Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Tatăl meu, Beria. În inima puterii staliniste


Sergo Beria, traducere de Dan Criste

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sergo Beria
Tatăl meu, Beria. În inima puterii staliniste
Editura Meteor Publishing, 2015

Traducere din limba engleză de Dan Criste


Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
NKVD
Sosirea noastră la Moscova

Tata n-a vrut să părăsească Georgia şi să devină "numărul doi" în NKVD.[1] Era conştient că, într-o asemenea funcţie, nu te apucau bătrâneţile. "Rezişti doi ani, după care te pierzi", i-a spus el mamei posomorât, când mai spera să scape de această grea încercare. Trebuia să fii de-a dreptul prost să nu iei în seamă antecedentele. Soarta care-l aştepta pe Ejov, actualul şef al NKVD, putea fi prevăzută. Înainte ca numirea lui să devină efectivă, tata a încercat să găsească portiţe de scăpare. "Nu este bine ca un non-rus să fie în fruntea NKVD", spunea el, mai ales lui Stalin. Totul a fost însă în zadar. Stalin l-a asigurat că va fi temporar adjunctul lui Ejov şi apoi, când lucrurile aveau să meargă mai bine, urma să primească un alt post. Stalin hotărâse să renunţe la politica de represiune şi voia să apară drept iniţiator al acestei schimbări. Un tânăr georgian, aparent uşor de manipulat, un stalinist încercat, cu experienţă, care îşi manifestase reticenţa în privinţa represiunilor,[2] părea a fi candidatul ideal pentru acest proiect.[3]

Stalin analiza întotdeauna situaţia înainte de a lua o hotărâre. Cântărea bine aspectele de politică externă, ţinând seama de ele şi în politica sa internă. Când a fost avansat tata, în iulie 1938, ţara era pe punctul de a exploda. Nu era vorba doar despre proteste izolate ale câtorva lideri ai partidului - regiuni întregi se aflau în pragul răzmeriţei.[4] Ţărănimea era ruinată, intelighenţia din republici, decimată, industriile de armament şi aeronave, distruse de epurări. Pe plan extern, ameninţările la adresa noastră deveneau tot mai clare, în vreme ce, pe plan intern, totul se năruia. Tata mi-a explicat că, dacă această politică de exterminare a elitei ar fi continuat încă doi ani, germanii n-ar mai fi fost nevoiţi să ne invadeze fiindcă statul s-ar fi prăbuşit de la sine. Mai mult, Stalin nu optase încă pentru alianţa cu Germania. Trebuia să facă cu orice preţ o figură bună pe scena internaţională şi, dacă nu putea să adopte aerul unui democrat, măcar să nu mai arate ca un tiran. Aceste considerente de politică externă combinate cu factori de politică internă au dus la decizia de a-l numi pe tata.

Tata a rezumat cam aşa motivele lui Stalin: "De ce m-a chemat în 1938? Pentru că ţara era în pragul insurecţiei. A hotărât să-şi schimbe abordarea, dar în aşa fel încât să pară că schimbarea venea de la el. Cum avea să facă asta? Folosind un georgian. Nu l-ar fi putut numi pe Malenkov sau pe Jdanov? Nu! Ei nu erau de acord cu această nouă politică. Pe câtă vreme eu nu aveam nici 40 de ani. Stalin credea că eram lipsit de experienţă şi că mă va folosi, după care mă va înlătura ca pe ceilalţi!" Biroul Politic a trebuit totuşi să se întrunească de două ori înainte ca tata să accepte oferta făcută.

Mama, îngrozită de perspectiva de a-l vedea reluându-şi activitatea poliţienească, cu atât mai mult la Moscova, era hotărâtă să rămână în Georgia cu mine. Tata n-a putut s-o convingă, deşi ar fi vrut să ne aibă pe toţi cu el. După cum am văzut, Stalin promisese că numirea lui avea să fie temporară. Nu voia decât să aibă pe cineva în care avea încredere pentru a opri epurările, care-i scăpaseră de sub control. Când a aflat însă că eu şi mama am rămas în Georgia, s-a înfuriat foarte tare şi l-a dojenit aspru pe tata. L-a trimis pe Vlasik, comandantul gărzii sale de corp, la Tbilisi pentru a grăbi plecarea noastră. Ne-am mutat în mai puţin de 24 de ore, însoţiţi de bunica dinspre tata, mătuşa surdo-mută şi... cele două pisici ale noastre. (Tata adora animalele. Casa noastră era mereu plină de canari, papagali, pisici, câini, chiar şi un pui de urs.) Bunica dinspre mama, care locuia în acelaşi bloc, dar la etajul de dedesubt, a reuşit să evite această "schimbare radicală". Eu şi mama am plecat, cu inima grea, lăsând în urmă toate legăturile noastre. La începutul şederii noastre la Moscova, mama a nutrit speranţa întoarcerii la Tbilisi. Cu toate acestea, am rămas definitiv la Moscova. Atmosfera din familie şi relaţiile dintre părinţii mei s-au înrăutăţit.

Tatei i s-a dat ca reşedinţă oficială un apartament în blocul unde locuiau foşti deţinuţi politici, care se afla lângă un pod ce dădea spre Kremlin. Această clădire era un soi de "casă" proiectată pentru traiul în comun, care avea un cinematograf, o bucătărie şi amenajări sportive. Acest trai în comun a fost un eşec. Stalin a venit să ne viziteze după numai câteva zile de la sosirea noastră. A inspectat locul şi nu i-a plăcut. Apartamentul avea cinci camere - un dormitor pentru mine şi Ella, unul pentru bunica şi mătuşa mea, unul pentru părinţi, plus o bibliotecă şi o sufragerie.
- Sunteţi înghesuiţi ca sardelele în conservă, a spus el. "O să vă mut la Kremlin.

Mama, care nu-şi dădea încă seama ce fel de om era, a izbucnit:
- Dar, acolo, vom fi ca într-o închisoare!

Stalin râse:
- E o idee!

N-a insistat totuşi şi, în cele din urmă, ne-a cazat într-o casă particulară.[5] Am vizitat-o trei zile mai târziu, întârzierea fiind necesară, cum am aflat ulterior, pentru a permite instalarea microfoanelor. Această clădire cu două niveluri, colţ cu strada Malaia Nikitskaia, aparţinuse înainte de Revoluţie generalului Kuropatkin. Mie mi s-a dat camera cea mai luminoasă. Acesta a fost primul şi marele meu privilegiu. În afară de acest avantaj, existenţa mea era supusă celei mai stricte discipline. Părinţii nu-mi mai supravegheau educaţia, aşa încât a trebuit bineînţeles să mă descurc cât puteam eu de bine şi să-mi fac temele fără a fi ajutat.

După ce, în sfârşit, ne-am instalat, Stalin a venit să ne vadă. A inspectat din nou locul, spunând de data aceasta că nu aveam mobilă şi că locuinţa noastră era ca un bivuac. A remarcat cu plăcere totuşi că ne-am adus uriaşa bibliotecă de la Tbilisi.

Stalin a vrut să vadă şi dacea noastră. Aceasta nu era decât o cabană de lemn, dar era situată într-o magnifică pădure de pin, lângă Arhanghelskoie. A vrut să examineze locul în tihnă şi a profitat de o zi în care noi am fost să dăm o raită împrejur. La scurtă vreme după aceea, i-a chemat pe părinţii mei la dacea şi a certat-o pe mama.
- De ce ai ales o coşmelie ca asta? exclamă el cum o văzu. Chiar şi în exil am locuit în condiţii mai bune! Vreau ca dacea voastră să fie mai aproape de a mea şi de oraş. Voi veni mâine să vă iau şi vă voi instala într-o casă după placul meu. Apoi, întorcându-se spre mine, adăugă: Acolo, o să ai cele mai bune drumuri pentru bicicletă, o să vezi.

A doua zi, a venit o maşină care ne-a ajutat să ne mutăm. Am preluat dacea lui Postîşev[6], o construcţie modernă, înconjurată de o grădină: confortabilă, dar lipsită de frumuseţe. Ca vecini îi aveam pe cei din familia Kaganovici. Nu ne-a plăcut niciodată acolo şi am regretat amarnic că a trebuit să ne părăsim vechea cabană, care era mai izolată şi, înainte de toate, departe de ceilalţi membri ai Biroului Politic. Dar Stalin voia să-l aibă pe tata la cheremul său.

Noua mea şcoală

Tata a luat în primire noul post în NKVD la începutul anului şcolar: Vasia, fiul lui Stalin, a sugerat ca eu să merg la şcoala lui, dar mama a refuzat. Prefera să urmez o şcoală obişnuită. M-am dus la şcoala din cartier, care se afla vizavi de ambasada Japoniei. De multe ori, se întâmpla ca, atunci când eu şi colegii mei jucam fotbal, să spargem ferestrele ambasadei. Japonezii s-au plâns Comisariatului pentru Afaceri Externe, iar şcoala a fost mutată. Până la urmă, am ajuns la şcoala la care învăţau Vasia şi Svetlana. Fata s-a apropiat treptat de mama şi petrecea multe ceasuri cu ea. Nu s-a arătat niciodată foarte interesată să înveţe georgiana, iar Stalin n-a insistat să înveţe limba. Aflându-mă de regulă în compania ei, mă vedeam mult mai puţin cu Vasia. Fiind mai mare ca mine, a părăsit facultatea ca să se înscrie la şcoala de aviaţie.

Tata n-a vrut ca eu să-mi aleg o specialitate literară. Se temea că puteam ajunge istoric al partidului sau ceva de genul acesta. O vreme, a avut ambiţia să facă din mine un artist - mă învăţase el însuşi să desenez - dar era evident că nu aveam vocaţie. În cele din urmă, a remarcat că manifestam aptitudini pentru ştiinţă şi tehnică şi a renunţat. Pentru el, era esenţial să mă vadă cu o meserie ca lumea şi să nu devin funcţionar de partid. Ori de câte ori un membru al Biroului Politic încerca să mă atragă spre o carieră birocratică, el se înfuria extrem de tare. Într-o zi, Bulganin mi-a oferit o slujbă la Ministerul Apărării. Tata a ştiut asta şi m-a chemat la el: "Să nu primeşti", a spus el. "Ţie îţi place ştiinţa: continuă pe această cale." Apoi, i-a telefonat lui Bulganin ca să-l mustre fiindcă a încercat să mă transforme într-un funcţionar. Când Molotov a vrut să mă ia la MAE (Ministerul Afacerilor Externe) şi i-a pus în vedere tatălui meu acest lucru, tata a exclamat: "Vrei să-l distrugi!" Secretarul de partid de la Leningrad, Kuzneţov, a avut şi el ideea de a mă numi responsabil cu cercetarea ştiinţifică la Comitetul Central, dar, de data aceasta, am fost eu cel care a refuzat oferta. Postul a revenit fiului lui Jdanov.

Zâmbete false

Astfel, în ciuda reticenţei, tata a devenit adjunct al şefului NKVD în iulie 1938. Posturile înalte din aparatul de partid şi de stat erau ocupate de un grup de rusofili care nu aveau încredere în colegii lor non-ruşi şi îi urau. Numai Molotov şi Andreev nu aparţineau acestui grup. Banda de şovini ruşi, care au susţinut epurările, au privit cu ochi răi avansarea tatei. Jdanov s-a opus. (Svetlana, fiica lui Stalin, avea să-mi confirme acest lucru mai târziu, după ce l-a auzit în cercul familiei lui Jdanov.) Acesta începuse să comploteze împotriva tatei pe când noi eram încă în Georgia. Vedea deja în el un rival periculos. Aşa credeau şi Iagoda şi Ejov, care îndeplineau ordinele rusofililor. Malenkov era şi el implicat. Jdanov n-a intrat în conflict cu el până în clipa în care a simţit că Malenkov l-ar putea da afară din conducerea partidului. De îndată ce ne-am instalat la Moscova, Jdanov l-a pus pe tata sub supravegherea gărzii sale personale. Tata a observat asta şi chiar a descoperit că oameni care lucrau pentru el îl spionau în folosul Comitetului Central şi-i raportau lui Jdanov. Nimic din toată această poveste nu împiedica păstrarea unei faţade de cordialitate. Jdanov se prefăcea că era mulţumit cu avansarea tatei. Cât despre Malenkov, acesta se pleca până la pământ înaintea lui. În fiecare duminică, fără să-şi pună câtuşi de puţin problema dacă ne deranja, trecea pe la noi însoţit de Golubkova, soţia lui. Aceasta se arăta plină de solicitudine faţă de mama şi o îndemna să persevereze în munca ei de cercetare. I-a propus chiar s-o prezinte lui Lîsenko şi s-o ajute să-şi găsească un post la institutul lui. Mikoian s-a prefăcut şi el a fi încântat de sosirea unui nou caucazian. Înainte, fusese prieten cu tata şi, dându-şi seama că acesta era în graţiile lui Ordjonikidze, a început să-l protejeze. Mikoian a ştiut mereu încotro bate vântul. Fiindcă tatăl lor îl stima pe al meu, cel puţin în aparenţă, fiii lui Mikoian m-au invitat să merg cu ei să fac sport. În ceea ce-l priveşte pe Voroşilov, acesta s-a prezentat mamei cu un magnetofon american şi ne-a invitat pe mine şi pe mama să-l vizităm şi să mergem la călărie.

Nu este greu de înţeles că numirea tatei a provocat nelinişte în acea lume mică. Hruşciov, Ejov şi Malenkov, cei trei inseparabili, fuseseră instrumente zeloase în timpul marilor epurări.[7] Fiindcă Ejov şi Malenkov merseseră prea departe, Stalin se temea că aceştia ar putea încerca să se disculpe dând vina pe el, şi asta pentru că lupta pentru succesiune începuse încă din 1937-1938. Simţind că regimul lui era în pericol, a hotărât să facă o schimbare radicală în politica proprie. Aşa proceda întotdeauna Stalin. Lansa o campanie, obţinea ce-l interesa, apoi se prefăcea că n-a avut nicio legătură cu ea şi că abuzurile săvârşite fără ştiinţa partidului se datorau unor provocatori al căror unic scop era să stârnească nemulţumirea popoarelor Uniunii Sovietice faţă de guvern. Apoi se dădea drept arbitru care intervenea pentru a "corecta greşelile" şi a-i pedepsi pe ţapii ispăşitori.

Jdanov şi Malenkov în special aveau motiv să fie îngrijoraţi. Primul era cel care inspirase politica de represiune (cu aprobarea lui Stalin, desigur), iar cel de-al doilea era organizatorul ei.[8] Cei doi aveau motive întemeiate să se teamă că Ejov i-ar putea implica în căderea lui. Malenkov râvnea la şefia NKVD, dar Stalin ţinea morţiş să-l păstreze în Comitetul Central, de unde urma să aibă mai departe dreptul de a sta cu ochii pe NKVD. Astfel, ideea de a-l înlocui pe Ejov cu tata a venit nu de la Malenkov, ci de la Stalin.[9]

Ejov

La îndemnul lui Jdanov, Ejov şi Malenkov determinaseră căderea din graţii a lui Iagoda.[10] Nici nu i-a succedat bine în fruntea NKVD, că Ejov a şi început să-i elimine în mod sistematic pe martorii crimelor predecesorului său, a căror scară îl alarmase. S-a trezit însă prins într-un cerc vicios. Când vorbea despre Ejov şi comportamentul său, tata remarca faptul că acest om făcuse totul pentru a nu împărtăşi soarta lui Iagoda (arestat, acuzat împreună cu Buharin şi executat odată cu el), care fusese acuzat că a manifestat o indulgenţă exagerată. Era un reproş care putea fi considerat în mare măsură "nedrept", deoarece Iagoda îi împuşcase pe oameni fără reţinere, chiar dacă, spre deosebire de Ejov, el n-a "alergat înaintea locomotivei". Prin urmare, Ejov a căutat să nu se expună unei asemenea acuzaţii. Multă vreme, tata a crezut că atitudinea lui Ejov se datora fricii. Până la urmă, a înţeles că Ejov era doar cinic. Departe de a fi un prost, el a analizat perfect situaţia, iar ceea ce l-a zdrobit a fost chiar monstruozitatea înfăptuirilor sale. Ejov nici măcar n-a încercat să oprească valul tot mai mare al terorii; a preferat să alerge înaintea lui. Tata avea să mai descopere şi că Ejov a săvârşit la fel de multe crime când s-a aflat în fruntea Orgotdel[11]. Oamenii uită mereu să menţioneze că Ejov n-a fost doar şeful NKVD, ci şi secretar al Comitetului Central. Când s-a aflat în boxa acuzaţilor în aprilie 1939, la câteva luni după sosirea noastră la Moscova, Malenkov a dezvăluit câteva dintre fărădelegile săvârşite de Ejov la vremea respectivă.

După ce am sosit la Moscova, l-am întâlnit de câteva ori pe Ejov. Era mereu beat şi abătut. Ejov era scund - cu un cap mai scund decât Stalin, ceea ce-l mulţumea foarte mult pe liderul sovietic. Avea o faţă zbârcită, ten gălbui şi o privire vicleană. Părea a fi cuprins de o agitaţie continuă. Îşi dădea seama că poziţia lui era una nesigură şi ştia cine avea să-l înlocuiască. Într-o zi de toamnă a anului 1938, a trecut pe la noi. Era deja cherchelit când a venit. La masă, mai beat ca oricând, i-a spus tatei că ştia că soarta lui era pecetluită. Tata a încercat să-l liniştească şi l-a îndemnat să aibă încredere în înţelepciunea lui Stalin, însă Ejov n-a vrut să-l asculte. "Sunt cu un picior în groapă", repeta el, "cu un picior în groapă. Dar nici tu n-o să scapi de soarta asta." După ce a plecat, tata şi-a exprimat uimirea în faţa mamei: "M-a tratat ca pe un prieten intim deşi ştia că sunt informat despre toate comploturile împotriva mea!" Tata era altfel. Nu reuşea niciodată să-şi ascundă antipatiile.

Aşadar, prin Ejov, Stalin s-a descotorosit de toţi potenţialii săi adversari. Ulterior, i-a încredinţat lui Malenkov sarcina de a-l elimina pe Ejov. Malenkov s-a apucat de treabă cu mare tragere de inimă, cu atât mai mult cu cât era compromis până-n gât de marile epurări şi se temea de ceea ce putea dezvălui Ejov despre el.

Tata a pus o condiţie când a acceptat noul post. A cerut şi a obţinut numirea de către Comitetul Central a unei comisii care să investigheze faptele lui Ejov. Prin această anchetă, el spera să alcătuiască o listă cu crimele săvârşite până în acel moment, astfel încât ele să nu fie puse mai târziu în cârca lui. Această comisie era condusă de Andreev, un om obosit, cu faţa palidă, care, după cele spuse de tata, jucase un rol considerabil în represiuni, dar reuşise să rămână în umbră.[12] Îl ştiam pe fiul lui şi îmi plăcea. Andreev nu bea, nu era deloc pretenţios şi era un bun schior. Soţia lui, evreică şi activistă a partidului, îl îndopa cu medicamente care, spuneau răuvoitorii, nu făceau decât să-i înrăutăţească starea de sănătate. Aşadar, Andreev fusese anume ales să prezideze comisia. Jucase un rol mai discret în epurări, era conştiincios şi apropiat de Stalin. Acesta din urmă voia să ţină sub control întreaga operaţiune şi să limiteze daunele produse. N-a reuşit întru totul, chiar dacă Andreev a frânat-o atât cât a putut. Tata a insistat să se dezvăluie adevărul, măcar Biroului Politic. Comisia a descoperit unele lucruri înfricoşătoare, în unele cazuri de pe vremea lui Iagoda: oamenii fuseseră executaţi în grabă, iar cazurile lor, analizate după execuţie.[13] Tata a fost şocat când a aflat despre rapoartele acestei comisii. Deşi epurările din Georgia îl ajutaseră să-şi facă o idee, el n-a bănuit niciodată întreaga anvergură a represiunii.

Până la urmă, Ejov a fost arestat, acuzat de complot împotriva statului, găsit vinovat şi executat. O vreme, denunţurile la adresa lui veniseră cu duiumul.[14] Aceste acuzaţii n-au stat în picioare, desigur: Ejov ascultase întotdeauna ca un câine ordinele lui Stalin şi ale Comitetului Central.[15] A existat un zvon că a fost împuşcat abia după ce a început războiul, nu în 1940.[16] Nu exclud posibilitatea (deşi, din punctul meu de vedere, aceasta nu este decât o ipoteză) ca tata să fi făcut un dosar despre perioada marilor epurări şi ca acest dosar să fi fost tocmai unul dintre documentele pe care Malenkov şi ceilalţi au încercat să le găsească după arestarea lui.[17] În orice caz, tata a tras trei învăţăminte din soarta predecesorilor săi. Slugărnicia faţă de Stalin n-avea niciun rost (pentru el, Ejov a fost o cârpă). Era necesar să scape de NKVD cât mai repede cu putinţă. Iar, pentru a supravieţui, trebuia să găsească sprijin în altă parte, nu la organele de securitate şi la partid. A adoptat imediat această tactică şi şi-a îndreptat atenţia spre economie şi tehnică.[18]


[1] Beria i-a spus lui Hruşciov când acesta din urmă l-a felicitat pentru avansare: "Nu-ţi accept felicitările... Pentru mine, ar fi fost mai bine să rămân în Georgia." Iar Hruşciov comentează: "Cred că Beria a fost probabil sincer când a spus asta." Hruşciov, N.S., Khrushchev Remembers (1971), 96. Adeseori, liderii regionali nu aveau chef să "avanseze" la Moscova. Când, în februarie 1934, a vrut să-l aducă în capitală pe Kirov, Stalin s-a lovit de refuzul plin de îndărătnicie al acestuia de a părăsi Leningradul.
[2] Potrivit lui A. Mirţhulava, Stalin a declarat, la o şedinţă pregătitoare a Plenarei din ianuarie 1938, denunţând "greşelile" şi "excesele" comise în campaniile de epurare: "În Georgia au fost cele mai puţine arestări în 1937. Ştiţi de ce? Pentru că secretarul Comitetului Central din Georgia şi şeful NKVD de acolo, Goglidze, sunt funcţionari foarte oneşti, nu demolatori."
[3] Socoteala lui Stalin s-a dovedit a fi fost corectă, dacă este să judecăm după mărturia lui Şreider, citată deja: "Am fost foarte mulţumit când am auzit că Beria a fost numit şef al NKVD. Am crezut că, dacă Stalin a ales un compatriot pentru acel post, se putea spera că el va corecta situaţia creată de Ejov." Şreider, op. cit., 154.
[4] Se pare că procesul lui Buharin din martie 1938 a produs o reacţie în ţară. V. Vernadski scria la 19 martie în jurnalul său: "Procesul a fost o mare greşeală. Oamenii încep să gândească şi cred mai puţin ca înainte." La 24 martie, el scria: "Nemulţumirea creşte şi găseşte forme de exprimare în ciuda temerii. Constat o mare schimbare în psihologia oamenilor." Citat în Soverşenno sekretno, 8 (1990).
[5] "În vreme ce aproape toţi liderii de la vârf din URSS locuiau la Kremlin, Beria se bucura de o anumită libertate şi era oarecum în afara controlului lui Stalin", observă Berejkov, translatorul lui Stalin. Kak ia stal perevodcikom Stalina (Moscova, 1993), 350.
[6] Prim-secretar al regiunii Kiev. Acuzat de apartenenţă la un "centru militar fascist", a fost executat în februarie 1939.
[7] În memoriile sale, Hruşciov confirmă faptul că avea o părere bună despre Ejov: "Era silitor şi serios. Ştiam că era... membru de partid din 1918, ceea ce era o notă bună pentru el." Hruşciov, op. cit., 94. Istoricul Roy Medvedev evaluează rolul jucat de Malenkov în Marea Teroare la fel cum o face Sergo Beria. "Malenkov opera în culise, dar era indiscutabil unul dintre cei care, sub direcţia lui Stalin, activa cele mai importante mecanisme secrete ale terorii." Medvedev, R., All Stalin\'s Men (Blackwell, 1983), 143.
[8] Aceasta era şi părerea lui Hruşciov. Malenkov, scria el, "fusese şeful de personal al Comitetului Central în timpul epurărilor şi jucase un rol destul de activ în toată afacerea. Contribuise de fapt la promovarea unor oameni de jos doar pentru a cere mai târziu eliminarea lor." Hruşciov, op. cit., 345. Cât despre Jdanov, acesta a pus să fie arestate 90% dintre cadrele partidului din Leningrad şi a lansat în oraş o campanie de teroare în masă. Courtois, S., ed., Le Livre noir du communisme (Paris, 1997), 215.
[9] Ejov îi ceruse de fapt lui Stalin să i-l dea pe Malenkov ca adjunct.
[10] Cariera lui Ejov a luat cu adevărat avânt când Stalin i-a încredinţat sarcina de a "dovedi" că Zinoviev, Kamenev şi susţinătorii lor au organizat asasinarea lui Kirov. NKVD-ul lui Iagoda manifestase o anumită lipsă de zel în executarea instrucţiunilor lui Stalin. Ejov s-a achitat de sarcină spre totala satisfacţie a lui Stalin, astfel că acesta a fost convins că Ejov va fi omul ideal pentru înscenarea marilor procese. Hlevniuk, op. cit., 217-218.
[11] Departamentul din cadrul Comitetului Central răspunzător de numirea şi supravegherea cadrelor (şi prin urmare de epurări).
[12] Andreev prezidase deja o comisie creată în 1931 cu scopul de a concepe o modalitate eficace de administrare a forţei de muncă a deportaţilor. Courtois, op. cit., 175.
[13] La Plenara din iunie 1957, Jukov a dat numărul persoanelor condamnate la moarte de Stalin, Molotov şi Kaganovici (lista purta semnăturile celor trei) între 27 februarie 1937 şi 12 noiembrie 1938: 38.679. Persoanele cu pricina au fost predate tribunalelor Colegiului Militar, ceea ce echivala cu o condamnare la moarte. La 12 noiembrie 1938, Stalin şi Molotov au trimis la moarte 3.167 de persoane. Istoriceskii Arhiv, 3 (1993), 17. Molotov nu şi-a exprimat niciodată, până în ultima zi a vieţii lui, nici cea mai mică remuşcare.
[14] Potrivit lui Sudoplatov, Beria însuşi a avut o contribuţie. La îndemnul lui, doi ofiţeri NKVD i-au scris lui Stalin că Ejov plănuia să-i aresteze pe membrii guvernului sovietic în ajunul sărbătorii de 7 noiembrie. Sudoplatov, P. şi A., Special Tasks (Londra, 1994), 59. Fără îndoială că, în acest mod, Beria i-a întors un serviciu, ca să spunem aşa, lui Ejov.
[15] Văduva lui Ordjonikidze a declarat despre Ejov: "Era o marionetă. Putea fi manipulat după dorinţă." Hlevniuk, op. cit., 220.
[16] A fost executat pe 4 februarie 1940. Actul de acuzare cuprindea unsprezece volume. Soverşenno Sekretno, 4 (1992).
[17] Procesul lui Ejov s-a ţinut în martie-aprilie 1939. La Plenara din iunie 1957, Jukov a susţinut că Beria s-a folosit de ocazie pentru a-l face să depună mărturie împotriva lui Malenkov. Ejov a scris cu mâna lui 20 de pagini împotriva lui Malenkov. Istoriceskii Arhiv, 3 (1993), 22. Aşa se explică curioasa coeziune a tandemului Beria-Malenkov: Beria îl şantaja pe Malenkov. Când a fost cercetat seiful lui Ejov, s-a descoperit că acesta alcătuise dosare despre numeroşi membri ai Comitetului Central, inclusiv despre Stalin. Se poate crede că însemnătatea acestor arhive nu i-a scăpat lui Beria. Malenkov, A.G., O moiom oţe Gheorghi Malenkove (Moscova, 1992), 34.
[18] Se pare într-adevăr că, încă de la început, Beria a ales să se poarte faţă de Stalin altfel decât Ejov. Acesta din urmă "alerga să-l vadă pe Stalin pentru orice motiv, crezând că îi plăcea acest lucru. Beria venea să-l vadă pe Stalin numai când era chemat". Golovanov, Ia., Korolev. Fakti i mifi (Moscova, 1994), 281.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer