Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Cronicile malazane (II): Porţile casei morţilor


Steven Erikson, traducere de Gabriel Stoian

20.01.2016
Editura Nemira
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Steven Erikson
Seria Cronicile malazane. Volumul II: Porţile casei morţilor
Editura Nemira, 2014

Traducere de Gabriel Stoian


Citiţi o cronică a acestei serii.

*****
Intro

În Sfântul Deşert Raraku, Sha'ik şi ai ei se pregătesc de "vârtej". Cei din neamul Felisin tânjesc după libertate şi jură să se răzbune, pe când Fiddler şi Kalam complotează să-i facă de petrecanie împărătesei Laseen. Acţiunea se complică şi urmează o bătălie pe viaţă şi pe moarte pentru salvarea a zeci de mii de suflete.

"Steven Erikson mă înspăimântă... Are o cuprindere aşa de vastă, o imaginaţie atât de vie şi o înţelegere aşa de mare, că literatura lui reuşeşte ceea ce puţine cărţi reuşesc: să schimbe felul în care cititorii percep realitatea." (Stephen R. Donaldson)

"Erikson se numără printre cei mai promiţători scriitori recent intraţi în atenţia publicului şi a dovedit pe deplin că are tot dreptul să figureze pe lista autorilor de prim rang." (Bookseller)

"O serie în care intuiţia forţei mitice se întâlneşte cu adâncimea lumii, o serie cu personaje într-adevăr reuşite şi cu o poveste palpitantă." (Michael Stackpole)

Prolog
Ce vezi în culoarea vineţie a orizontului
care nu poate fi şters
de mâna ta înălţată?
(Arzătorii de Poduri, Toc-cel-Tânăr)

Al 1163-lea an al somnului Zeiţei Burn
Al nouălea an al domniei Împărătesei Laseen
Anul lui Cull

Apăru târşindu-şi picioarele pe Rondul Judecăţii dinspre Calea Sufletelor, o masă diformă de muşte. Protuberanţe spumegânde i se târau pe corp într-o migraţie dementă, negre şi sclipitoare, desprinzându-se când şi când şi căzând în ghemotoace frenetice care explodau în zboruri frânte când loveau pietrele de râu ale drumului.

Ora Setei se apropia, iar preotul mergea împleticindu-se în urma acesteia, orb, surd şi mut. Onorându-şi zeul în acea zi, slujitorul lui Hood, Lordul Morţii, se alăturase însoţitorilor lui şi se dezbrăcase şi se mânjise cu sângele ucigaşilor executaţi, sânge care se păstra în amforele gigantice aliniate de-a lungul pereţilor din nava templului. Fraţii porniseră apoi în procesiune pe străzile din Unta pentru a saluta spiritele zeului, alăturându-se dansului ucigător care marca ultima zi a Anotimpului Putreziciunii.

Gărzile care stăteau în jurul Rondului se dădură deoparte pentru a-l lăsa pe preot să treacă, apoi se traseră şi mai înapoi ca să facă loc norului bâzâitor şi învălmăşit care îl urma îndeaproape. Cerul de deasupra oraşului Unta era mai mult cenuşiu decât albastru, întrucât muştele care năvăliseră în zori asupra capitalei Imperiului Malazan se înălţaseră şi băteau din aripi peste golf, îndreptându-se către mlaştinile sărăturoase şi insulele scufundate dincolo de recif. Pestilenţa venea odată cu Anotimpul Putreziciunii, iar acesta sosise de trei ori în ultimii zece ani, fapt fără precedent.

Aerul din Rond încă vibra de bâzâituri, era încă pestriţ, de parcă ar fi fost încărcat cu nisip zburător. Undeva pe străzile de dincolo de el, un câine schelălăi agonizant, dar nu ajuns în pragul morţii, iar aproape de fântâna centrală a Rondului, catârul abandonat care se prăbuşise acolo ceva mai devreme încă mai bătea din copitele ridicate în aer. Muştele intraseră în animal prin fiecare orificiu, şi acum acesta se umflase de gaze. Animalul îndărătnic, precum toţi cei din neamul lui, se chinuia de peste o oră să moară. Când preotul trecu nesigur pe picioare, fără să vadă nimic, muştele ieşiră din catâr, alcătuind cu repeziciune o perdea, pentru a se alătura celor care deja îl înfăşuraseră ca un giulgiu.

Din locul în care ea şi ceilalţi aşteptau, lui Felisin îi era limpede că preotul lui Hood se îndrepta spre ea. Ochii lui erau zece mii de ochi, dar avea convingerea că toţi erau aţintiţi asupra ei. Însă chiar şi acea oroare crescândă alungă într-o oarecare măsură amorţeala care apăsa ca o pătură înăbuşitoare asupra minţii ei; îşi dădu seama că ea creştea înlăuntrul ei, însă înţelegerea părea a fi mai mult o amintire a spaimei decât spaima vie pe care o trăia acum.

Abia dacă îşi aducea aminte de primul Anotimp al Putreziciunii pe care îl trăise, dar avea amintiri limpezi referitor la cel de al doilea. Cu mai puţin de trei ani în urmă, petrecuse acea zi în siguranţa domeniului familiei, într-o casă rezistentă, cu ferestre oblonite şi acoperite cu pânză, cu vasele cu cărbuni aprinşi, aşezate în faţa uşilor şi pe zidurile înalte, tivite cu cioburi de sticlă, din care se ridica fumul înecăcios al frunzelor de istaarl. Ultima zi a Anotimpului şi Ora sa a Setei fuseseră momente de repulsie îndepărtată pentru ea, iritante şi supărătoare, dar nimic mai mult. Atunci se gândise prea puţin la nenumăraţii cerşetori ai oraşului şi la animalele de pripas, lipsite de adăpost, ori chiar la locuitorii mai săraci care erau apoi obligaţi să alcătuiască echipe care să cureţe oraşul zile întregi.

Acelaşi oraş, dar o lume diferită.

Felisin se întrebă dacă gărzile vor face vreo mişcare către preotul care se apropia de victimele lui Cull. Ea şi ceilalţi care se aflau în şir erau acum în grija Împărătesei - răspunderea lui Laseen - iar calea preotului era oarbă şi supusă hazardului, ciocnirea iminentă fiind una mai curând întâmplătoare decât plănuită, deşi Felisin simţi în adâncul fiinţei sale că lucrurile stăteau cu totul altfel. Oare gărzile cu coifuri pe cap vor păşi în faţă, căutând să îl îndrume pe preot într-o parte, să îl conducă în siguranţă prin Rond?
- Nu cred, spuse bărbatul care stătea pe vine în dreapta ei. În ochii pe jumătate închişi, adânciţi în orbite, licări ceva ce putea fi luat drept amuzament. Te-am văzut plimbându-ţi ochii de la gărzi la preot, şi de la preot spre gărzi.

Bărbatul masiv şi tăcut din stânga ei se ridică încet în picioare trăgând şi lanţul. Felisin se crispă când cătuşa o înghionti în momentul în care el îşi încrucişă braţele la pieptul dezgolit şi plin de cicatrice. Omul îl privi pe preotul care se apropia, dar nu spuse nimic.
- Ce vrea de la mine? întrebă Felisin în şoaptă. Ce am făcut ca să merit atenţia unui preot?

Bărbatul care stătea pe vine se lăsă pe spate, înclinându-şi faţa în soarele sfârşitului de după-amiază.
- Regină a Viselor, oare a vorbit tinereţea plină de sine prin buzele acelea pline şi dulci? Ori e vorba de atitudinea celor de sânge nobil în jurul cărora se învârte universul? Răspunde-mi, rogu-te, Regină capricioasă.

Felisin se strâmbă.
- M-am simţit mai bine când te-am crezut adormit - sau mort.
- Morţii nu stau pe vine, fecioară, ei stau întinşi. Preotul lui Hood nu vine spre tine, ci spre mine.

În acel moment, ea se întoarse spre el şi lanţul zăngăni între ei. Semăna mai mult cu o broască râioasă cu ochi duşi în fundul capului decât cu un om. Era chel, avea pielea feţei crestată de tatuaje, simboluri negre şi minuţios săpate în pătrate, ascunse într-un tipar care îi acoperea pielea ca un pergament mototolit. Cu excepţia unei legături de şale, de culoare roşie, dar decolorată, era gol-puşcă. Muştele se târau pe el; încăpăţânându-se să rămână pe el, ele dansau - însă nu în ritmul orchestraţiei lui Hood, îşi dădu ea seama. Modelul tatuat i se întindea pe tot corpul - faţa unui mistreţ suprapusă peste a lui, labirintul complicat al blănii cu peri cârlionţaţi, presărat de inscripţii, îi şerpuia în josul braţelor, acoperindu-i coapsele şi pulpele expuse, iar copitele desenate cu precizie erau imprimate pe labele picioarelor. Până în acel moment Felisin fusese prea absorbită de propriile gânduri, prea amorţită de şoc pentru a acorda atenţie companionilor din şirul înlănţuit: acel om era un preot al lui Fener, Mistreţul Verii, iar muştele păreau să ştie asta, păreau să înţeleagă îndeajuns ca să îşi modifice mişcarea frenetică. Urmări cu o fascinaţie morbidă cum se strânseră pe cioturile de la capetele încheieturilor bărbatului, ţesutul vechilor cicatrice fiind singurul loc de pe corpul lui care fusese revendicat de Fener, însă căile pe care le urmau spiritele spre acele cioturi nu atingeau nici măcar o linie a tatuajului. Muştele executau un dans al evitării - dar, în ciuda acestui fapt, ele păreau dornice să danseze.

Preotul lui Fener fusese încătuşat de gleznă ultimul în şir. Toţi ceilalţi aveau benzi înguste de fier fixate în jurul încheieturilor mâinilor. Labele picioarelor lui erau umede de sânge, iar muştele zburau pe deasupra lor, dar nu se aşezau. Felisin îi văzu ochii deschizându-se în clipa în care ceva obtură brusc lumina soarelui.

Sosise preotul lui Hood. Lanţul se mişcă atunci când bărbatul din stânga lui Felisin se trase înapoi atât cât îi îngăduiau legăturile. Zidul din spatele ei părea fierbinte, plăcile de faianţă - pictate cu scene de fast imperial - fiind acum lucioase când erau văzute prin ţesătura subţire a tunicii ei de sclavă. Felisin se uită fix la creatura învelită de muşte care stătea mută în faţa preotului lui Fener, lăsat pe vine. Nu văzu carne expusă, nimic din om - muştele îl acoperiseră cu totul şi, dedesubtul lor, el trăia în bezna în care nici căldura soarelui nu îl putea atinge. Norul din jurul lui se risipi, şi Felisin se chirci când nenumărate insecte reci îi atinseră picioarele, furişându-se iute în susul coapselor - îşi trase poalele tunicii mai bine în jurul trupului şi îşi lipi strâns picioarele.

Având pe faţă un zâmbet ironic, preotul lui Fener spuse.
- Acolitule, Ora Setei a trecut de mult. Întoarce-te la templul tău.

Slujitorul lui Hood nu-i răspunse, dar bâzâitul muştelor îşi schimbă tonul, până când muzica scoasă de aripile lor vibră în oasele lui Felisin.

Ochii adânciţi în orbite ai preotului se îngustară şi tonul vocii i se schimbă.
- A, aşa e. Am fost cândva slujitor al lui Fener, dar nu mai sunt, şi asta de ani buni, dar atingerea lui Fener nu poate fi îndepărtată de pe pielea mea. Dar, deşi s-ar părea că Mistreţul Verii nu mă iubeşte, pe tine te iubeşte şi mai puţin.

Felisin simţi ceva tremurând în sufletul ei când bâzâitul se schimbă din nou, alcătuind cuvinte pe care le putu înţelege.
- Secret... de arătat... acum...
- Bine, atunci, mârâi fostul slujitor al lui Fener, arată-mi.

Probabil că în acea clipă acţionase chiar Fener, mâna unui zeu furios care loveşte - Felisin îşi va aduce aminte acel moment şi se va gândi deseori la el - ori secretul era dispreţul nemuritorilor, o glumă care depăşea capacitatea ei de înţelegere, însă atunci, valul crescând de groază din ea se eliberă, amorţeala din sufletul ei arse până la epuizare când muştele explodară spre exterior, împrăştiindu-se în toate direcţiile, lăsând în loc... nimic.

Fostul preot al lui Fener se cutremură de parcă ar fi fost lovit şi rămase cu ochii larg deschişi. Din partea cealaltă a Rondului, şase gărzi strigară, sunete nearticulate care ţâşniră din gâtlejurile lor. Lanţurile pocniră când unii traseră de ele ca şi cum ar fi vrut să fugă. Inelele de fier fixate în zid se întinseră, dar rezistară, la fel ca şi lanţurile. Gărzile se năpustiră în faţă şi imediat după aceea oamenii din şir se chirciră supuşi.
- Ei, bine, mormăi tremurător bărbatul tatuat, acest lucru a fost inutil şi nejustificat.

Trecu o oră, în care misterul, şocul şi oroarea stârnite de preotul lui Hood o pătrunseră pe Felisin, transformându-se într-un alt strat, cel mai recent, dar şi cel din urmă din ceea ce devenise un coşmar fără sfârşit. Un acolit al lui Hood... care nu era acolo. Bâzâitul aripilor alcătuise cuvinte. Să fi fost chiar Hood? Coborâse Lordul Morţii printre muritori? Şi de ce se oprise în faţa unui om care fusese cândva preot al lui Fener - care era mesajul acelei revelaţii?

Însă, treptat, întrebările se stinseră în mintea ei, amorţeala se furişă înapoi, asta însemnând revenirea disperării reci. Împărăteasa ucisese nobilimea, jefuise Casele şi familiile de bogăţii, după care urmaseră acuzaţii şi condamnări pentru trădare, apoi aruncarea în lanţuri. În ce îi privea pe fostul preot din dreapta ei şi pe uriaşul bărbat din stânga, cu aspect de bestie, având toate caracteristicile unui criminal de rând, era evident că niciunul dintre ei nu se putea lăuda cu sânge nobil.

Felisin râse încet, făcându-i pe cei doi bărbaţi să tresară.
- Să înţelegem că secretul lui Hood ţi s-a dezvăluit, fecioară? întrebă fostul preot.
- Nu.
- Şi atunci ce găseşti atât de amuzant?

Ea clătină din cap. Mă aşteptasem să fiu într-o companie aleasă, cum ar veni asta ca un gând pe dos? Asta este, însăşi atitudinea pe care ţăranii îşi doreau cu disperare să o distrugă, acelaşi lucru inflamabil pe care Împărăteasa l-a atins pentru a arde...
- Copilă!

Glasul era al unei femei în vârstă, încă semeaţă, dar cu un aer disperat. Felisin închise ochii o clipă, apoi se îndreptă de spate şi se uită de-a lungul şirului către bătrâna cu faţa suptă aflată dincolo de cel care arăta ca o brută. Şi mai are şi sânge nobil, ca să vezi.
- Lady Gaesen.

Bătrâna întinse mâna tremurătoare.
- Da! Soţia Lordului Hilrac! Sunt Lady Gaesen... Cuvintele sunară ca şi cum ar fi uitat cine era, apoi se încruntă, făcând să crape machiajul care îi acoperea ridurile, iar ochii injectaţi se aţintiră asupra lui Felisin. Te cunosc, şuieră ea. Casa Paran. Cea mai mică fiică. Felisin!

Felisin îngheţă. Se întoarse într-o parte şi privi drept înainte, spre incinta în care gărzile stăteau rezemate în suliţe şi îşi treceau de la unul la altul ploşti cu bere şi goneau cu mişcări ale mâinilor ultimele muşte. Sosise şi o căruţă să ridice catârul, iar patru bărbaţi mânjiţi de funingine coborâră din ea cu frânghii şi căngi. Dincolo de zidurile care înconjurau Rondul se ridicau turlele şi domurile oraşului Unta. I se făcu dor de străzile umbrite dintre ele, îşi dori să ducă viaţa de răsfăţ pe care o avusese cu o săptămână în urmă, să audă ordinele aspre ale lui Sebry în timp ce ea îşi dresa iapa preferată. Şi ea ridica ochii în timp ce dirija iapa să facă o întoarcere delicată, precisă, ca să vadă şirul de copaci lemn-de-plumb cu frunze verzi, care despărţeau terenul de călărie de via familiei.

Alături de ea, bruta îşi drese glasul.
- Pe picioarele lui Hood, ticăloasa asta are simţul umorului.

Care ticăloasă? se întrebă Felisin, dar reuşi să nu-şi schimbe expresia feţei, chiar dacă pierduse contactul cu amintirile plăcute.

Fostul preot se mişcă.
- Înţepături între surori, nu? Făcu o pauză, apoi adăugă sec: Mi se pare cam deplasat.

Bruta scoase un fel de geamăt şi se aplecă în faţă, umbra lui învăluind-o pe Felisin.
- Preot răspopit, asta eşti? Nu-i stă în fire Împărătesei să facă vreo favoare vreunui templu.
- Nu a făcut. Iar eu mi-am pierdut de mult pietatea. Sunt convins că Împărăteasa ar fi preferat ca eu să rămân în mănăstire.
- Ca şi cum i-ar păsa, spuse bruta batjocoritor, reluându-şi postura de dinainte.
- Trebuie să vorbeşti cu ea, Felisin, bolborosi Lady Gaesen. Un apel! Am prieteni bogaţi...

Icnetul brutei se transformă în lătrat.
- Ceva mai departe, în lungul şirului, acolo o să-i găseşti pe prietenii tăi bogaţi!

Felisin se mulţumi să clatine din cap. Vorbeşte cu ea, n-ai făcut-o de luni şi luni. Nici măcar când a murit tata nu am stat de vorbă cu ea.

Se lăsă tăcerea, care se prelungi, apropiindu-se de aceea care existase înaintea izbucnirii acelei vorbării fără sens, însă atunci fostul preot îşi drese glasul, scuipă şi mormăi.
- Nu merită să cauţi mântuire din partea unei femei care nu face decât să execute ordine, doamnă, fără a mai ţine seama de cine este sora acestei fete...

Felisin se crispă, apoi se uită urât la fostul preot.
- Îndrăzneşti să...
- Nu îndrăzneşte nimic, mormăi bruta. Să uităm ce avem în sânge, ceea ce se presupune că se află în el după părerea ta. Asta poate fi lucrarea Împărătesei. Poate îţi închipui că e vorba de ceva personal, poate că trebuie să crezi asta, fiindcă eşti ceea ce eşti...
- Ce sunt? întrebă Felisin, râzând aspru. Care Casă te revendică drept rudă?

Omul rânji.
- Casa Ruşinii. Dar a ta care este? Căci pare la fel de sărăcăcioasă.
- Aşa gândeam şi eu, spuse Felisin, ignorând cu greutate adevărul ultimei observaţii. Se uită încruntată spre gărzi. De ce stăm aici?

Fostul preot scuipă din nou.
- A trecut Ora Setei. Mulţimea de afară are nevoie de organizare. Îi aruncă lui Felisin o privire pe sub sprâncene. Ţăranii trebuie stârniţi. Noi suntem primii, fato, şi trebuie să se dea un exemplu. Ceea ce se întâmplă aici, în Unta, va înfuria orice om născut nobil din Imperiu.
- Prostii! se răsti Lady Gaesen. Vom fi trataţi bine. Împărăteasa va trebui să ne trateze cum se cuvine...

Bruta mârâi a treia oară - lucru care trecea drept râs, îşi dădu seama Felisin - şi spuse.
- Dacă prostia ar fi o crimă, ai fi fost arestată cu ani în urmă, doamnă. Uriaşul are dreptate. Nu mulţi dintre noi vor ajunge pe corăbiile cu sclavi. Parada de-a lungul Căii Colonadelor va fi o baie de sânge. Bagă de seamă, adăugă el, urmărind gărzile printre gene, bătrânul Baudin nu se va lăsa făcut bucăţi de nişte ţărănoi...

Felisin simţi teama reală stârnindu-se în stomac. Făcu un efort pentru a nu tremura.
- Te superi dacă stau în umbra ta, Baudin?

Omul îşi coborî privirea spre ea.
- Eşti cam plinuţă pentru gustul meu. Se întoarse într-o parte şi adăugă: Dar tu fă ce doreşti.

Fostul preot se aplecă mai mult.
- Dacă te gândeşti bine, fato, rivalitatea voastră nu va ajunge la turnătorii şi încăierări. Probabil că sora ta vrea să fie sigură că...
- Ea a devenit Adjuncta Tavore, îl întrerupse Felisin. Nu mai e sora mea. La chemarea Împărătesei, a renunţat la Casa noastră.
- Chiar şi aşa, am o bănuială că e vorba de ceva personal.

Felisin se strâmbă.
- Cum se face că ştii despre asta?

Bărbatul făcu o uşoară plecăciune ironică.
- Hoţ cândva, apoi preot, acum, istoric. Cunosc prea bine situaţia încordată în care se găseşte nobilimea.

Felisin făcu ochii mari şi se blestemă pentru prostia de care dăduse dovadă. Chiar şi Baudin - care nu se putuse abţine şi trăsese cu urechea - se aplecă în faţă ca să privească cercetător.
- Heboric, spuse el. Heboric Mână-Uşoară.

Heboric ridică braţele.
- La fel de uşoară ca întotdeauna.
- Tu ai scris acea istorie revizuită, spuse Felisin. Ai comis trădare...

Mimând teama, Heboric ridică din sprâncenele bogate.
- Doamne păzeşte! O divergenţă de opinii filozofice, nimic altceva! Aşa a spus chiar Duiker la proces în apărarea mea, Fener să-l binecuvânteze
- Însă Împărăteasa nu te-a ascultat, spuse Baudin, şi rânji. La urma urmelor, ai făcut-o ucigaşă, apoi ai avut îndrăzneala să spui că şi-a făcut treaba de mântuială!
- Ai găsit un exemplar ilicit, nu-i aşa?

Baudin clipi.
- În orice caz, continuă Heboric, adresându-se lui Felisin, eu cred că sora ta, adjuncta, plănuieşte să te ducă întreagă pe un vas de sclavi. Dispariţia fratelui tău pe Genabackis i-a răpit viaţa tatălui tău... aşa am auzit, adăugă el, rânjind din nou. Dar zvonurile de trădare au impulsionat-o pe sora ta, nu? Trebuia să spele numele familiei şi aşa mai departe...
- Heboric, faci lucrurile să pară logice, spuse Felisin, percepând amărăciunea din propriul glas, însă în acele momente nu se mai sinchisea de asta. Eu şi Tavore am avut păreri diferite, iar acum vezi urmarea.
- Părerea ta, despre ce, mai precis?

Ea nu îi răspunse.

În şir se stârni brusc agitaţie. Gărzile luară poziţia de drepţi şi se întoarseră cu faţa spre Poarta de Apus a Rondului. Felisin păli văzându-şi sora - acum Adjuncta Tavore, moştenitoarea lui Lorn, care murise în Darujhistan - călare pe armăsarul ei, un animal crescut în grajdurile Paran. Alături de ea era omniprezenta T'amber, o tânără frumoasă, al cărui păr lung de culoarea ambrei dădea soliditate numelui ei. Nimeni nu ştia de unde apăruse, însă acum devenise aghiotantul personal al lui Tavore. În urma lor călăreau douăzeci de ofiţeri şi o companie de cavalerie grea, ai cărei soldaţi arătau exotic, străini.
- Asta zic şi eu ironie, murmură Heboric, uitându-se la călăreţi.

Baudin îşi împinse capul în faţă şi scuipă.
- Săbii Roşii, cei mai mari ticăloşi.

Istoricul îi aruncă omului o privire amuzată.
- Ai călătorit mult în meseria ta, Baudin? Ai văzut digurile de la Aren, nu-i aşa?

Omul se foi neliniştit, apoi ridică din umeri.
- Am umblat şi eu la vremea mea, uriaşule. Pe de altă parte, adăugă el, se zvoneşte că ăştia sunt în oraş de vreo săptămână.

În rândul Săbiilor Roşii se stârni agitaţie, iar Felisin îi văzu cum îşi apropie mâinile, cu mănuşi din zale, de mânerele săbiilor, şi cum îşi îndreaptă capetele, pe care purtau coifuri ascuţite, spre adjunctă. Surioară Tavore, atât de profund te-a rănit dispariţia fratelui nostru? Cât de mare îţi închipui că e nereuşita lui, ca să cauţi o asemenea recompensă... iar apoi, ca să-ţi arăţi credinţa absolută, ai ales între mine şi mama pentru sacrificiul simbolic. Nu ţi-ai dat seama că Hood s-a aflat în spatele ambelor alegeri? Măcar mama e acum cu iubitul ei soţ... O urmări pe Tavore cum îşi măsoară garda preţ de o clipă, apoi i se adresează lui T'amber, care îşi îndemnă calul spre Poarta de Răsărit.

Baudin scoase un nou icnet.
- Străduiţi-vă să arătaţi vioi. Nesfârşitul ceas e pe punctul de a începe.

Una era să o acuzi pe Împărăteasă de crimă, şi alta să îi anticipezi următoarea mişcare. Dacă mi-ar fi luat în seamă avertismentul... Heboric se crispă când porniră înainte cu paşi târşâiţi, simţind cum cătuşele îi pătrund adânc în carnea gleznelor.

Oamenii cu atitudini civilizate ţineau mult să îşi arate părţile slabe ale psihicului - decadenţa şi sensibilitatea erau semne ale creşterii alese. Era uşor şi sigur pentru ei, şi aceasta era marea problemă, la urma urmelor. O afirmare a opulenţei răsfăţate care, mai mult decât orice etalare ostentativă a bogăţiei, făcea gâtlejurile săracilor să ardă.

Asta scrisese Heboric şi în tratatul său, iar acum recunoştea că manifesta o admiraţie amară faţă de Împărăteasă şi Adjuncta Tavore, instrumentul lui Laseen în toate acestea. Brutalitatea excesivă a arestărilor făcute în miez de noapte - uşi sfărâmate, familii întregi scoase târâş din paturile lor în mijlocul slujitorilor care se văicăreau - constituiau primul strat al şocului. Ameţiţi de lipsa somnului, nobilii erau legaţi fedeleş şi încătuşaţi, siliţi să stea drepţi în faţa unui magistrat şi a unui juriu alcătuit din cerşetori aduşi cu forţa de pe străzi. Era o batjocorire evidentă şi de prost-gust a justiţiei care despuia puţinele speranţe de a beneficia de un comportament omenesc - despuiau însăşi civilizaţia, lăsând în loc doar haosul sălbăticiei.

Şoc peste şoc, o sfâşiere a acelor pântece vulnerabile. Tavore îi cunoştea pe cei de acelaşi rang cu ea, le ştia slăbiciunile şi se arăta nemiloasă în a le exploata. Ce anume putea împinge pe cineva la o asemenea răutate?

Când au aflat amănunte, săracii au umplut străzile, strigându-şi adoraţia faţă de Împărăteasa lor. Au urmat răzmeriţe grijuliu stârnite, jafuri şi măceluri, care au pârjolit Districtul Nobililor, vânarea puţinilor oameni cu sânge albastru care nu fuseseră arestaţi - îndeajuns de mulţi pentru a aţâţa pofta de sânge, dându-le chipuri asupra cărora să îşi îndrepte furia şi ura. Apoi a urmat reimpunerea ordinii, pentru ca oraşul să nu se mistuie în flăcări.

Împărăteasa făcuse unele greşeli. Se slujise de acel prilej pentru a-i aresta pe nemulţumiţi şi pe învăţaţii care nu se aliniaseră, să strângă pumnul prezenţei militare în jurul oraşului, cerând cu surle şi trâmbiţe alţi şi alţi soldaţi, alţi recruţi, mai multă protecţie împotriva uneltirilor trădătoare ale clasei nobiliare. Bunurile confiscate au asigurat banii pentru acea expansiune impunătoare. O mişcare admirabilă, chiar dacă ea fusese prevestită, răspândindu-se în valuri cu forţa Decretelor Imperiale în întregul Imperiu, iar acum furia nemiloasă răvăşea fiecare oraş.

O admiraţie încărcată de amărăciune. Heboric simţea mereu nevoia de a scuipa, lucru pe care nu-l mai făcuse de pe vremea când şterpelea pungi de la brâul oamenilor în Cartierul Şoarecelui din oraşul Malaz. Putea citi şocul întipărit pe feţele celor mai mulţi din şirul de oameni înlănţuiţi. Feţele unor oameni purtând îmbrăcăminte de dormit, murdară şi plină de funingine după ce stătuseră în temniţă, lucru care îi făcea să fie privaţi până şi de armura socială pe care o constituie ţinuta obişnuită. Păr răvăşit, expresii năuce, atitudini chinuite - tot ce dorea să vadă mulţimea de dincolo de Rond, însetată să biciuiască...

Bun venit pe străzi, gândi Heboric despre sine în momentul în care gărzile îmboldiră şirul să se mişte, urmărit de Adjunctă, dreaptă în şa, având faţa atât de trasă, încât din ea nu mai rămăseseră decât linii - deschizătura ochilor, cutele gemene din jurul gurii ei drepte, aproape fără buze - la naiba, dar nu a fost prea înzestrată din naştere, nu-i aşa? Privirea ei era îndreptată spre sora ei mai mică, fecioara care mergea nesigur în faţa lui.

Heboric îşi aţinti ochii spre Adjuncta Tavore, curios, căutând ceva - o licărire de răutate, poate - în timp ce privirea ei îngheţată măsura şirul, zăbovind doar o frântură de clipă asupra surorii ei. Însă istoricul nu depistă decât acea pauză, o recunoaştere confirmată, nimic mai mult. Privirea ei trecu mai departe.

Gărzile deschiseră Poarta de Răsărit, aflată la două sute de paşi în faţă, aproape de capătul şirului de oameni înlănţuiţi. Un muget trecu prin poarta antică, arcuită, un val de sunet care îi izbi deopotrivă pe soldaţi şi pe prizonieri, ricoşând din zidurile înalte şi ridicându-se, însoţit de explozia porumbeilor îngroziţi, care zburaseră de pe streşini. Zgomotul făcut de bătaia aripilor coborî încet ca un ropot de aplauze politicoase, deşi lui Heboric i se păru că doar el aprecia acea intervenţie ironică a zeilor. Cum nimeni nu-i putea interzice un simplu gest, reuşi să facă o uşoară plecăciune.

Hood să-şi păstreze blestematele lui secrete. Uite, Fener, scroafă bătrână, asta e mâncărimea pe care n-o pot alunga niciodată. Priveşte, uită-te cu atenţie, şi vezi ce a devenit fiul tău rătăcit.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer