Indicațiile lui Mihai Buzea pentru această primă temă au fost: "Pe baza acestei poze, scrieți un text de minim o pagină word."
Citiți textul precedent din această serie aici.
Fleur Nasoi
Oana Năstase
Oana Năstase
Mereu am invidiat familiile vechi, cu tradiție, care-și cunosc arborele genealogic până la cinci, șase sau mai multe generații de înaintași. Eu mi-am cunoscut doar bunicii și nici ăia pe toți, că un bunic murise când tata era încă student burlac. Vara la țară, la bunicii din partea mamei, scotoceam prin dulapuri și îl descoseam pe bunicul să-mi spună istorii din tinerețe. El era povestitorul familiei. Și începea cu poveștile din război, cum venise de la Stalingrad pe jos, cum găsise pustiu la întoarcerea în sat: nu mai erau nici familie, nici acareturi, nici avere, doar un câine care-l aștepta în bătătură. Pe urmă trecea la povestea despre cum a furat-o cu șareta pe bunica de la școala de fete. Iar ea chicotea:
- Taci, măi Costică!
Eu ascultam, sorbind toate detaliile. Când eram mică mă fascinau poveștile din alte timpuri care descriau o realitate atât de diferită de cum arăta lumea mea: bunicul care mersese la război și-și mâncase calul mort de frig și de foame, iar eu trăiam la bloc, în capitală, cu încălzire centrală; el călare sau pe jos cei 2.000 km de la Stalingrad, eu pe bancheta din spate a Moskvich-ului tatei; ei cu lampă cu gaz, beci și pâine în țăst, eu cu televizor, frigider și telefon. Când am mai crescut, vedeam totul cu mai mult umor, ca scenele din Moromeții. Lentilele prin care-mi identificam și înțelegeam rădăcinile de familie se colorau diferit cu vârsta, dar curiozitatea rămânea aceeași, ca o sete nepotolită, ațâțată de o peliculă de film ruptă brusc, la momentul culminant. Erau multe povestiri cu multe verigi lipsă: unde erau frații, părinții bunicului? De ce nu a mai găsit pe nimeni când s-a întors din război? Ce s-a întâmplat cu casele? Cu averea?
De câte ori întrebam, bunicul schimba vorba, iar bunica se prefăcea că are treabă și ieșea repede în curte.
Vară de vară stăteam câte două-trei săptămâni acolo, într-o căldură leșinoasă, cu un colb uscat de Bărăgan care-mi intra în maieu și-n sandale. Nici la scăldat nu aveam voie să merg, că vezi-Doamne:
- Tu ești domnișoară de la capitală, din familie care a fost cineva în comuna asta. Nu te amesteci cu toți pierde-vară de pe uliță.
- Dar cine a fost familia asta? Și ce s-a întâmplat cu ea?
De câteva ori se scăpase și spusese că familia lui fusese înstărită, cu pământuri multe, cu case pe deal, cu mașină de treierat și trăsură.
Eu scoteam din lada de zestre cearșafuri cu dantelă cusute de mână de bunica, mă înfășuram în ele ca în rochii cu trenă, mă priveam în oglinda mătuită de timp și cădeam în reverie. Visam că primesc o mare moștenire, case, pământuri, moșii cu livezi și iazuri. Că trăiesc în puf și mă duc să studiez la Paris cu rentă viageră de la moșie. Că ies la cafenele pe Champs-Élysées cu pălărie cu voaletă și manșon de chinchilla, curtată de băieți eleganți din familii de aristocrați.
- Au!, m-am trezit țipând în timp ce cotrobăiam printr-un ungher al lăzii de zestre. Mă înțepasem într-un cui ruginit. Am tras repede mâna afară iar odată cu ea, a ieșit o fotografie pătată și îngălbenită. Trei bărbați și două femei zâmbeau alb-negru ca la "Foto Stela". Era prima dată când îi vedeam pe oamenii ăia și prima dată când găseam o poză așa veche. Dau fuga la bunica, fiind sigură că am descoperit ceva important.
- Mamaie, uite ce am găsit în casa mare, spun eu bunicii în timp ce îmi lingeam sângele de pe degetul zgâriat.
- Au, muică, să nu vadă tac-tu-mare poza asta că ne drăcuie pe amândouă. Ascunde-o, măi fată. Sau mai bine arunc-o, să nu o mai găsească cineva.
- Hai, mamaie, spune-mi cine sunt oamenii ăștia. Hai, te rog! O aruncăm după aceea.
- Au, au, au, fata mea, ce făcuși? Unde-o găsiși?
- În lada de zestre din casa mare. Era ascunsă într-o crăpătură.
- Arde-o-ar focu' de ladă, că de mult voiam să o arunc.
- Hai mamaie, spune-mi! Te rog eu mult de tot!
- Of, fata mea. Ce mă fac eu cu tine...? Hai că-ți spun. Dar să nu mai vorbești cu nimeni despre asta. Că intrăm amândouă în belea.
Și se așeză pe prispă cu un oftat adânc.
- Tac-tu mare a avut un frate vitreg - Nelu. E ăsta înalt din mijloc. Aia bondoacă e nevastă-sa, Margareta. Ăia doi mai pirpirii sunt frații nevesti-sii, iar cucoana aia țanțoșă e sora Margaretei - Floarea. Floarea și Margareta erau promise lui Costică și Nelu: aveau zestre frumoasă, câte o casă și 20 de pogoane de pământ. Dar amândoi frații erau îndrăgostiți de Floarea care-l avea pe vino-ncoa. Iar Floarea avea viermi în cur. A fugit de acasă la nici 16 ani cu un conductor de tren. Părinții, de rușine și obidă au dezmoștenit-o și-au dat zestrea ei soră-sii. Floarea a ajuns la București și de acolo s-a luat cu un deputat care a dus-o în plimbare la Paris și pe-aici ți-e drumul. A plecat Floarea noastră și de la ăla și s-a-ncurcat cu un văduv bogat. Când s-a făcut mare cucoană venea verile înapoi, pe aici prin sat, să se dea mare, să moară vecinii de ciudă. Își spunea Fleur Nasoi (Nasoa) de la Floarea a lui Năsui. Azi așa, mâine așa, până-l face pe Nelu să vină cu ea la București. Nelu, și el o pramatie. Nu îi plăcea munca, s-a scutit și de serviciul militar. Doar Costică a plecat în armată de l-a prins războiul pe acolo. Nelu și cu Floarea umblau prin cazinouri și hoteluri, au voiajat pe la mare și în stațiuni. Nelu a cheltuit toată averea lui și a nevesti-sii, iar când nu a mai avut bani, a luat împrumut de la bancă și a pus gaj casa părintească și pământul familiei. Taică-su murise deja, iar maică-sii i-a spus că face o mare investiție într-o fabrică de conserve. Afacere sigură. Mumă-sa, femeie mai simplă, l-a crezut și i-a dat semnătură. Praful și pulberea s-au ales. A lăsat datorii de milioane. A venit banca și a pus sechestru pe toată averea. Mumă-sa, adică soacră-mea, s-a și curățat la scurt timp, de inimă rea. Costică era la război. Când s-a-ntors, a găsit sărăcie și pustiu. L-a blestemat pe frate-său cu toată familia și n-a mai vrut să audă de ei. Când ne-am luat noi, după război, și l-am întrebat de neamurile lui a urlat o dată de nu am mai avut curaj să-ntreb a doua oară:
- Fir-ar neamurile ale dracu'! Astea-s neamuri? Niște hoți și niște milogi! Ei s-au distrat prin cazinouri și mie mi-au lăsat datoriile la bancă ca să plătesc eu și toate odraslele mele!
La vie en rose pe străzile pariziene existase deci. Doar că nu hărăzită mie. Ci consumată pentru trei generații de mătușa Floarea cu unchiul Nelu.