Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această primă temă au fost: "Pe baza acestei poze, scrieți un text de minim o pagină word."
Citiți textul precedent din această serie aici.
O fotografie pierdută
Sergiu Vasilov
Sergiu Vasilov
Iași, 24 iulie 1948
Dragul meu Fred,
M-am întors de la Catedrală, repetăm de zor pentru sărbătoarea cea mare de pe 15 august. Este și sărbătoarea noastră, Fred, mică față de sărbătoarea catedralei, dar atât de mare pentru mine: vom împlini 9 ani de când ne-am cunoscut și 5 ani de la logodna noastră. Eram în plin război atunci și nici nu te-am putut vedea. Am doar scrisoarea ta și o păstrez pentru copiii noștri din viitor, că eu o știu pe de rost din ziua aceea și mi-o rostesc în gând ori de câte ori mă copleșește dorul de tine. Mi-o voi spune și azi, după ce termin de scris, pentru că singură scrisoarea aceasta nu îl va putea decât adânci.
Dar nu mai e mult și te voi vedea la Iași, de ziua ta! Vom fi din nou împreună și vei fi și tu reunit cu episcopul Anton, pe care îl iubești atât de mult. Sunt 3 luni de la înscăunarea lui la Iași și au trecut, Doamne, atât de repede! Am fost, parcă, numai pe drumuri. Episcopul ține să meargă personal la toate parohiile din Moldova. E greu, e obositor, dar e atât de interesant pentru mine. Câte am să îți arăt când vom merge în excursia noastră, câte am să îți povestesc când te văd! Câte sărbători, Doamne, câtă fericire! Dar și ce contrast înfiorător cu tot ce se întâmplă în jur!
Episcopul însuși ne-a încredințat convingerea sa că multe parohii vor rămâne în curând fără preoți. Pe unde mergem îi învață pe oameni cum să rămână uniți și statornici în credință, îndemnându-i să se adune cât mai mulți, seară de seară, și să repete întrebările din catehism împreună. Când a venit și a văzut bucuria cu care l-am întâmpinat, ne-a luat pe câțiva deoparte și ne-a arătat ziarele. Încă de la începutul anului, la Congresul lor, Gheorghiu-Dej a spus că "Biserica catolică este singurul obstacol organizat în drumul instaurării definitive a democrației populare în România." Acum câteva zile l-am auzit pe episcop spunând, ca pentru el, că "vânătoarea abia acum începe". Mi-a explicat că România tocmai întrerupsese brusc toate relațiile cu Sfântul Scaun. La episcopii greco-catolici au început destituirile, se spune că se pregătește asimilarea totală a bisericii greco-catolice de către biserica ortodoxă oficială, cu care comuniștii par să se fi înțeles. Monseniorul nu mai are niciun sprijin, nicio protecție. Uneori îmi pare că ne pregătește, așa cum Isus și-a pregătit discipolii, pentru jertfa sa.
Fred, îmi este limpede acum că fiecare clipă în care vom putea fi împreună va fi foarte prețioasă.
Beatus populus cuius Deus Dominus. Venite adoremus. Te iubesc și te aștept,
Ecaterina
*
București, 24 iulie 1997
Tinere prieten,
Vin de la Arhivele Securității unde mi-au arătat, în sfârșit, dosarul - ce o fi rămas din el. Oricum, curgerea evenimentelor mi-e mai clară acum. După exilarea arhiepiscopului Alexandru Cisar, cu domiciliu forțat, în septembrie 1948, principalul adversar al regimului rămăsese episcopul Anton Durcovici, care preluase și conducerea arhidiecezei de București. La 11 ianuarie 1949 s-a propus oficial arestarea lui, care a fost pusă în act, așa cum știm, pe 26 iunie. A urmat arestarea noastră în septembrie, alungarea mea din țară și moartea Ecaterinei în acel accident atât de stupid și atât de suspect. Și, desigur, sfârșitul martiric al episcopului, în decembrie '51, singur și chinuit în "celula morții", la Sighet (atât de bine a fost tăinuită moartea lui atunci, încât nimeni nu a știut nimic până în 1955!). Am găsit, în dosar, și cele câteva scrisori pe care am apucat să i le trimit soției mele, înainte de a o pierde. Clar, la ea nu a mai ajuns nimic! Nu sunt multe, că ea s-a prăpădit repede, la puțin timp după exilarea mea din martie '50. Am găsit însă, într-una din scrisorile acestea, fotografia pe care i-o făcusem Ecaterinei și familiei ei în ziua în care ea împlinea 25 de ani, la începutul verii lui '49. E singura pe care am putut-o lua la plecarea din țară (o păstrasem, din fericire, între paginile ultimei scrisori primită de la ea în '48 și ascunsă de mine în coperta dicționarului care mi-a fost înapoiat la ieșirea din arest). Restul fusese confiscat. Au dispărut în întregime albumele de fotografii, scrisorile, biblioteca, mobilierul - tot ce a rămas în urma atât de scurtei noastre vieți împreună. Fotografia aceasta e poate răsplata cea mai mare a căutărilor mele de până acum. Privind-o, îmi amintesc atât de bine zilele acelea, în care fericirea noastră covârșea încă toate grijile.
Peste trei zile ajung la Iași și voi putea să îți povestesc mai multe. Poate găsim o cale de a învia memoria Ecaterinei, așa cum fotografia aceasta mi-a reînviat mie o veche speranță de care uitasem demult - că, într-o zi, povestea ei va putea fi spusă și amintirea ei recuperată.
Pe curând,
Fred Dura
*
Iași, 2 august 1997
Dragă Domnule Fred Dura,
Când ați ajuns la mine, acum câteva zile, atât de abătut de pierderea fotografiei, am crezut că am fost martorul unui miracol, când am sunat la cimitir și am primit, prompt, numărul de telefon al tânărului care o găsise! Imediat ce am recuperat-o, am vorbit cu doamna Sânziana Pop de la revista Formula AS, care mi-a promis că va supraveghea personal pregătirea articolului pentru tipar, la rubrica "Călătorie într-o fotografie". Am decis să plec imediat la București cu toate materialele pe care le adunasem între timp, inclusiv cu fotografia dumneavoastră.
Ieri, miracolul de care fusesem atât de încredințat, s-a transformat în tragedie. Am reușit să pierd fotografia! Pentru a doua oară în 5 zile, o fotografie recuperată după aproape 50 de ani, este pierdută!
Întâlnirea mea cu doamna jurnalist urma să aibă loc la Biserica Italiană. Îmi amintesc că, tot drumul, fusesem foarte absorbit de traducerea materialelor din dosar care erau scrise în limba engleză (în special tot ce ține de negocierile care s-au dus pentru eliberarea dumneavoastră din arestul Securității, condiționată de repatrierea "imediată și obligatorie" în Anglia).
La ieșirea din metrou, la Universitate, am făcut imprudența să mă opresc din drum și să îmi consult dicționarul pentru un cuvânt care mă tot sâcâia: "sibilant" (un echivalent în română ar fi "șuierător", ca sunetul făcut de un șarpe. Vade retro satana!).
Fotografia era în dicționar. "Să nu se piardă", mă gândisem eu, precaut. Probabil că atunci a alunecat dintre pagini. Știu exact bucata de zid de care am stat sprijinit până am aflat ce înseamnă "sibilant". M-am grăbit să mă întorc acolo, însă nu am mai găsit nimic. Doar mâzgă și gunoaiele zilei.
Nu vă pot acum decât promite că vom continua, orice ar fi, cercetările și pregătirea articolului și nu vom abandona speranța că, într-o zi, fotografia va reapărea. Până atunci, rămân vinovat în fața dumneavoastră și a istoriei.
Sergiu Vasilov
Student, Facultatea de istorie, Iași
*
Londra, 1 octombrie 1997
Tinere prieten,
Îți sunt recunoscător pentru tot ce ai făcut pentru mine și mai ales pentru prilejul bun pe care mi l-ai oferit, acum, când îmi e de mare folos, să practic sfânta virtute a iertării. Te încredințez că nu te voi învinovăți niciodată de pierderea fotografiei. Să nu îți faci sânge rău. Deus lo vult!
Fred Dura
*
Fragment din articolul Călătorie într-o fotografie - de trei ori pierdută, de trei ori regăsită (apărut în revista Formula AS, în luna august, 2024)
15 august 1939. Se sărbătoresc, la Iași, 250 ani de la sfințirea Bisericii Catolice Adormirea Maicii Domnului, devenită între timp catedrală episcopală. La eveniment este invitat și Monseniorul Anton Durcovici, vicar general al Mitropoliei Romano Catolice de București, care, având legături atât de vechi cu Iașiul, a acceptat cu bucurie invitația.
În anturajul vicarului este și Fred Dura (n. 1 aug. 1916, la Londra), proaspăt numit profesor de muzică la Seminarul Teologic Arhidiecezan "Sf. Duh" din București, unde rector era Anton Durcovici. Profesorul Fred Dura acceptase să mai rămână la Iași o perioadă, pentru pregătirea programului de Crăciun al corului catedralei.
Aici o cunoaște pe Ecaterina Radaslavescu, (n. 1924, Iași), elevă a Școlii Secundare de fete "Oltea Doamna" și membră a corului încă din copilărie. Ecaterina visa să își continue educația muzicală la Academia de Muzică și Artă Dramatică "George Enescu" de la Iași și i-a cerut permisiunea profesorului, înaintea întoarcerii sale la București, să îi scrie și să îi ceară sfaturi ori de câte ori va avea nevoie. Ecaterina, ca toate fetele din cor, apucase să se îndrăgostească de tânărul profesor de la Londra, în scurtul timp petrecut de acesta la Iași.
Profesorul Dura, în urma evaluării repertoriului de Crăciun al corului, decide sa îi adauge și piesa Adeste, fideles de John Francis Wade, pe care Fred a ținut să o predea în limba engleză. Ecaterina a iubit mult acest colind, atât de mult încât, până la sfârșitul scurtei sale vieți, își încheia toate scrisorile cu Venite adoremus, versul repetat de trei ori în prima strofă a versiunii originale, în limba latină, a colindului. Venite adoremus sunt și cuvintele scrise de Fred pe fotografia pe care a încercat să i-o trimită, peste câțiva ani și în circumstanțe atât de grele, tinerei sale soții, de care istoria tocmai îl despărțise. Fotografia nu a ajuns atunci la Ecaterina și nu ar fi ajuns nici la noi astăzi dacă [...]