Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Un uriaş bun şi blând


Mihaela Pascu-Oglindă

20.02.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Lume multă, forfotă, bagaje plimbate în toate direcţiile, copii agăţaţi de cărucioare, iar ea, acolo, în mijlocul lor, gândindu-se că el ar putea fi oriunde. Nu numai în aeroportul ăsta, ci în oricare alt aeroport din lume.

Nu-şi dă seama, la început, că sunetul care îi sâcâie urechile vine de la ea, că ea îşi scrâşneşte dinţii. Trebuie să se stăpânească. Nu trebuie să arate ca şi cum e gata să leşine, deşi tocmai în aceste momente şi-ar dori să poată să dispară. Să o înghită pământul şi să nu mai simtă durerea. În schimb stă acolo, cu mâinile înţepenite pe foaia de hârtie pe care i-a scris numele.

Îşi dă seama că palmele au început să îi transpire, dar el n-o să observe. Doar dacă nu va trebui să dea mâna cu el. Sigur că va trebui, ce fusese în mintea ei?! Speriată, îşi caută în geantă şerveţelele. Dosul palmei atinge obiectul rece care îi îngreunează exagerat geanta. Aceeaşi geantă din care, de dimineaţă, răsturnase tot conţinutul. Păstrase numai portofelul, cheile şi un pacheţel în staniol. Jucăriile erau lăsate pe covor. Era linişte. Televizorul, acum închis, fusese ultima oară dat pe desene animate. Şi dincolo e linişte, e linişte în toată casa. Deşi tocmai pentru asta se mutaseră la marginea oraşului. Nu însă pentru această linişte care o sufoca. Era liniştea care apare atunci când spaţiul pe care îl ocupă în mod obişnuit o altă fiinţă rămâne gol. Se creează atunci aproape instantaneu un vid care nu doar că lasă celuilalt senzaţia de gaură neagră, ci şi impresia că aceasta din urmă are capacitatea de a se plimba prin cameră, odată cu cel rămas singur, la o distanţă relativ consecventă faţă de acesta. Se naşte, aşadar, o nouă existenţă, cea a vidului.

Se bucură că i-a dat prin minte să îşi pună plăcuţe roşii, temporare, la fel cum se bucură că a făcut drumul acesta de sute de ori cu maşina. Aşa a învăţat că la intrarea în tunel o margine de bordură amplasată greşit te poate trimite, într-o clipă de neatenţie, dincolo de parapet. Şi hăul care se cască dedesubt. Mereu a uimit-o construcţia aceasta. Podul, limba scoasă a unui uriaş. Sau, cel puţin, aşa îi spunea lui, ca să nu se teamă când intrau în tunel. Era un uriaş bun şi blând, uriaşul care te răsplătea cu ceva dulce dacă stăteai cuminte şi demonstrai că eşti curajos, timp de zece minute.

La ieşirea din tunel, se oprea în refugiul special amenajat pentru maşini, băga mâna în geantă şi scotea un pacheţel de ciocolată.
- Eşti un băieţel tare curajos.

Maşina goneşte acum pe acelaşi drum, vidul s-a instalat pe bancheta din spate unde centura nu a mai fost prinsă de câteva luni. Aceeaşi linişte şi aici. Nimeni nu spune nicio poveste. L-a văzut! Se bucură că a regăsit, printre zecile de nuanţe metalizate, albastrul închis pe care îl căuta. Îl pierduse la ultima intersecţie şi se blestema în gând fiindcă nu fusese atentă. Groaza ei că asta ar fi putut să îi răpească orice şansă de reuşită creştea în timp ce ştia că e esenţial să-şi păstreze calmul. Uitase, sau nici nu-i păsa, că nu făcea asta ca pe o meserie, că de regulă nu urmărea maşini prin trafic, cu şoferi pe care avea de gând să-i omoare.

Accelerează, iar distanţa dintre plăcuţele ei noi, temporare, şi albastrul închis se micşorează. Vede din depărtare gura imensă a uriaşului. Zâmbeşte. Nu pentru că e gata să omoare un om, ci pentru că acolo spusese ultima dată o poveste. Poate că uriaşul blând o va salva pe ea de data asta. Pentru că acum ea e cea care trebuie să fie curajoasă.

O singură mişcare după ce accelerează. Nu priveşte în stânga, nu îndrăzneşte. Face o singură mişcare de volan, în aceeaşi direcţie, având grijă să tragă imediat de volan spre dreapta, să accelereze şi să mărească astfel distanţa dintre ea, dintre plăcuţele de înmatriculare încadrate cu roşu şi bucata aceea uriaşă de fier care, înainte de a se lovi de parapet, se ridicase în aer cu o uşurinţă care făcea să pară că nimic din ce se întâmplase nu era real. Era o poveste numai bună de spus uriaşului.

Trece pe lângă refugiul de lângă ieşirea din tunel de data asta. Nimeni, în spate, nu şi-a dat seama de ceea ce se întâmplase sau, mai exact, de cum se petrecuseră lucrurile. În urma ei nu venea nimeni. Ştia deja ca tunelul era cea mai bună cale de a-ţi pierde urma. Circulau ordonat şi rapid, chiar dacă la numai câteva minute distanţă cineva avusese un accident.

O clipă de neatenţie, vor spune. Sau poate că cineva din spate văzuse toată scena. Poate că e urmărită acum de la distanţă. Nu mai contează. O să vadă la aeroport.

Acum că e deja aici, spaima ei se îndreaptă către pachetul de şerveţele. Unde e? Găseşte, în schimb, obiectul acela greu de care nici nu are cum să uite. Imediat lângă, crezând iniţial că a găsit şerveţelele, mâna ei descoperă pacheţelul de ciocolată. Lacrimile îi inundă privirea în aceeaşi secundă şi simte că nu se mai poate ţine pe picioare. De n-ar fi însă obligatoriu să rămână acolo. De n-ar trebui ca tocmai acum să găsească în ea tot curajul din lume.

Încearcă să se liniştească. Poate să o dea ceva de gol? Nu, cu siguranţă, nu. Celălalt fusese reţinut cu treburi aşa că o trimiseseră pe ea. Asta în caz că întreabă, dar e puţin probabil. Hârtia pe care o ţine în mână şi pe care e scris numele lui ar trebui să înlăture orice astfel de întrebare. Îł vor căuta la hotel. Va trebui să inventeze o scuză şi pentru micul ocol pe care vor fi nevoiţi să-l facă. O schimbare de program. Se va gândi ea la ceva.

Poarta trei, încă şaisprezece minute de aşteptare. Le numără, conştientă de fiecare minut care trece. De dimineaţă, s-a pieptănat cu mult mai multă grijă decât de obicei. Şi-a pus cel mai bun sacou. Şi-a încălţat pantofii pe care îi poartă rar, dar care, aşa i se părea ei, o făceau să pară un profesionist. Ce fel de profesionist nu ştia, dar era sigură că o profesoară de engleză nu s-ar încadra în definiţia acestui cuvânt. "Serial killer", îi trecu prin gând în timp ce se îmbrăca, ştiind ce urma să facă în aceeaşi zi, câteva ore mai târziu. Care e diferenţa dintre ea şi un criminal în serie? Există vreo cauză care să o disculpe în afară de aceea - şi poate nici măcar asta - că i-au răpit copilul? În faţa cărui tribunal, se întreba, în timp ce îşi ştergea rujul care depăşise conturul buzelor, ţi se iartă că ai omorât din disperare? Ce simplu poţi să iei justiţia în mâini, îşi spuse. Nici prin cap nu i-ar fi trecut, acum jumătate de an, că totul se va răsturna, că lumea ei, cu o rutină atât de bine împământenită, cu drumurile zilnice către şcoala fiului ei, către locul ei de muncă, apoi către şcoala celui mic din nou şi, spre seară, amândoi înapoi spre casă, nu va mai arăta niciodată la fel.

Poarta numărul trei, pasagerii vor apărea imediat pe culoarul în faţa căruia mai aşteaptă încă vreo douăzeci de inşi. Dintre toţi, ea e singura care nu se bucură să îl vadă pe cel pe care îl aşteaptă. Nici măcar nu ştie cum arată. Şi, dacă ar putea, ar închide ochii şi ar trage, dar numai dacă ar avea garanţia că glontele ar merge direct la ţintă, direct în inimă. A fost un mod de a-şi înăbuşi furia în toate aceste luni. L-a împuşcat, zi de zi, pe acest om necunoscut care îi făcuse atât de mult rău. Fără să ştie, în tot acest timp, acesta murise de câteva sute de ori.
- Unde e?

Întrebarea o ia pe nepregătite, mai ales că ea însăşi se întrebase acelaşi lucru aproape în fiecare secundă din zi. Unde îl duseseră şi unde e.

Tresări. Bărbatul care se oprise în faţa ei îşi repetă întrebarea:
- Paul. Unde e?

Probabil strecurase şi un "Bună ziua!" pe undeva, iar ea nu auzise, îşi spuse ca să-şi anihileze spaima că s-ar putea da de gol. Se hotărî să se comporte ca un profesionist. Îl privi în ochi şi zâmbi:
- Bună ziua şi bine aţi venit! Paul a fost reţinut din cauza unor probleme apărute în ultima clipă. M-au trimis pe mine în locul lui, sper că nu vă deranjează.
- Nu, e în ordine. Am fost doar surprins.
- Bine. Să mergem să vă luaţi bagajele şi putem pleca spre locul în care veţi fi cazat.
- Nu am bagaje, doar pe cel de mână. Mâine seară mă întorc, trebuie doar să iau pe cineva.

E aici. Acum ştie. El e încă aici. El trebuie să fie. Ştie că ar putea fi totuşi oricine altcineva, că logic vorbind nimic nu indică această posibilitate în afară de instinctul ei de mamă care îi urlă că bărbatul din faţa ei s-a întors ca să îi ia copilul cu el.

E aici. Şi trăieşte.

Portiera maşinii se închide, iar el priveşte încă nelămurit spre noul şofer.
- Te-au angajat recent?
- Da, răspunde fără să stea pe gânduri. Şi îmi place mult ceea ce fac. Însă îmi doresc să plec cât mai departe într-o bună zi, poate într-o ţară exotică, unde e cald tot timpul.

Ştie că astfel de mici dezvăluiri şi detalii îi vor şterge pasagerului orice urmă de îndoială. Bărbatul zâmbeşte. Nu are un chip pe care să-l poţi reţine uşor. E genul de individ mai degrabă şters de la care nu te-ai aştepta să facă trafic cu copii. Când se afla încă la aeroport, era convinsă că în faţa ei se va ivi un ins care o să arate ca Attila Hunul. Nimic asemănător. Cu atât mai bine. Parcă îi e mai puţin frică. Nu se întorc pe acelaşi drum. Ştie că ar riscul ar fi prea mare. Ocoleşte jumătate din oraş şi ajung în apropierea pensiunii la care îi spusese că urmează să fie cazat.
- Te superi dacă opresc puţin maşina? Nu mă simt foarte bine. Am aflat de curând că sunt însărcinată şi mi se întâmplă să mai am ameţeli.

Înţelegător, bărbatul încuviinţează. Coboară din maşină după ea şi se apropie.
- Vrei să conduc eu până la pensiune? Nu mă deranjează.

Ţeava rece a armei i se lipeşte acestuia de piept.
- Du-mă la el sau te împuşc aici, pe loc.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer