Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această primă temă au fost: "Pe baza acestei poze, scrieți un text de minim o pagină word."
Citiți textul precedent din această serie aici.
Întoarcerea acasă
Ramona Marin
Ramona Marin
Tocuri înalte împiedică glezna subțire să rămână dreaptă pe cărarea prăfuită. Nici urmă de asfalt, doar bolovani de pământ sfărâmicioși și gropi ici-colo, cât să nu te lase să faci doi pași legați. Aerul de vară se încarcă cu particule de porc și vacă, un aer stătut, greoi, care ți se lipește de alveole și le face să colabeze. Bătrânii se odihnesc în case joase și asimetrice, la adăpost de soarele ce nu se mai stinge de mai bine de două săptămânii, cu mâini murdare de pământ și hrană. Toate porțile sunt pustiite, mai puțin poarta cea verde, proaspăt vopsită, ultima poartă de pe uliță, cea care ascunde o casă cu etaj și grajd nou. Gianina fusese mult timp plecată peste hotare, își cumpărase bilet imediat după revoluție și plecase să-și facă viața mai bună. Ei și familiei pe care nu o uitase, celei căruia îi trimitea constant bani, pe care o înălțase și izolase prin bârfă de restul satului.
Acum își ondulează spre casa copilăriei picioarele chinuite, trage o valiză roșie, mare, mai are o geantă de voiaj albă pe un braț și pe un umăr un rucsac albastru. Mașina găsită la ocazie o lăsase la baza dealului. Ar fi plătit un taxi de la autogară până acasă, însă nu schimbase euro în lei, așa că se văzuse nevoită să se poticnească pe marginea drumului, poate se îndura cineva și de ea. Se îndurase, o mașină gri, mică, pătrățoasă cu un bot lung, ce căra câteva lăzi cu găini pe bancheta din spate și îngrășământ în portbagaj, cu geamurile lăsate și un bărbat cărunt, îmbrăcat cu un maieu alb, pe post de șofer. Gianina zăbovi o clipă, însă stătea deja de o oră în așteptare și după dânsul nu părea să se mai vadă nimic venind. Oricum rochia i se boțise, pălăria prinsă cu o cordeluță în josul bărbii îi făcuse fața să transpire, părul atent pieptănat se înfoiase și gleznele i se umflaseră de la tocurile subțiri. Într-un final își îngrămădi geamantanul sub lăzile cu găini și-și strânse restul bagajelor în poală. Bărbatul transpira lângă ea și-i vorbea cu precipitații, însă Gianina conversa cu politețe și nu-și alungase zâmbetul de pe buze. La poalele dealului acesta se scuză, însă nu putea urca, așa că Gianina mulțumi și-și luase singură bagajul.
Pe drumul spre poarta ei verde se entuziasmă. Îi era dor de frați, doi la număr, părinți și mica ei cameră. În Italia salteaua nu-i era prea confortabilă și camera o împărțea cu alte trei suflete. Se bucura de drumul pe care îl făcea singură pe ulița pe care crescuse, nu mai avuse momente în care să fie doar ea cu propriile gânduri de când urcase în autocarul ticsit de români dornici să fugă din proaspăt căzutul comunism. Știa că la capătul aleii o așteaptă patru suflete care s-au îngrijorat, au plâns, s-au bucurat alături de al ei. Oamenii ce au văzut-o de când a inspirat prima gură de oxigen, care au învățat-o să mestece și să facă un pas în fața celuilalt, care au ținut-o de mânuțele mici și i-au curățat genunchii juliți, care au trimis-o la școală și au tras-o de codițe, care au pedepsit-o și au educat-o. Toate acele amintiri se răsturnau de-a valma dinaintea ochilor cu fiecare pas. Acolo unde ajunse nimeni nu-i spunea o vorbă bună și nu o încuraja, muncea mult pentru fiecare bănuț și îi trimitea bucuroasă aproape pe toți în țară. Se bucura că este utilă și nu-i supăra pe cei dragi cu poveștile ei pline de lacrimi. Au trecut, acum se duce acasă.
În poartă toți patru se frământau. Mama pregătise masa și nimeni nu se atinsese de ea. Îi pusese scaunul în capul mesei, scosese vesela cea bună și fața de masă cea albă, de sărbătoare.
- Vine!
La strigătul fratelui mijlociu restul familiei veniră buluc în deschizătura largă a porții. Mama își scutură cu palmele poalele rochiei de duminică, tatăl își aranjă mai bine cămașa în pantaloni, iar frații rămăsese dezordonați așa cum îi știa.
Tocurile obosite ale Gianinei se odihniră într-un final pe aleea turnată din curte. Se pupară stângaci pe obraji, frații dându-și coate în spate și mimând în aer gestul surorii mai mici. Tatăl se repezi să-i apuce bagajele și să i le ducă în camera ei neatinsă de timp, în timp ce mama îi rămase în față prinsă de umerii mici.
- Mia madre, mă mărit!
- Ce zici, fă, acolo? Cine-i "Mia"? Și dă-ți ochelarii ăia jos de pe nas, nu-ți văd ochii.
Vocea Gianinei se subțiase și se ridică o octavă, făcându-i pe frați să se încrunte scurt și să-și scuture capul. Gianina râse sonor la auzul întrebării, iar capete adormite începură să se perinde pe la poartă.
- Mă mărit cu un italian. Giovani, cu tată preot, au un fel de biserică, diferită de a noastră. M-a trimis acasă să pregătesc, a spus că va veni și el să mă ceară așa cum se cuvine.
- Și cum se cuvine la italienii ăștia?
- Ei, ce știi tu. O să vezi.
Capetele curioase adunate pe la poartă începură să emită sunete unele către altele.
- Tanti Maricica, hai în curte, ce stai, bre, pe la poartă?
Mama se îndreptă spre poarta verde și o deschise larg, cât să vadă toată lumea ce fată stilată a devenit Gianina a ei. Vocile amuțiseră, capetele ridate făcură loc Maricicăi să se apropie și să dispară dincolo de verdele proaspăt vopsit. Tanti Maricica rămăsese singura alături de familia Gianinei după ce își mai puseseră un etaj pe casă. Restul satului începură să bârfească și să îi atribuie fetei practici indecente. Maricica doar asculta, fără să intervină și fără să ducă vorba mai departe. Își vedea de-ale ei, iar asta îi aduse onoarea să fie invitată la marea reuniune.
- Frumoasă pălărie ai tu, Gianino.
- Mulțumesc! Vă place? V-o fac cadou.
Gianina și-o ridică de pe cap, ușor umedă și o potrivi pe capul Maricicăi. Apoi scoase un mic aparat de fotografiat, alb, cu o fantă în față pe care să iasă instant fotografia.
- Ne faci o fotografie? Să o trimit la București, acolo unde așteaptă Giovani. Să-i spun că am ajuns sănătoasă și să-l invit pe la noi. Acolo la Italia așa se face, nu poți trimite o scrisoare pur și simplu. Trebuie să trimiți o vedere!
Se așezară cu spatele la casă, Gianina rămasă cu ochelarii pe nas în mijloc, frații pe o parte și părinții pe alta. Zâmbiră. Poza ieși imediat și toți cinci, inclusiv tanti Maricica, se minunară de mica invenție. Gianina scoase un pix negru și scrise cursiv pe verso "Venite Adoremus" și se semnă.
- Ce-i, fă, aista?
- Venite adoremus. E în latină. Așa se zice adeseori la biserică. Să îi arăt că știu și eu din astea, că sunt serioasă. Așa-i papa?
Însă tatăl nu-i răspunse, nu prea înțelegea el ce tot vorbesc muierile la el în ogradă. El se bucura că Gianina se întoarse sănătoasă acasă și că urmează să se mărite. Cu un italian. Fiu de preot, dar nu preot ca la români, un altfel de preot.
Gianina trimise repede fotografia prin poștă și se întoarse la masă. De mult nu mai stătuseră toți cinci la o masă.
La o gură de metrou Giovani îi ține fotografia cu vârful degetelor.
- O mierie.
Articulează perfect cuvintele cu accent moldovenesc. Ține imaginea femeii care așteaptă cuminte într-un sătuc al României atât de frivol încât vântul blând de august o duce. Giovani își ridică nepăsător umerii și-și continuă drumul. Sinceritatea iubirii purtată de Gianina sfârșește pe asfalt, în urma pașilor "italianului" înalt, călcată de papuci și teniși grăbiți, nevăzută de fețe încruntate și minți departe.
În forfota orașului, dintre grijile cotidianului, smuls din gălăgia capitalei, un student își oprește vârful picioarelor în fața fotografiei. Se apleacă și prinde zdravăn imaginea murdară, o strecoară în ghiozdan și coboară în grabă să prindă ultimul metrou al serii. Imaginea Gianinei așteptându-și pețitorul sfârșește într-un sertar din camera de cămin.