Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Grădinile Lunii, redivivus


Steven Erikson, traducere de Gabriel Stoian

13.01.2016
Editura Nemira
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Steven Erikson
Seria Cronicile malazane. Volumul I: Grădinile lunii
Editura Nemira, 2013

Traducere de Gabriel Stoian


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă la Grădinile Lunii, redivivus

Nu are rost să începi ceva dacă nu ai ambiţie. În viaţă, m-am bazat în numeroase rânduri pe această idee care m-a condus, nu o dată, la confruntări înverşunate. Îmi amintesc şi acum cu oarecare amărăciune răspunsul pe care l-am primit eu şi Cam (Ian C. Esslemont) când încercam să vindem filmul de lungmetraj şi scenariile de televiziune scrise în colaborare: "Minunat! Unic! Foarte antrenant, foarte sumbru... dar aici, în Canada, cum să vă spun, nu putem finanţa aşa ceva. Mult noroc". În multe privinţe, ceea ce a urmat, sub formă de sfaturi, s-a dovedit şi mai zdrobitor: "Încercaţi ceva mai... simplu. Ceva care să semene cu realitatea. Ceva mai puţin... ambiţios".

Plecam de la întâlniri frustraţi, deprimaţi, consternaţi. Chiar primiserăm o invitaţie la mediocritate? Nouă sigur aşa ne suna totul.
Ducă-se naibii!

Grădinile Lunii. Numai când meditez la acest titlu îmi revine în minte ideea de ambiţie, agresivitatea aceea de om tânăr, care părea să mă izbească iar şi iar cu capul de pereţi. Nevoia de a forţa lucrurile. De a sfida convenţiile. De a sări la jugulară.

Îmi place să cred că ştiam foarte bine ce fac pe vremea aceea. Că viziunea mea era limpede precum cristalul şi că mă ţineam pe poziţie, gata să scuip genul fantasy în obraz, deşi îmi aducea mari bucurii (cum s-ar fi putut altfel? Oricât de violent îmi exprimam nemulţumirea la adresa procedeelor stilistice, îmi plăcea să-l citesc). Acum, nu mai sunt atât de sigur. Pe moment, e uşor să te laşi călăuzit de instinct, numai că după aceea se întâmplă să priveşti în urmă şi să atribui un înţeles raţional tuturor lucrurilor care au dat roade (ignorându-le, în acelaşi timp, pe cele care au mers prost). E prea uşor.

În anii care au trecut, ca şi în multele romane scrise de atunci, mi s-au limpezit anumite aspecte. Începând cu Grădinile Lunii, cititorii fie îmi vor detesta romanele, fie le vor iubi. Nu există cale de mijloc. Fireşte, aş prefera să le iubească toţi, dar ştiu de ce nu se va întâmpla niciodată aşa. Cărţile mele nu sunt leneşe. Nu poţi trece prin ele ca peştele prin apă; e imposibil. Lucru şi mai problematic, primul roman începe, în aparenţă, la jumătatea unui maraton - ori alergi şi ajungi la finiş pe propriile picioare, ori te prăbuşeşti.

Aflat în faţa provocării de a scrie această prefaţă, m-am gândit o vreme să o folosesc ca mijloc de a amortiza lovitura, de a reduce şocul pentru cititor, acela de a fi aruncat de la mare înălţime direct în ape adânci, încă de la prima pagină din Grădinile Lunii. E nevoie de cunoştinţe preliminare, de puţină istorie, de o oarecare pregătire a terenului. Însă am respins această idee. La naiba, nu ţin minte ca Frank Herbert să fi procedat aşa cu Dune, iar, dacă am avut un roman ca sursă de inspiraţie directă din punct de vedere structural, atunci acela a fost Dune. Scriu o istorie şi, imaginară sau nu, istoria nu are un punct de pornire real; până şi momentul dezvoltării şi cel al prăbuşirii civilizaţiilor sunt mult mai ambigue decât îşi închipuie oamenii.

Schiţa Grădinilor Lunii a văzut lumina zilei în urma unui joc de asumare de roluri. Punctul de pornire a fost un film de lungmetraj scris în colaborare de cei doi creatori ai lumii malazane, eu şi Ian C. Esslemont; scenariul nostru a lâncezit pentru că nu a suscitat interes ("nu producem filme fantasy pentru că sunt proaste. E un gen mort. Presupun costume de epocă, iar dramele de epocă sunt moarte, ca westernurile" - toate astea înainte ca un alai întreg de companii cinematografice să le scoată ochii cu acest truism, toate astea cu mult înainte ca Lord of the Rings să ajungă pe marele ecran).

Şi uite-aşa s-a întâmplat. Am fost pe fază. Am avut ce se căuta, am ştiut că fantasy-ul pentru adulţi e ultimul gen neexplorat de film - nu am pus la socoteală Willow, al cărui singur merit, pentru noi, e scena de la răscruce; în rest, e o peliculă pentru copii de la cap la coadă. Toate celelalte filme aparţinând genului erau fie de serie B, fie abundau de metehne bătătoare la ochi (Doamne, ce s-ar fi putut face din Conan!). Doream o versiune fantasy a filmului The Lion in Winter, filmul cu O'Toole şi Hepburn. Sau a lui The Three Musketeers, adaptarea cu Michael York, Oliver Reed, Raquel Welch, Richard Chamberlain etc., la care să adăugaţi magie, dragii mei. Serialul nostru de televiziune preferat a fost The Singing Detective, bazat pe scenariul lui Dennis Hopper, cel original, cu Gambon şi Malahyde. Vedeţi voi, ne doream o treabă sofisticată. Împingeam genul fantasy în contextul acela fierbinte şi efervescent care te lasă cu gura căscată de admiraţie. Cu alte cuvinte, eram al dracului de ambiţioşi.

În aceeaşi măsură, probabil că eram şi nepregătiţi. Nu prea aveam material. Gândeam dincolo de capacităţile noastre, prinşi în capcana lipsei de experienţă. Blestemul tinerilor.

Când viaţa l-a îndreptat pe Cam într-o direcţie, şi pe mine într-alta, fiecare a luat cu sine notiţele pe care se baza o întreagă lume creată. Construită în ore şi ore de joc. Aveam pusă la punct o istorie de o complexitate impresionantă - materie primă pentru douăzeci de romane şi de două ori mai multe filme. Şi fiecare dintre noi avea o copie a unui scenariu pe care nu-l voia nimeni. Lumea malazană exista pe sute de hărţi desenate de mână, în pagini peste pagini de notiţe mâzgălite, în fişe de personaj, în planuri de construcţie pe etaje, schiţe, în GURPS (sistemul generic universal al jocului de asumare de roluri, creat de Steve Jackson, alternativă la AD & D (Advanced Dungeons & Dragons - formulă avansată a jocului Temniţe şi dragoni - n.tr.).), tot ce vreţi.

Am luat hotărârea de a începe să scriem istoria lumii malazane câţiva ani mai târziu. Eu aveam să transform scenariul într-un roman, iar Cam urma să scrie un roman înrudit, intitulat Return of the Crimson Guard (acum, după atâţia ani şi imediat după Nights of Knives, se va publica prima epopee a lui Cam, Return). Fiind lucrări de ficţiune, calitatea de autor va reveni celui care le-a scris, persoanei care a pus cuvintele pe hârtie. În cazul Grădinilor, transformarea scenariului în roman însemna s-o iau aproape de la zero. Scenariul avea trei acte, acţiunile acestora fiind plasate în Darujhistan. Principalele evenimente erau războiul asasinilor de pe acoperişuri şi finalul măreţ, exploziv al festivalului. Altceva, nimic. Nici vreo istorie de fundal, nici context, nici prezentare a personajelor. În realitate, se apropia mai degrabă de Riders of the Lost Ark decât de The Lion in Winter.

Ambiţia nu moare niciodată. Poate că înaintează anevoie, bodogăneşte, îşi târâie picioarele, dar numai ca să alunece spre altceva - de obicei, spre proiectul următor. Nu acceptă un răspuns negativ.

Scriind Grădinile, mi-am dat seama repede că "povestea de fundal" avea să fie o problemă, oricât de departe aş fi mers în trecut. Şi mi-am mai dat seama că, dacă nu le ofer potenţialilor mei cititori detalii cu linguriţa (lucru pe care îl uram, căci nu o dată mă luasem de scriitorii de fantasy care-şi tratau cititorii ca pe nişte idioţi), dacă nu "simplific", dacă nu alunec pe cărarea bătută a evenimentelor anterioare, cititorii mei se vor zbate mult s-o scoată la capăt. Şi nu doar ei, ci şi redactorii, editorii, agenţii...

Însă, vedeţi, privind situaţia cu ochi de cititor, de fan, nu m-a deranjat niciodată să mă zbat - măcar o vreme, câteodată chiar mai multă vreme. Aşadar, cât timp aveam cu ce merge mai departe, era în regulă. Nu uitaţi, l-am venerat pe Dennis Potter. Am fost fan al Numelor lui DeLillo şi al Pendulului lui Foucault, de Eco. Cititorul pe care îl aveam în minte era unul care putea şi avea să care în spate o povară suplimentară: întrebările care nu aveau încă răspuns, misterele, alianţele neclare.

Istoria a demonstrat acest lucru, cred eu. Cititorii fie abandonează seria după ce au citit o treime din Grădinile Lunii, fie călătoresc în continuare alături de eroii ei, până în ziua de azi.

Am fost întrebat dacă, privind lucrurile retrospectiv, aş vrea să fi făcut ceva altfel. Declar cu toată sinceritatea că nu am un răspuns la întrebarea aceasta. A, poate că aş umbla puţin la stil, pe ici, pe colo, dar... în esenţă, nu ştiu ce altceva aş fi putut face. Nu sunt şi nu voi fi niciodată un scriitor dispus să scrie o expoziţiune care îndeplineşte altă funcţie decât aceea de a da cititorului informaţii despre cele întâmplate anterior, fapte istorice sau de altă natură. Dacă expoziţiunea mea nu are funcţii multiple - şi spun multiple cât se poate de serios -, atunci nu sunt mulţumit. Drept urmare, cu cât are mai multe funcţii, cu cât se complică mai mult, cu atât este mai probabil ca ea să se îndrepte într-o direcţie greşită, să apeleze la întorsături de condei, iar toate elementele din povestea anterioară, deşi latent existente în ea, vor sfârşi prin a fi îngropate, şi încă foarte adânc.

Am scris într-un ritm rapid, dar, ciudat şi fără a-mi da seama cum, a ieşit o scriitură densă. Aşadar, Grădinile vă invită la o lectură exuberantă. Totuşi, autorul vă dă un sfat: aţi face bine să nu cădeţi pradă tentaţiei.

*
S-au scurs ani buni de-atunci. Să-mi cer scuze pentru invitaţia aceea cu două tăişuri? În ce măsură mi-am bătut cuie în talpă cu genul de introducere în lumea malazană pe care am scris-o la Grădinile Lunii? Oare acest roman m-a făcut să risc totul pe o singură carte de-atunci încoace? Poate. Şi, câteodată, la orele mici ale dimineţii, mă întreb: ce-ar fi fost dacă aş fi pus mâna pe polonicul cel mare de lemn şi-aş fi turnat toată povestea deodată pe gâtul cititorului, aşa cum au făcut şi fac unii scriitori de fantasy (foarte apreciaţi)? Oare m-aş mai afla acum pe lista de bestselleruri? Staţi puţin - sugerez cumva că scriitorii aceia foarte apreciaţi de fantasy au avut succes reducând din valoarea cărţilor lor pentru a uşura lectura? Nu prea. Adică nu toţi au procedat aşa. Gândiţi însă din punctul meu de vedere. A trebuit să aştept opt ani şi să mă mut în Marea Britanie ca să găsesc un editor pentru Grădinile Lunii. Mi-au mai trebuit încă patru ani până la finalizarea unui contract cu o editură din SUA. Ce mi s-a reproşat? "Prea complicată, prea multe personaje. Prea... ambiţioasă."

Aş putea să privesc înapoi cu ochi glaciali şi să spun că Grădinile Lunii au marcat o desprindere de tropii tradiţionali ai genului şi este posibil ca orice asemenea îndepărtare să întâmpine rezistenţă. Dar nu sunt chiar atât de vanitos. Niciodată n-am simţit că ar fi vorba despre o detaşare. Imperiul groazei şi Compania neagră ale lui Glen Cook spărseseră deja tiparele, dar eu le citisem pe toate şi, pentru că mi-am dorit mai mult, a trebuit să mă apuc de scris eu însumi (iar Cam a gândit la fel). Şi, deşi stilul meu nu mi-a permis să-l imit pe al altora (e cam lapidar Cook al nostru), puteam să apelez la acelaşi ton descurajant şi cinic-ironic, la aceeaşi ambivalenţă şi la acelaşi simţ al atmosferei. Poate că am fost conştient că mă îndepărtez de lupta Binelui împotriva Răului, dar acesta mi s-a părut un produs secundar al maturizării - lumea adevărată nu e aşa, de ce să persistăm în a crea lumi fantasy fundamental deconectate de realitate?
Nu ştiu. E extenuant şi numai să te gândeşti la asta.

Grădinile sunt aşa cum au ieşit. Nu intenţionez să le revizuiesc. Nici n-aş şti de unde să încep.
Ar fi mai bine, cred, să le ofer cititorilor posibilitatea de a hotărî repede, chiar din prima treime a primului roman, dacă vor să citească sau nu toată seria, decât să-i duc de nas cale de cinci-şase cărţi pentru ca apoi să-i văd îndepărtându-se dezgustaţi, dezinteresaţi sau cine ştie cum. Poate că, din perspectiva pieţei, a doua variantă ar fi de preferat, cel puţin pe termen scurt. Dar, slavă Cerului, editorii mei recunosc imediat falsa economie imediat cum o văd.

Aşadar, Grădinile Lunii e o invitaţie. Rămâneţi cu ea, şi participaţi la marea călătorie. Vă asigur că m-am străduit din răsputeri să vă placă. Blesteme şi urale, râsete şi lacrimi, le veţi găsi pe toate aici.

Câteva cuvinte pentru tinerii scriitori din voi. "Ambiţie" nu e un cuvânt urât. Ignoraţi compromisul. Mergeţi până la capăt. Scrieţi cu tupeu, scrieţi în forţă. Bineînţeles că vă aşteaptă un drum greu, dar, ascultaţi-mă, merită pe deplin să-l străbateţi.

Toate cele bune!

(Steven Erikson, Victoria, British Columbia, decembrie 2007)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer