Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Cronicile malazane (I): Grădinile lunii


Steven Erikson, traducere de Gabriel Stoian

13.01.2016
Editura Nemira
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Steven Erikson
Seria Cronicile malazane. Volumul I: Grădinile lunii
Editura Nemira, 2013

Traducere de Gabriel Stoian


Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Forţe oculte, creaturi din puternice rase ancestrale şi povesti încâlcite se întâlnesc într-o saga fantasy care a cucerit milioane de cititori. Primul volum începe cu un imperiu Malazan care fierbe din pricina nemulţumirilor, iar legiunile sunt însetate de răzbunare. Numai oraşul Darujhistan rezistă. Sergentul Whiskeyjack şi brigada Arzătorilor de Poduri primesc o misiune sinucigaşă, pentru a cuceri metropola în numele Malazanului.

 "Călătorii uluitoare, o groază de demoni şi zei... densitate şi complexitate... o lectură ce-ţi aduce mari satisfacţii." (Locus)

"Daţi-mi evocarea unei lumi bogate şi complexe, dar care nu poate fi cunoscută, cu trimiteri la istorii, mitologii şi ştiinţe oculte complicate. Daţi-mi mister presărat într-o naraţiune măreaţă... Daţi-mi lumea în care fiecare mare ascunde o Atlantidă fărămiţată, fiecare ruină are de spus o poveste, fiecare spadă frântă e moştenirea tacită a unor lupte necunoscute. Daţi-mi, cu alte cuvinte, romanele fantasy ale lui Steven Erikson... maestru al epocilor pierdute şi uitate, ţesător de epopei străvechi." (Salon.com)

 "Creator de adevărate epopei ca întindere, Erikson nu are egal când e vorba de acţiune şi imaginaţie şi i se alătură lui Tolkien şi lui Donaldson prin viziunea lui mitică, dacă nu cumva chiar urcă o treaptă mai sus." (SF Site )

"Steven Erikson este un scriitor extraordinar... Sfatul meu pentru oricine mă ascultă este să se delecteze cu Grădinile Lunii." (Stephen Donaldson)

"Rar e scriitorul care combină cu atâta uşurinţă simţul puterii mitice şi profunzimea unei lumi cu personaje perfect realizate şi acţiune incitantă, dar lui Steven Erikson îi reuşeşte acest lucru într-un stil spectaculos." (Michael A. Stackpole)

Fragment

Prolog
Anul 1154 al Somnului zeiţei Burn
Anul 96 al Imperiului Malazan
Ultimul an de domnie a Împăratului Kellanved

Petele de rugină desenau mări sângerii pe suprafaţa neagră, ciuruită a Morii de vânt a lui Mock. Veche de un secol, stătea ghemuită pe vârful unei suliţe vechi care fusese bătută în cuie pe coama exterioară a zidului cetăţii. Monstruoasă şi diformă, fusese modelată cu ciocanul la rece sub forma unui demon înaripat, cu dinţii dezveliţi într-un rânjet răutăcios, şi protesta scârţâind ori de câte ori o trăgeau şi-o împingeau palele de vânt.

Băteau vânturi din toate părţile în ziua în care fuioarele de fum se ridicau deasupra Cartierului Şoarecelui din oraşul Malaz. Tăcerea moriştii de vânt anunţa domolirea bruscă a brizei mării care urca anevoie peste zidurile colţuroase ale Cetăţii lui Mock, apoi se trezea din nou la viaţă, când răsuflarea fierbinte, numai scântei şi fum, a cartierului se răspândea în tot oraşul, măturând până şi vârful promontoriului.

Ganoes Stabro Paran, din Casa Paran, stătea pe vârfuri, privind peste merlon. În spatele lui se înălţa Cetatea lui Mock, cândva capitala Imperiului, redevenită, după cucerirea teritoriului, simpla proprietate a unei căpetenii. În stânga lui se înălţau suliţa şi trofeul ei năbădăios.

Ganoes cunoştea prea bine fortificaţia străveche care domina oraşul ca să-i mai trezească interesul. O vizita a treia oară în tot atâţia ani; îi explorase demult curtea cu dale grele, Vechiul Turn - devenit grajd în al cărui ultim nivel trăiau porumbei, rândunele şi lilieci - şi citadela în care tatăl lui se tocmea şi acum cu oficialii portului pentru zeciuiala din exporturile insulei. Bineînţeles, în ultimă instanţă, mare parte din ea era inaccesibilă chiar şi pentru fiul unei case nobile, pentru că tocmai în citadelă îşi avea reşedinţa căpetenia şi chiar în camerele ei se puneau la cale treburile Imperiului privitoare la insulă.

Luându-şi ochii de la Cetatea lui Mock din spatele lui, Ganoes îşi îndreptă atenţia spre oraşul dărăpănat de dedesubt şi revoltele care zguduiau cartierul lui cel mai sărac. Cetatea lui Mock se afla pe o faleză. La porţiunea cea mai înaltă din vârf se ajungea urcând un şir de trepte şerpuitoare, cioplite în peretele de calcar al falezei. Distanţa până la oraşul de jos era de optzeci de deschideri de braţ sau chiar mai mare, iar zidul ros al cetăţii măsura încă şase. Cartierul Şoarecelui se afla la marginea dinspre continent a oraşului, o întindere neregulată de cocioabe şi straturi peste straturi de buruieni crescute în voie, despărţite în două de râul plin de aluviuni care se târa spre port. Cum aproape întregul oraş Malaz se întindea între locul unde stătea Ganoes şi zona în care se desfăşurau revoltele, în afara coloanelor de fum negru, tot mai gros, îi era greu să distingă prea multe.

Era miezul zilei, dar fulgerele şi tunetele magilor făceau ca aerul să pară întunecat şi apăsător.

De-a lungul zidului de lângă el apăru un soldat zdrăngănind din armură. Bărbatul îşi propti braţele îmbrăcate în metal greu de parapetul crenelat, zgâriind piatra cu teaca sabiei lungi.
- Te bucuri că ai sânge pur, nu-i aşa? întrebă el, privind cu ochi cenuşii oraşul fumegând de dedesubt.

Băiatul îl studie pe soldat. Cunoştea deja uniformele tuturor regimentelor Armatei Imperiale, iar bărbatul de lângă el era comandant în Armata a III-a - una de elită, dintre cele care aparţineau Împăratului. Pe mantia lui cenuşie, prinsă pe umeri, zări o broşă de argint: un pod de piatră cuprins de văpăi rubinii. Era un Arzător de Poduri.

Soldaţii de rang înalt şi oficialităţile imperiale treceau mereu prin Cetatea lui Mock. Insula Malaz rămânea un port vital de escală, mai ales acum, când tocmai începuseră războaiele la miazăzi de Korel. Ganoes întâlnise foarte mulţi dintre ei acolo, dar şi în capitala Unta.
- Aşadar, e-adevărat? întrebă Ganoes cu îndrăzneală.
- Ce să fie adevărat?
- Prima Sabie a Imperiului. Dassem Ultor. Noi am primit vestea în capitală, înainte de-a pleca. E mort. E-adevărat? A murit Dassem?

Bărbatul păru să aibă o tresărire, dar nu-şi dezlipi ochii de la Cartierul Şoarecelui.
- Aşa-i în război, rosti el în barbă, de parcă n-ar fi trebuit să-l mai audă nimeni.
- Eşti cu a III-a. Am crezut că a III-a era cu el, în Şapte Oraşe. La Y'Ghatan...
- Pe răsuflarea lui Hood (Glugă - n.tr.), încă i se caută cadavrul în dărâmăturile fierbinţi ale oraşului ăluia blestemat, iar tu, fiu de negustor la mii de leghe depărtare de Şapte Oraşe, ai şi auzit vestea pe care numai puţini ar fi trebuit s-o afle. Soldatul tot nu se întoarse către el. Nu ştiu cum ai făcut, dar ascultă ce-ţi spun: ţine pentru tine ce-ai aflat.

Ganoes ridică din umeri.
- Se zice că a trădat un zeu.

Bărbatul se întoarse, în sfârşit, cu faţa la el. Chipul îi era brăzdat de cicatrice, iar o urmă ca de arsură îi marca maxilarul şi obrazul stâng. În ciuda semnelor, părea tânăr pentru un comandant.
- Învaţă lecţia, fiule.
- Care lecţie?
- Fiecare hotărâre pe care o iei poate schimba lumea. Viaţa cea mai frumoasă e cea neluată în seamă de zei. Dacă vrei să trăieşti liber, băiete, fă-o cu fereală.
- Vreau să fiu soldat. Erou.
- O să-ţi treacă.

Morişca de vânt a lui Mock scârţâi când o pală de vânt dinspre port împrăştie fumul cenuşiu. Ganoes simţi miros de peşte stricat şi duhoarea oamenilor de pe coastă.

Alt Arzător de Poduri, cu o scripcă spartă şi arsă prinsă la spate cu o curea, se apropie de comandant. Era voinic şi mai tânăr - cu doar câţiva ani mai mare decât Ganoes, care avea doisprezece ani. Pe faţă şi pe podul palmelor avea pete ciudate de vărsat, iar armura lui era un amestec de straie străine îmbrăcate peste uniforma jerpelită şi murdară. O sabie scurtă îi atârna la şold, într-o teacă de lemn crăpată. Cu o dezinvoltură care arăta că se cunosc de mult timp, se rezemă de merlon, lângă celălalt bărbat.
- Nu miroase-a bine când intră-n panică vrăjitorii, rosti nou-venitul. Au scăpat hăţurile din mână acolo jos. Nici nu-i nevoie de o întreagă unitate de magi ca să alungi câteva vrăjitoare-ceară.

Comandantul oftă.
- Mi-am zis să aşteptăm să vedem dacă se pot înfrâna singuri.

Soldatul scoase un mormăit.
- Sunt cu toţii noi, neîncercaţi. S-ar putea alege cu cicatrice pe viaţă. Pe lângă asta, adăugă el, destui dintre cei de-acolo, de jos, ascultă de ordinele altcuiva.
- O bănuială, nimic mai mult.
- Dovada e chiar acolo, spuse celălalt. În Cartierul Şoarecelui.
- Poate.
- Eşti prea protector, constată bărbatul. Surly spune că asta e cea mai mare slăbiciune a ta.
- Împăratul trebuie să-şi facă griji din pricina lui Surly, nu eu.

Se auzi un alt mormăit.
- Poate că toţi va trebui să ne facem griji, nu peste multă vreme.

Comandantul tăcu, răsucindu-se încet, ca să-şi studieze tovarăşul. Acesta ridică din umeri.
- E doar o presupunere. Şi-a luat un nume nou, ştii? Laseen.
- Laseen?
- Un cuvânt napan. Înseamnă...
- Ştiu ce înseamnă.
- Sper că ştie şi Împăratul.
- Înseamnă Stăpâna Tronului, rosti Ganoes.

Cei doi se uitară în jos la el.

Vântul îşi schimbă din nou direcţia, făcând demonul de fier să geamă în suliţa lui. Un miros de piatră rece veni chiar din cetate.
- Tutorele meu e napan, explică Ganoes.

O voce nouă, de femeie, se auzi în spatele lor, poruncitoare şi distantă:
- Comandante!

Cei doi soldaţi se întoarseră, dar fără a se grăbi. Comandantul se adresă camaradului său:
- Compania cea nouă are nevoie de ajutor. Trimite-l pe Dujek cu un regiment şi adu câţiva genişti să stingă focurile - nu se face să lăsăm tot oraşul pradă focului.

Soldatul încuviinţă în tăcere şi se îndepărtă cu paşi apăsaţi, fără a catadicsi să arunce vreo privire spre femeie.

Aceasta stătea împreună cu două gărzi de corp la intrarea în turnul pătrat al citadelei. Pielea ei de un albastru întunecat îi trăda originea napană, dar altfel avea un aspect obişnuit, îmbrăcată într-o robă cenuşie, albită de sare, cu părul de un cafeniu spălăcit, tuns scurt, soldăţeşte, şi trăsături discrete, comune. Însă gărzile fură cele care-l făcură pe Ganoes să se înfioare. O încadrau: înalte, cu veşminte negre, mâinile vârâte în mâneci, glugi ascunzându-le faţa. Ganoes nu mai văzuse până atunci o Gheară, dar instinctul îi spuse că erau acoliţi ai cultului. Ceea ce însemna că femeia era...
- Mizeria asta tu ai făcut-o, Surly, zise comandantul. Se pare însă că eu va trebui să fac ordine.

Glasul neînfricat - aproape dispreţuitor - al soldatului îl şocă pe Ganoes. Surly întemeiase Gheara, transformând-o într-o forţă cu care doar Împăratul putea rivaliza.
- Nu mă mai numesc aşa, comandante.

Bărbatul făcu o grimasă.
- Am auzit. Probabil că te simţi încrezătoare în absenţa Împăratului. Nu e singurul care-şi aminteşte că erai o simplă servitoare din Cartierul Vechi. Bănuiesc că ai uitat de mult ce înseamnă recunoştinţa.

Chiar dacă vorbele bărbatului fuseseră probabil usturătoare, expresia ei nu se schimbă.
- Ordinul a fost clar. Se pare că ofiţerii tăi cei noi nu sunt în stare să facă faţă îndatoririlor.
- Lucrurile au scăpat de sub control, spuse comandantul. N-au experienţă...
- Asta nu e treaba mea, se răţoi femeia. Şi nici foarte dezamăgită nu sunt. Pierderea controlului e o lecţie în sine pentru cei care ni se opun.
- Ni se opun? Câteva vrăjitoare neînsemnate care-şi vând amărâtele lor de talente... cu ce scop sinistru? Acela de a găsi bancurile de coraval printre grupurile de vieţuitoare din apa golfului? Pe răsuflarea lui Hood, femeie, vrăjitoarele nu-s o ameninţare pentru Imperiu.
- N-au fost pedepsite. Îndrăznesc să încalce legile cele noi.
- Legile tale, Surly. Nu vor avea niciun rezultat, iar, când se va întoarce, Împăratul va anula interdicţia vrăjitoriei, poţi fi convinsă de asta.

Femeia zâmbi rece.
- Te vei bucura să afli că turnul a semnalizat apropierea navelor de transport pentru noii tăi recruţi. N-o să-ţi ducem dorul nici ţie, nici soldaţilor tăi agitaţi şi nesupuşi, comandante.

Fără să mai spună o vorbă şi fără să arunce măcar o privire băiatului de lângă comandant, se răsuci şi, încadrată de gărzile ei tăcute, se întoarse în citadelă.

Ganoes şi comandantul îşi îndreptară din nou atenţia spre revoltele din Cartierul Şoarecelui. Se vedeau flăcări înălţându-se prin fum.
- Într-o zi, o să fiu şi eu soldat, spuse Ganoes.

Bărbatul mormăi.
- Numai dacă dai greş în toate celelalte, fiule. A pune mâna pe sabie e ultimul lucru pe care îl fac oamenii disperaţi. Ia seama la vorbele mele şi găseşte-ţi un vis mai demn de-a fi împlinit.

Ganoes se încruntă.
- Nu semeni cu ceilalţi soldaţi cu care am discutat. Îmi vorbeşti de parcă ai fi tata.
- Dar nu sunt tatăl tău, mârâi bărbatul.
- Lumea, rosti Ganoes, nu are nevoie de încă un negustor de vinuri.

Ochii comandantului se îngustară, devenind cercetători. Deschise gura ca să dea replica evidentă, apoi se răzgândi.

Mulţumit de sine, Ganoes Paran privi înapoi, la cartierul în flăcări. Până şi un băiat poate să-şi apere părerile, comandante.

Morişca de vânt a lui Mock porni să se învârtă iarăşi. Un fum fierbinte se rostogoli peste zid, înghiţindu-i. Duhnea a haine pârjolite, vopsea şi piatră arse. Acum se simţea şi un miros dulceag.
- A luat foc un abator, spuse Ganoes. Porci.

Comandantul se strâmbă. După un timp, oftă şi se lipi cu spatele de merlon.
- Cum zici tu, băiete, cum zici tu.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer