspect neconvenţional pe care băieţii îl socoteau teribil de atractiv. Chipul ascuţit i se rotunjise, se împlinise şi la trup, iar copila cea urâţică se transformase într-o bucăţică bună - şi toate acestea în timp ce stătuse liniştită, într-un hamac, în suburbii, citind povestiri de Dorothy Parker şi sorbind limonadă.

Singurul lucru pe care-l făcuse Frankie pentru a facilita schimbarea fusese să investească în nişte balsam de păr cu care să-şi îmblânzească părul zbârlit. Nu era genul de fată care să apeleze la cosmeticale. O scosese la capăt şi fără ele în primul an la Alabaster, în ciuda faptului că internatul cu pricina era (după cum sublinia sora ei mai mare, Zada) o instituţie unde protestanţii albi şi înstăriţi erau de zece ori mai numeroşi decât ceilalţi, catolicii nu se prea băgau în seamă, iar iudaicii îşi schimbaseră, în mare parte, numele dintr-unele ca Bernstein într-unele ca Burns.

Frankie se descurcase la Alabaster în virtutea faptului că era sora mai mică a Zadei. Zada era în ultimul an când începuse Frankie şi, cu toate că nu se bucurase nicicând de o popularitate ieşită din comun, sora ei avea un grup solid de prieteni şi reputaţia că ţi-o spune verde în faţă. Îi permisese lui Frankie să se alăture grupului ei de boboci şi de seniori în prima parte a anului şcolar şi transmisese un mesaj clar, tuturor, să nu se ia de ea. O lăsase pe sora ei mai mică să i se alăture la masa de prânz, ori de câte ori era cazul, şi o prezentase celor din echipa de canotaj, celor din echipa de lacrosse, celor din organizaţiile elevilor şi celor din echipa de dezbateri. Frankie intrase în cel din urmă grup şi se dovedise un competitor surprinzător de acerb.

Frankie îşi ţinuse partea ei de învoială, cât fusese boboacă, încercând, pe cât posibil, să n-o facă pe Zada de râs. Purtase hainele pe care i le indicase Zada, se descurcase bine la cursuri şi se împrietenise cu nişte colegi de an, un pic cam tocilari, dar care nu erau nici ostentativ de ridicoli şi nici tragic de idioţi.

Pe la sfârşitul verii, când Zada plecase să facă facultatea la Berkeley, Frankie avea rotunjimi apetisante, era zveltă şi căpătase îndeajuns farmec încât să pironească în mijlocul străzii câte un adolescent care trecea pe lângă ea. Dar, dacă e să descriem cu precizie cronologia transformării lui Frankie şi aşa-zisele ei pozne pe parcursul acestor pagini, este important să notăm că maturizarea ei fizică nu a fost, de la început, acompaniată de o dezvoltare mentală similară. Din punct de vedere intelectual, Frankie nu era încă acea minte genială şi aproape criminală care avea să fondeze Societatea de Eliberare a Peştilor şi care, adultă, ar fi avut toate şansele să conducă CIA-ul, să regizeze filme de acţiune, să proiecteze nave spaţiale sau, posibil (dacă o lua razna), să conducă un grup de crimă organizată. La începutul celui de-al doilea an, Frankie Landau-Banks nu era nimic din cele de mai sus. Era o fată care citea mult, care nu avusese decât o singură relaţie cu un băiat, căreia-i plăcea să facă parte din echipa de dezbateri şi încă ţinea gerbili în terariu. Era foarte inteligentă, însă în felul în care îi funcţiona mintea nu exista nimic ciudat sau neobişnuit de ambiţios.

Mâncarea ei preferată era guacamole şi culoarea ei preferată era albul.
Nu fusese niciodată îndrăgostită.

O întâlnire întâmplătoare ce se va dovedi hotărâtoare

În ziua ce a urmat plecării Zadei la Berkeley, Frankie şi maică-sa au plecat în Jersey Shore, ca să petreacă un weekend de patru zile împreună cu cei doi unchi divorţaţi ai lui Frankie şi cei trei verişori. Au închiriat o casă şubredă cu cinci dormitoare, aproape de plajă şi faleză, înconjurată de o suprafaţă minusculă de beton.

Verişorii lui Frankie aveau cu toţii vârste între zece şi treisprezece ani. Şi erau cu toţii băieţi. O haită de fiare sălbatice, din perspectiva lui Frankie, puşi pe schimbat ghionturi, aruncat cu mâncare, băşit şi răscolit prin lucrurile lui Frankie, asta dacă nu-şi încuia uşa dormitorului.

În fiecare zi, întregul grup căra şezlonguri, prosoape, covrigi, doze de bere (pentru cei doi unchi), cutii de suc şi echipament sportiv până la plajă, unde urmau să zăbovească vreo şase ore bune. Frankie nu putea citi liniştită un roman fără să se trezească cu vreun crab pe genunchi, fără să i se toarne pe abdomen vreo găletuşă cu apă sărată sau fără să i se verse vreo cutie cu suc de struguri pe prosop. Nu izbutea să înoate fără ca vreunul dintre verişori să încerce s-o înhaţe de picior sau s-o stropească. Nu reuşea să mănânce fără ca vreunul dintre băieţi să-i fure chipsurile din farfurie sau să-i arunce nisip pe mâncare.

În ultima zi de vacanţă, Frankie stătea întinsă pe un prosop de plajă şi-şi asculta unchii, chelioşi şi cu burtici, vorbind despre prestaţia Şacalilor, o echipă din liga a doua. Mama lui Frankie moţăia în şezlong. Verişorii, cel puţin momentan, erau în apă şi făceau un concurs de ţinut respiraţia, încercând totodată, când şi când, să se înece unii pe alţii.
- Pot să mă duc în oraş? a întrebat Frankie.

Ruth şi-a săltat ochelarii de pe figură şi şi-a privit fiica cu ochi mijiţi.
- Ce-ţi veni?
- Să mă plimb. Să-mi iau o îngheţată. Poate să cumpăr nişte vederi, a răspuns Frankie.

Voia să scape de toate astea. De tovărăşia lor, de trăncăneala despre sport, de băşit şi înghiontit.

Ruth s-a întors spre unul dintre fraţii ei.
- Ben, nu-s, gen, vreo cincisprezece cvartale până în centrul oraşului? Cam cât de departe ai zice că este?
- Mda, cincisprezece cvartale, a zis unchiul Ben. N-ar trebui să se ducă singură.
- Nu merg cu ea, a zis Ruth şi şi-a pus iarăşi ochelarii pe nas. Am venit să mă relaxez pe plajă, nu să casc ochii la vederi din chioşcurile pentru turişti.
- Pot să mă duc şi singură, a zis Frankie, care oricum nu voia să fie însoţită de Ruth. Cincisprezece cvartale nu-i aşa de departe.
- Mai sunt şi personaje dubioase pe-acolo, a avertizat-o unchiul Ben. Atlantic City e la doar câţiva kilometri spre nord.
- Iepuraş, nu ştii cum să ajungi, a zis Ruth.
- Casa e pe Sea Line Avenue 42, a replicat Frankie. Fac stânga pe promenadă şi de acolo merg drept înainte până în zona cu magazine. Am fost la supermarket cu unchiul Paul, ţii minte?

Ruth a strâns din buze.
- Nu cred că-i o idee bună.
- Ce crezi că o să se întâmple? Nu urc în maşina niciunui bărbat necunoscut. Am telefonul mobil la mine.
- Nu cunoaştem oraşul, a zis Ruth. Nu vreau să mai avem discuţii despre asta.
- Dar ce crezi că se poate întâmpla?
- Hai să încheiem.
- Cum crezi că traversez strada când sunt la Alabaster, ha?
- Iepuraş...
- Fiindcă, să ştii, trec strada când nu eşti tu de faţă, mami. Ştirea zilei.

Unchiul Paul a intervenit.
- Las-o să se ducă, Ruth. Pe Paulie junior îl las să meargă singur încă de anul trecut, când avea doar doisprezece ani, şi n-a păţit nimic.
- Vezi? s-a întors Frankie spre maică-sa.
- Nu te băga, Paul, s-a stropşit Ruth. Nu-mi îngreuna viaţa.
- Pe Paulie junior îl lăsaţi să meargă în oraş şi pe mine nu? Paulie încă se scobeşte în nas cu degetul. E un ditai standardul dublu.
- Ba nu e, a răspuns Ruth. Ce face Paul cu Paulie junior e treaba lui, şi ce fac eu cu tine e treaba mea.
- Mă tratezi ca pe un copil mic.
- Ba nu, iepuraş, a zis Ruth. Te tratez ca pe o adolescentă foarte atractivă, dar încă foarte tânără.
- Fără creier.
- Fără, să zicem, o judecată matură, a zis Ruth.
- Dar de când îmi lipseşte mie judecata?
- De când vrei să te duci în oraş, cale de cincisprezece cvartale, fără să cunoşti zona şi îmbrăcată în bikini cu aţă în fund.

Ruth era, de-acum, pornită.
- Aş vrea să nu te fi lăsat să te duci la cumpărături cu Zada. Serios, Frankie, abia dacă ai haine pe tine, şi dacă te duci în oraş şi te pierzi pe-acolo ce crezi că o să se-ntâmple?
- Te-aş suna pe mobil.
- Nu asta vreau să zic.
- Adică ce, dacă n-aş fi atrăgătoare m-ai lăsa să merg? a întrebat Frankie.
- Nu începe cu asta.
- Dar dacă trec pe acasă şi mă îmbrac cu o rochie?
- Frankie...
- Dacă aş fi băiat, m-ai lăsa?
- Vrei să-mi strici ultima zi de vacanţă cu o ceartă? a izbucnit Ruth. Spune, asta vrei?
- Nu.
- Atunci nu-mi mai răspunde. Las-o baltă şi bucură-te de plajă.
- Prea bine. O să mă duc pe faleză atunci.

Frankie s-a ridicat, şi-a pus şlapii în picioare, a înşfăcat geanta unde avea portofelul şi a pornit-o prin nisip.
- Să te întorci într-o oră! a strigat Ruth după ea. Să mă suni dacă ai de gând să întârzii.

Frankie nu i-a răspuns.

Nici măcar nu voia vederile alea. Nici nu ardea de nerăbdare să se ducă în oraş, de fapt. Nici Ruth, până la urmă, nu-i impunea atât de multe reguli. N-o deranja, de fapt, nici că Paulie junior se putea duce singur în oraş încă de anul trecut.

Problema era că, pentru ei, pentru unchiul Ben şi mama ei, ba poate chiar şi pentru unchiul Paul, Frankie era "Iepuraş".

Nu o persoană înzestrată cu inteligenţă, capacitate de orientare şi abilitatea de a folosi un telefon. Nu o persoană capabilă să rezolve o problemă.

Nici măcar o persoană în stare să meargă cincisprezece cvartale pe jos fără să dea vreo maşină peste ea.

Pentru ei, era Iepuraş Drăgălaş.
Inocentă.
Având nevoie de protecţie.
Lipsită de relevanţă.

Jumătate de oră mai târziu, după ce străbătuse mai puţin de două sute de metri de faleză, Frankie a simţit că dârdâie în bikinii aceia cu aţă. Mâncase jumătate dintr-o îngheţată de ciocolată cu glazură, înainte ca tot cerul să se înnegureze. Cornetul acela o făcea să tremure acum, dar o costase aproape cinci dolari şi nu se putea convinge să-l arunce.

Îşi simţea mâinile lipicioase şi-şi dorea să fi avut un pulover.
- Ai de gând să mănânci aia?

Frankie s-a întors. Aşezat pe muchia falezei, cu picioarele atârnând, se afla un băiat voinic, cu părul de culoarea nisipului, cam la vreo şaptesprezece ani. Din pricina vântului, mijise ochii înguşti, prietenoşi, iar nasul îi era presărat cu pistrui.
- E prea frig.
- Mi-o dai mie?

Frankie l-a fixat cu privirea.
- Nu te-a învăţat mămica ta că nu-i frumos să cerşeşti?

Băiatul a râs.
- A încercat ea, dar se pare că-s greu de dresat.
- Chiar vrei o îngheţată pe care a lins-o altcineva? E scârbos.
- Aşa-i, a zis băiatul întinzând mâna după cornet, dar numai un pic.

Frankie l-a lăsat să ia îngheţata. Băiatul a scos limba şi a atins glazura, apoi a îndesat vârful îngheţatei înăuntru şi a cuprins tot cornetul cu buzele.
- Vezi? Acum a trecut ce-i mai rău, a rămas numai scuipatul meu. Şi m-am făcut cu o îngheţată gratis.
- Aha.
- Ai fi surprinsă de ce-s în stare oamenii, dacă le ceri.
- Oricum n-o voiam.
- Ştiu, a zis băiatul zâmbind. Dar poate că mi-ai fi dat-o şi dacă o voiai, numai aşa, fiindcă te-am rugat. Nu crezi?
- Ai o groază de tupeu pe tine. Mare grijă să nu te tragă în jos.
- Nu-mi place să văd mâncare risipită. Mie mereu mi-e foame.

Băiatul a ridicat din sprâncene, făcând-o pe Frankie să simtă, deodată, că maică-sa avusese dreptate în privinţa acelor bikini minusculi. Nu prea acopereau nimic.

Stătea acolo, îmbrăcată practic numai în lenjerie intimă, vorbind cu un băiat necunoscut.

Îmbrăcată în mai puţin decât lenjeria intimă.

Vorbind cu un băiat drăguţ.
- În ce clasă eşti? a întrebat, ca să vorbească despre ceva banal.
- Trec într-a douăşpea. Tu?
- A zecea.
- Eşti un bebeluş!
- Nu spune asta.
- Bine, a zis el ridicând din umeri. Dar am crezut că eşti mai mare.
- Ei bine, nu sunt.
- La ce şcoală te duci?
- E în Massachusetts, prin nord.

Frankie zisese ce ziceau întotdeauna elevii de la Alabaster, pentru a evita ostentaţia de a admite că frecventau una dintre cele mai costisitoare şi mai riguroase academic şcoli private ale naţiunii. Cam la fel cum studenţii la Yale zic, inevitabil, că se duc la o facultate din New Haven.
- Unde? a insistat băiatul.
- De ce, cunoşti zona de nord a statului Massachusetts?
- Un pic. Merg la Landmark, în New York, oraşul.
- Aha.
- Acum îmi eşti datoare. La ce şcoală?
- Îi spune Alabaster.
- M-ai lăsat mască, a zis băiatul, şi un zâmbet i-a străbătut chipul.
- Cum?
- Haide acuma. Toată lumea a auzit de Alabaster. Exeter, Andover, Alabaster. Un triumvirat al academiilor pregătitoare.
- Presupun că da, a zis Frankie, roşind.
- Am venit aici cu maşina, doar pentru o după-amiază. Din oraş, a spus băiatul.
- De unul singur?

Băiatul a ridicat din umeri.
- Mda. Am avut parte de-o ceartă cu unitatea menstruală.
- Cu ce?
- Cu mama. Unitatea menstruală, unitatea maternală, din astea.
- Te-ai ofticat pe mama ta şi ai venit aici, singur, ca să şterpeleşti îngheţată de la fete?
- Ceva de genul.

Telefonul lui Frankie a bâzâit în geantă.
- Că tot vorbeam de mame, a zis ea, deschizând telefonul cu clapetă. Pe a mea au apucat-o năbădăile.
- Unde eşti? a vrut Ruth să ştie. Merg pe faleză şi nu te văd nicăieri.
- Sunt la chioşcul de îngheţată. Ce-i?
- Paulie junior a călcat pe o meduză. Am început să ne strângem lucrurile. Ce chioşc? Sunt cel puţin cinci chioşcuri de îngheţată.
- Stai aşa.

Frankie nu voia ca mama ei să-l vadă pe băiatul ăsta. Pe băiatul ăsta deştept, ciudat, cu care probabil că n-ar fi trebuit să vorbească. Şi nu voia nici ca băiatul să dea cu ochii de Ruth.
- Îmi zgâlţâie lanţul, i-a spus şi a întins o mână spre el. Trebuie să plec.

I-a simţit palma, într-a ei, caldă şi puternică.
- Baftă la şcoală, a zis el. Poate ne mai vedem.
- Frankie? Frankie! Cu cine vorbeşti? s-a auzit vocea lui Ruth lătrând din telefon.
- N-o să ne mai vedem, a râs Frankie, începând să se depărteze. Stai în New York.
- Poate că da, poate că nu, a strigat după ea băiatul. Ai zis Alabaster, da?
- Aşa e.
- Bine, atunci.
- Trebuie să plec.

Frankie a dus iarăşi telefonul la ureche.
- Mami, mă întorc acum, sunt pe drum. Ajung în cinci minute. Vrei, te rog, să te linişteşti?
- La revedere! a strigat băiatul.

Frankie i-a strigat la rându-i:
- Sper că ţi-a plăcut îngheţata.
- Îmi place mai mult aia de vanilie! a ţipat el.

Şi, când s-a întors să se mai uite la el o dată, băiatul dispăruse.

Băiat de Gaşcă

Tatăl lui Frankie, Franklin, îşi dorise un băiat pe care să-l boteze ca pe el. Totuşi, îşi dăduse seama că, de vreme ce Ruth avea patruzeci şi doi de ani la naşterea lui Frankie, n-avea, probabil, să-l mai capete. Aşa că hotărâse să-şi numească fetiţa într-un fel cât mai apropiat de Frank cu putinţă. I-au zis, deci, Frances şi au început s-o strige cum o strigau.

Iar el a devenit Seniorul, lucru care-i convenea.

Când Frankie a împlinit cinci ani, părinţii ei erau deja divorţaţi. Ruth îl găsea pe "Senior" dispreţuitor în privinţa capacităţilor ei intelectuale şi a realizărilor personale. Seniorul (un ateu dintr-o înstărită familie anglo-saxonă) socotea iritant iudaismul practicant al lui Ruth şi simţea că presiunea de a menţine relaţii cu două fete şi o nevastă uneori ţâfnoasă avea un impact negativ asupra perfecţiunii jocului său de golf şi a carierei sale de medic (care nu era deloc pe cât de strălucitoare şi-ar fi dorit-o). După separare, Ruth luase copiii şi se mutase mai aproape de familia ei din New Jersey, în vreme ce Seniorul rămăsese în Boston, făcându-şi datoria de a-şi vizita lunar fetele şi de a le achita cheltuielile şcolare.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer