Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Jocul interior şi Tenisul (II)


W. Timothy Gallwey, traducere de Cristina Tănase

05.07.2017
Editura Spandugino
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
W. Timothy Gallwey
Jocul interior şi Tenisul
Editura Spandugino, 2013

Traducere din limba engleză de Cristina Tănase


Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

Citiţi prima parte a acestui fragment aici.

Trei. Reducând la tăcere Eul 1

Am ajuns într-un moment cheie: activitatea neîntreruptă de "a gândi" a Eului 1 - sau ego, i-am putea zice - este cea care duce la perturbarea abilităţilor naturale ale Eului 2. Armonia dintre cele două Eu-uri se instalează atunci când acest ego este liniştit şi concentrat. Numai atunci performanţa poate fi atinsă la un nivel înalt.

Când un jucător de tenis "este pe val", nu se gândeşte efectiv la cum, când şi nici măcar unde să lovească mingea. Nu încearcă să lovească mingea, iar după lovitură, nu se gândeşte la cât de bine sau cât de prost a executat-o. Mingea pare să fie lovită în urma unui proces care nu necesită gândire. Există o anumită conştientizare a poziţionării fizice, a sunetului sau a felului atingerii mingii, şi chiar a situaţiei tactice, dar jucătorul pare să cunoască toate acestea fără să se gândească exact la ele.

Iată cum descrie D. T. Suzuki, un renumit maestru Zen, efectele pe care ego-ul le are asupra trasului cu arcul, în prefaţa scrisă la cartea Zen - În arta de a trage cu arcul1:
"Îndată ce reflectăm, voit, şi conceptualizăm, inconştientul originar se pierde, iar gândul ne perturbă... Săgeata a fost eliberată din strânsoarea arcului, dar nu zboară direct către ţintă, şi nici ţinta nu pare să se afle acolo unde este. Socoteala, o socoteală greşită, intră în joc...
Omul este o salcie gânditoare, dar cele mai mari lucrări ale sale se înfăptuiesc atunci când nu calculează şi nu gândeşte. «Starea de copil» trebuie reactivată..."

Poate că tocmai de aceea se şi spune că marea poezie se naşte în linişte. Se spune că marea artă şi muzica vin din străfundurile tăcute ale inconştientului, că adevăratele expresii ale iubirii provin dintr-un izvor ce se găseşte dincolo de cuvinte şi de gânduri. La fel se întâmplă şi în sport, în ceea ce priveşte eforturile cele mai mari: ele vin atunci când mintea e liniştită asemeni unui lac îngheţat.

Asemenea momente au fost numite "momente de extaz" de către psihologul umanist, dr. Abraham Maslow. Cercetând caracteristicile comune ale persoanelor care trăiau asemenea experienţe, el notează următoarea frază cu caracter descriptiv: "Se simte mai integrat" (cele două Eu-uri sunt unul singur), "se simte una cu experienţa", "este relativ lipsit de ego" (mintea tăcută), "se simte la apogeul propriei puteri", "funcţionând complet", "că se află pe făgaşul corect", "fără efort", "lipsit de blocaje, inhibiţii, precauţii, frică, îndoieli, control, rezerve, autocritică, întreruperi", "este spontan şi mult mai creativ", "e aici şi acum", "nu năzuieşte la ceva, nu are nevoie şi nu-şi doreşte nimic... e pur şi simplu acolo."

Dacă te gândeşti la momentele tale de excelenţă ori la propriile experienţe de vârf, este foarte posibil să-ţi aminteşti de trăiri precum cele descrise de frazele de mai sus. Probabil că ţi le vei aminti, de asemenea, ca pe momente de mare plăcere, aproape extatice. În timpul unor asemenea experienţe, mintea nu acţionează ca o entitate separată, spunându-ţi ce-ar trebui să faci sau criticându-ţi felul în care o faci. E tăcută; sunteţi "împreună", iar acţiunea curge liberă, asemeni unui râu.

Când un asemenea lucru se întâmplă pe terenul de tenis, suntem concentraţi fără să încercăm să ne încordăm. Ne simţim spontani şi sprinteni. Avem o siguranţă interioară că putem face tot ceea ce este necesar de făcut, fără să trebuiască să "încercăm din răsputeri". Pur şi simplu ştim ce acţiune va urma, iar când se întâmplă, nu simţim nevoia să ne facem un merit din asta, ci, mai degrabă, ne simţim norocoşi, "binecuvântaţi". Aşa cum spune Suzuki, "redevenim copii".

Imaginea care-mi vine în minte este mişcarea perfect echilibrată a unei pisici care pândeşte o pasăre. Cu o agilitate lipsită de efort, se ghemuieşte, grupându-şi muşchii relaxaţi pentru săritură. Fără a se gândi când să sară, nici la cum, se va împinge pe labele din spate pentru a acoperi distanţa necesară, mintea ei este liniştită şi concentrată asupra prăzii. Nici un gând nu-i străbate conştiinţa cu privire la posibilitatea sau consecinţele ratării ţintei. Ea vede doar pasărea. Deodată, pasărea se desprinde în zbor; în aceeaşi clipă, pisica face un salt. Cu o anticipare perfectă, îşi prinde cina la şaizeci de centimetri deasupra solului. O acţiune perfect executată, lipsită de gânduri şi, în final, de felicitări de sine, având doar recompensa inerentă acţiunii sale: pasărea aflată în gura ei.

În rare momente, jucătorii de tenis ajung să atingă spontaneitatea lipsită de gânduri a leopardului. Aceste momente par să se petreacă mai ales atunci când lovesc mingile din voleu, înaintea şi înapoia fileului. De cele mai multe ori, schimbul de asemenea lovituri, pe un spaţiu atât de îngust, e atât de rapid, încât necesită o acţiune mai iute decât gândul. Aceste momente sunt captivante, iar jucătorii sunt deseori uimiţi să constate că execută un contraatac perfect în faţa unor mingi pe care, iniţial, nici nu se aşteptau să le atingă. Mişcându-se mai repede decât credeau că o pot face, nu au timp să-şi facă vreun plan; lovitura perfectă vine de la sine. Şi pentru că simt că nu au executat acea lovitură în mod voit, o numesc, de obicei, noroc; dar dacă ea se repetă, încep să creadă în ei înşişi şi să încerce un sentiment de siguranţă deplină.

Pe scurt, "a te aduna" presupune să-ţi încetineşti mintea. A-ţi reduce mintea la tăcere înseamnă mai puţine gânduri, socoteli, judecăţi, nelinişti, temeri, speranţe, încercări, regrete, control, nervi sau distrageri ale atenţiei. Mintea este liniştită atunci când se găseşte în întregime aici şi acum, fiind una şi aceeaşi cu acţiunea şi actorul ei. Scopul Jocului interior este tocmai acela de a creşte frecvenţa şi durata acestor momente, liniştind treptat mintea şi realizând, în acest fel, o extindere continuă a capacităţii noastre de a învăţa şi executa.

În acest punct, se ridică în mod firesc întrebarea: "Cum pot amuţi Eul 1 pe terenul de tenis?" Ca un experiment, cititorul ar putea pune jos această carte timp de un minut şi să încerce să înceteze, pur şi simplu, să mai gândească. Observă cât de mult poţi sta fără gânduri. Un minut? Zece secunde? Cel mai probabil, vei găsi ca fiind dificil, sau poate chiar imposibil, să-ţi linişteşti mintea de tot. Un gând duce la un altul, iar apoi la un altul etc.

Pentru cei mai mulţi dintre noi, a ne linişti mintea reprezintă un proces gradual, ce implică dobândirea anumitor capacităţi interioare. Aceste capacităţi interioare reprezintă o adevărată artă de a uita obiceiuri mentale pe care le-am acumulat încă de când eram copii.

Prima abilitate care trebuie învăţată este arta de a renunţa la înclinaţia tipic umană de a ne judeca propriile performanţe, atât în termeni de bine, cât şi în termeni de rău. A renunţa la procesul de evaluare reprezintă un pas esenţial spre Jocul interior; înţelesul lui va reieşi citind partea finală a acestui capitol. Atunci când ne dezvăţăm de a mai fi proprii judecători, există posibilitatea să atingem un joc spontan, concentrat.

A renunţa la judecăţi

Pentru a vedea cum se desfăşoară procesul de judecată, poţi observa aproape orice joc sau lecţie de tenis. Priveşte cu atenţie faţa celui care loveşte şi vei vedea expresiile unor gânduri de judecată trecându-i prin minte. Privirea încruntată apare după fiecare lovitură "proastă", iar o expresie de mulţumire de sine, după fiecare lovitură considerată ca destul de "bună". Adeseori, judecăţile vor fi exprimate verbal printr-un vocabular foarte variat, în funcţie de fiecare jucător, dar şi de gradul în care-i place sau displace propria lovitură. Uneori, judecata este mai limpede de perceput în tonul vocii sale, decât în cuvintele folosite. Declaraţia, "Iar ai tot rotit racheta", poate fi spusă cu amărăciunea unei autocritici sau ca o simplă observaţie a unui fapt, depinzând doar de tonul vocii. Imperative precum: "Ai grijă la minge", "Mişcă-ţi picioarele", pot fi rostite ca o încurajare a propriului corp sau ca o acuză denigratoare a performanţelor din trecut.

Pentru a înţelege mai bine ce înseamnă o judecată, imaginează-ţi un meci simplu, jucat între Domnul A şi Domnul B, avându-l ca arbitru pe Domnul C. Domnul A execută cea de-a doua servă către Domnul B, la începutul primului punct dintr-un tie-break. Mingea aterizează departe, iar Domnul C strigă: "Out. Dublă greşeală." Văzând că serva lui a ieşit din teren şi auzind "Dublă greşeală", Domnul A se încruntă, îşi spune câteva vorbe grele la adresa sa, şi conchide că a avut o servă "groaznică". Urmărind aceeaşi servă, Domnul B o cataloghează ca "bună" şi zâmbeşte. Arbitrul nici nu se încruntă, nici nu zâmbeşte; el pur şi simplu numeşte mingea aşa cum o vede.

Ceea ce este important de înţeles aici e că nici "binele", nici "răul" atribuite de cei doi jucători întâmplării nu reprezintă un atribut al loviturii în sine. Mai mult, ele sunt evaluări adăugate întâmplării în mintea jucătorilor, în funcţie de reacţiile individuale. În definitiv, Domnul A spune "Nu-mi place această întâmplare", iar Domnul B spune: "Îmi place această întâmplare". Arbitrul - numit aici, în mod ironic, judecător - nu judecă întâmplarea ca pozitivă sau negativă; el doar vede locul unde aterizează mingea şi strigă out! Dacă întâmplarea se repetă de mai multe ori, Domnul A va fi tot mai supărat, în timp ce Domnul B va continua să fie mulţumit, iar arbitrul, privind întreaga scenă de deasupra, va observa mai departe, cu un interes detaşat, ceea ce se petrece.

Ceea ce înţeleg prin judecată este actul de a conferi o valoare negativă sau pozitivă unor întâmplări. În definitiv, e ca şi cum ai spune că unele întâmplări din propria experienţă sunt bune şi-ţi sunt pe plac, iar altele sunt nefaste şi nu-ţi plac. Nu-ţi place propria privelişte în timp ce trimiţi mingea în fileu, dar judeci ca fiind bună priveliştea adversarului tău incapabil să-ţi pareze serva. De aceea, judecăţile sunt reacţiile noastre personale la întâmplări, sunete, trăiri şi gânduri din propria experienţă.

Ce are asta de-a face cu tenisul? Ei bine, tocmai actul iniţial de judecată este cel care provoacă un proces de gândire. Mai întâi, mintea jucătorului judecă una dintre loviturile sale ca fiind bună sau slabă. Dacă o judecă drept slabă, începe să se gândească ce anume a fost greşit la ea. Apoi îşi spune cum s-o corecteze. Apoi încearcă din răsputeri, dându-şi instrucţiuni în timp ce le şi execută. La final, se evaluează din nou. În mod evident, mintea este orice altceva numai nu liniştită, iar corpul este încordat de atâta strădanie. Dacă lovitura este evaluată ca fiind bună, Eul 1 începe să se întrebe cum de-a executat-o aşa de bine; apoi încearcă să-şi determine corpul să repete acelaşi proces, oferindu-i instrucţiuni, încercând din răsputeri şi tot aşa. Ambele procese mentale se termină cu o ulterioară evaluare, care perpetuează procesul de gândire şi performanţa conştientă de sine. Ca o consecinţă, muşchii jucătorului se încordează exact atunci când ar trebuie să fie destinşi, loviturile devin nefireşti şi lipsite de fluiditate, iar evaluările negative vor continua, cel mai probabil, să crească în intensitate.

După ce Eul 1 a evaluat mai multe lovituri, va tinde, foarte posibil, să generalizeze. În loc să judece un eveniment singular drept "un alt rever slab", începe să gândească: "Ai un rever groaznic." În loc să spună: "Ai fost nervos în acel punct", generalizează: "Dintre toţi, tu eşti cel care se pierde cel mai uşor cu firea." Alte generalizări obişnuite, de tipul judecăţilor, sunt: "Am o zi proastă", "Mereu le ratez pe cele uşoare", "Sunt încet" etc.

Este interesant de văzut cum se extinde o minte care judecă. Va începe, probabil, prin a se plânge: "Ce servă jalnică", apoi se va extinde la "Servesc slab azi". După alte câteva serve "proaste", judecata va ajunge la "Am o servă groaznică". Apoi, "Sunt un jucător groaznic de tenis", iar în final: "Nu sunt bun de nimic." Mai întâi, mintea judecă întâmplarea, apoi grupează întâmplările, apoi se identifică cu respectivul grupaj de întâmplări, iar la final ajunge să se judece chiar pe sine.

Drept urmare, ceea ce se întâmplă de obicei e că aceste judecăţi despre sine devin profeţii despre propria împlinire. Adică ele reprezintă comunicări pe care Eul 1 le face despre Eul 2 şi care, după ce-au fost repetate suficient de multă vreme, se împietresc sub forma unor aşteptări sau convingeri despre Eul 2. Apoi, Eul 2 începe să trăiască conform acestor aşteptări. Dacă-ţi spui, de îndeajuns de multe ori, că serva ta este una slabă, are loc un soi de proces hipnotic. E ca şi cum Eului 2 i s-a dat un rol de jucat - rolul cuiva cu o servă slabă -, pe care îl joacă cu desăvârşire, înăbuşindu-şi, pentru moment, adevăratele capacităţi. Odată ce o astfel de minte îşi stabileşte o identitate de sine bazată pe propriile judecăţi negative, jocul pe roluri continuă să ascundă adevăratul potenţial al Eului 2, până ce vraja hipnotică va fi ruptă. Pe scurt, începi să devii ceea ce gândeşti.

După ce a trimis un număr de serve în fileu, jucătorul îşi spune că are o servă "slabă" sau că, cel puţin azi, serva "nu-i prea iese". El se duce la profesor pentru a şi-o repara, aşa cum un bolnav merge la doctor. Se aşteaptă, apoi, ca profesorul să pună un diagnostic acestei serve nereuşite şi să ofere un tratament. Totul sună aşa de familiar. În tradiţia medicinei chineze, pacienţii îşi vizitează doctorul când încă sunt sănătoşi, iar doctorul este cel care trebuie să-i menţină astfel. Acelaşi lucru s-ar putea întâmpla - şi ar fi cu mult mai puţin frustrant - şi în cazul tenisului, dacă te-ai duce la profesorul tău cu serva aşa cum este ea, fără vreo judecată.

Când i se cere să înceteze să emită judecăţi cu privire la jocul cuiva, o asemenea minte protestează de obicei: "Dar din moment ce nu reuşesc sub nici o formă să execut o servă în interiorul terenului, te aştepţi ca eu să-mi ignor greşelile şi să pretind că jocul meu e în regulă?" Să fim clari asupra unui aspect: a renunţa la judecăţi nu înseamnă să ignori greşelile. Înseamnă să observi întâmplările exact aşa cum sunt, fără să le mai adaugi altceva. O conştiinţă lipsită de judecăţi ar putea observa că, în timpul unui anumit meci, ai trimis 50% din primele tale serve direct în plasă. Nu ignoră acest fapt. Va descrie cu acurateţe serva ta din ziua respectivă ca fiind eronată şi va căuta să descopere cauzele. Judecata începe atunci când respectivei serve i se pune eticheta de "slabă" şi duce la perturbări în jocul cuiva, atunci când e urmată de o reacţie de furie, frustrare sau descurajare. Dacă procesul de judecată s-ar limita doar la catalogarea întâmplării ca fiind una proastă, şi dacă nu ar exista reacţii ulterioare ale egoului, atunci perturbarea ar fi minimă. Dar etichetele de tipul judecăţilor conduc la reacţii emoţionale, iar apoi la încordare, la încercări din răsputeri, autocondamnare etc. Acest proces poate fi încetinit, folosind doar cuvinte descriptive - dar nu de tip judecată - pentru a reda întâmplările pe care le vezi.

Dacă un jucător care se judecă singur vine la mine, îmi voi da străduinţa să nu cred în povestea sa despre serva lui "proastă" sau despre cât de slab este ca jucător. Dacă loveşte mingile în out, voi observa exact acest lucru şi poate că-mi voi da seama de motivul pentru care ele ajung în out. Dar e acesta un motiv pentru a-i cataloga serva sau pe el ca slab? Dacă voi face asta, voi ajunge, cel mai probabil, să fiu la fel de nervos, în timp ce-l corectez, cum era şi el atunci când se autocorecta. Judecata duce la încordare, iar încordarea perturbă mobilitatea atât de necesară pentru o mişcare precisă şi rapidă. Relaxarea produce lovituri calme şi te ajută să-ţi accepţi loviturile aşa cum sunt, fie ele şi greşite.

Citeşte această simplă analogie şi vezi dacă nu cumva, între timp, observi o alternativă la procesul de judecare. Atunci când plantăm o sămânţă de trandafir în pământ, observăm că este mică, dar nu o criticăm pentru că ar fi "lipsită de rădăcină sau de tulpină." O tratăm ca pe o sămânţă, asigurându-i apa şi hrana specifice unei seminţe. Atunci când se iveşte din pământ, nu o condamnăm că fiind prematură sau nedezvoltată; aşa cum nu criticăm mugurii că nu sunt înfloriţi, atunci când apar. Suntem în aşteptare în faţa procesului care se desfăşoară, oferindu-i plantei îngrijirea de care are nevoie, în fiecare etapă a dezvoltării sale. Un trandafir este un trandafir de când este sămânţă şi până se veştejeşte. Oricând, între aceste două momente, el conţine întregul său potenţial. Pare să se afle constant într-un proces de schimbare; totuşi, în fiecare etapă, în orice moment, este în regulă exact aşa cum e.

În mod similar, greşelile pe care le facem pot fi văzute ca o parte importantă a unui proces de dezvoltare. În demersul său de dezvoltare, jocul nostru de tenis are foarte multe de câştigat din greşeli. Chiar şi eşecurile fac parte din acest proces. Nu sunt întâmplări "proaste", dar ne vor părea mereu că durează la nesfârşit, atâta timp cât le numim astfel şi ne identificăm cu ele. Asemeni unui grădinar priceput, care ştie când solul are nevoie de îngrăşământ alcalin şi când acid, un profesor de tenis cu adevărat competent ar trebui să te poată ajuta în dezvoltarea propriului joc. De obicei, primul lucru care trebuie făcut e să îndepărteze acele concepte care-ţi inhibă procesul înnăscut de dezvoltare. Atât profesorul cât şi jucătorul încep să stimuleze acest proces atunci când încep să vadă şi să accepte loviturile aşa cum sunt ele la acel moment.

Primul pas este să-ţi vezi loviturile exact aşa cum sunt. Ele trebuie percepute cu claritate. Iar acest lucru se poate face numai atunci când judecata personală lipseşte. Imediat ce o lovitură e privită limpede şi acceptată exact aşa cum este, se declanşează un proces natural şi rapid de schimbare.

Exemplul următor, o poveste adevărată, ilustrează secretul de a nu ne mai bloca dezvoltarea naturală a propriilor lovituri.

Descoperirea învăţării naturale

Într-o zi din vara anului 1971, în timp ce ţineam o lecţie unui grup de bărbaţi la Clubul de Tenis al lui John Gardiner, din Carmel Valley, California, unul dintre oamenii de afaceri prezenţi a observat că are un control şi o putere mult mai mare asupra propriei serve atunci când poziţiona racheta ceva mai jos decât nivelul mingii. Era atât de entuziasmat de "noua" sa lovitură, încât s-a grăbit să i-o împărtăşească imediat prietenului său Jack, de parcă un fel de miracol s-ar fi petrecut. Jack, care considera că serva lui neregulată reprezintă una dintre problemele majore din viaţa sa, a venit în viteză la mine, în timpul prânzului, exclamând: "Mereu am avut o servă groaznică, poate că tu mă poţi ajuta."

L-am întrebat: "Ce este atât de groaznic la serva ta?"
"Ţin racheta prea sus atunci când sunt pe punctul de a lovi mingea."
"De unde ştii asta?"
"Pentru că cinci profesori diferiţi mi-au spus-o. Doar că eu n-am fost capabil să mă corectez."

Pentru un scurt moment, mi-am dat seama de absurditatea situaţiei. În faţa mea se afla un manager executiv, care conducea o companie comercială de o mare complexitate, rugându-mă să-l ajut, de parcă n-ar fi avut niciun control asupra propriului braţ drept. De ce nu ar fi posibil, m-am întrebat, să-i dau cel mai simplu dintre răspunsuri: "Desigur, te pot ajuta. Ţ-i-n-e r-a-c-h-e-t-a m-a-i j-o-s!"

Dar astfel de nemulţumiri, precum cea a lui Jack, sunt obişnuite pentru oameni de toate nivelurile de inteligenţă şi tipurile de profesie. În plus, era clar că cel puţin cinci profesori îi spuseseră să ţină mai jos racheta, dar fără prea mare efect. Ce-l împiedica s-o facă, m-am întrebat.

L-am rugat pe Jack să execute câteva mişcări chiar în curtea interioară în care ne aflam. Când a dus braţul, la început, în spate, racheta era destul de jos, dar apoi, destul de sigur pe el, chiar înainte de a face mişcarea în faţă, şi-a ridicat racheta la nivelul umerilor, lovind în jos mingea imaginară. Cei cinci profesori aveau dreptate. L-am rugat să mai lovească de câteva ori, fără a face vreun comentariu. "Nu este mai bine acum?", m-a întrebat. "Am încercat s-o ţin mai jos." Dar de fiecare dată, înainte de a face mişcarea în faţă, racheta lui se ridica; era evident că, dacă ar fi lovit o minge adevărată, rotaţia imprimată de direcţia descendentă a loviturii sale ar fi scos mingea în afară.
"Serva ta este în regulă", i-am spus pe un ton încrezător. "Doar că trece prin nişte schimbări. Ce-ar fi să-i arunci o privire mai atentă?" Am făcut câţiva paşi, până în faţa unui perete de sticlă, iar acolo l-am rugat să mai execute câteva lovituri, în timp ce-şi urmăreşte reflexia. A făcut întocmai, repetând aceeaşi mişcare din finalul loviturii, dar de data asta a rămas uimit. "Hei, eu chiar ridic prea mult racheta atunci când o duc în spate! E chiar mai sus de umărul meu!" Nu era nicio o judecată în vocea lui; doar reproducea cu uimire ceea ce ochii lui văzuseră.

Ceea ce m-a uimit a fost chiar surpriza lui Jack. Nu-mi spusese oare chiar el că cinci profesori îi atrăseseră atenţia că ţine racheta prea sus? Eram sigur că dacă, după prima lovitură, i-aş fi spus şi eu acelaşi lucru, mi-ar fi răspuns: "Da, ştiu." În schimb, ceea ce devenea limpede acum era că el, de fapt, nu ştia cu adevărat, din moment ce nimeni nu este surprins la vederea a ceva ce cunoaşte deja. În ciuda tuturor acelor lecţii, nu înţelesese niciodată în mod concret că racheta lui urcă prea mult. Mintea lui fusese atât de absorbită de acest proces de judecare şi de încercarea de a-şi corecta lovitura "proastă", încât nu-şi percepuse niciodată lovitura în sine.

Privindu-se în peretele de sticlă, care-i oglindea lovitura aşa cum era, Jack a reuşit să-şi menţină, fără efort, racheta destul de jos, atunci când a lovit din nou. "Se simte cu totul diferit faţă de oricare dintre servele pe care le-am executat până acum", mi-a spus. A tot continuat să ducă racheta în spate, iar apoi să lovească mingea. Interesant e că nu se felicita pentru execuţia corectă; era doar absorbit de cât de diferit simţea lovitura.

După prânz, i-am aruncat câteva mingi lui Jack, iar el a fost capabil să-şi amintească cum simţea lovitura şi să repete acţiunea. De data asta, a simţit singur unde se duce racheta, lăsându-şi simţul tactil să înlocuiască imaginea vizuală pe care i-o oferea oglinda. Era o nouă experienţă pentru el. Curând, a ajuns să execute, fără niciun efort, serve care, datorită direcţiei ascendente imprimate de lovitură, plasau mingea în teren, încât părea că aceasta e lovitura lui naturală. După zece minute, se simţea "pe făgaşul corect" şi a făcut o pauză pentru a-şi exprima mulţumirea: "Nu-ţi pot spune cât de mult apreciez ceea ce ai făcut pentru mine. Am învăţat mai multe în zece minute petrecute cu tine, decât în cele douăzeci de ore de lecţii pe care le-am luat special pentru servă." Simţeam cum creşte inima în mine, în timp ce ascultam aceste vorbe. În acelaşi timp, nu ştiam cum să iau aceste complimente generoase, m-am trezit bâlbâind sau mormăind ceva, încercând să găsesc un răspuns adecvat, plin de modestie. Apoi, pentru o clipă, mintea mea s-a scurtcircuitat şi mi-am dat seama că, de fapt, eu nu-i oferisem nici măcar o singură instrucţiune lui Jack cu privire la serva lui! "Dar ce te-am învăţat?", l-am întrebat. A tăcut timp de treizeci de secunde, încercând să-şi amintească ce anume i-am zis. În cele din urmă, mi-a zis: "Nu-mi amintesc ca tu să-mi fi spus ceva! Tu doar erai acolo urmărindu-mă şi apoi mi-ai cerut să mă privesc mai cu atenţie decât am făcut-o vreodată. În loc să văd ce era rău cu serva mea, am început doar să observ, iar îmbunătăţirea a părut să se producă de la sine. Nu sunt sigur de ce, dar, în mod cert, am învăţat multe într-un interval scurt de timp." Învăţase, e adevărat, dar fusese el oare şi "învăţat"? Întrebarea asta m-a fascinat.

Nu pot descrie cât de bine m-am simţit în acel moment sau de ce. Au început chiar să-mi curgă lacrimi din ochi. Atât eu cât şi el învăţaserăm ceva, dar nimeni nu-şi putea asuma meritul pentru asta. Era doar o vagă bănuială că amândoi luaserăm parte la un uimitor proces de învăţare naturală.

Secretul care scosese la iveală noua servă a lui Jack - care fusese, de altfel, tot timpul prezentă, aşteptând doar să fie eliberată - era acela că, în clipa în care a încetat să mai încerce să-şi schimbe serva, a văzut-o aşa cum era. La început, cu ajutorul oglinzii, şi-a probat concret mişcarea în spate. Fără să se gândească ori să analizeze, a crescut gradul în care îşi conştientiza acea parte din lovitură. Când mintea este liberă de orice gând sau judecată, ea este liniştită şi se comportă asemeni unei oglinzi. Atunci şi numai atunci, cunoaştem lucrurile exact aşa cum sunt.

Conştientizarea a ceea ce este

În jocul de tenis sunt două lucruri importante pe care trebuie să le cunoşti. Primul este unde anume se află mingea. Al doilea este în ce poziţie se află suprafaţa de lovire sau capul rachetei. Din momentul în care cineva începe să înveţe tenis, i se subliniază cât de important este să urmăreşti mingea. E foarte simplu: ajungi să ştii unde anume e mingea uitându-te după ea. Nu trebuie să te gândeşti: "Oh, iată că vine mingea; a trecut cam pe la treizeci de centimetri deasupra fileului şi vine cu viteză destul de mare. Impactul ar trebui să se producă în apropierea liniei de serviciu şi-ar fi bine s-o lovesc din aer." Nu, tu doar priveşti mingea şi permiţi ca reacţia adecvată să aibă loc.

În acelaşi fel, nu trebuie să te gândeşti unde anume ar trebui să fie capul rachetei, dar ar trebui să-ţi dai seama cât este de important să fii conştient tot timpul unde anume se găseşte acesta. Nu te poţi uita mereu cum este poziţionat capul rachetei, pentru că trebuie să urmăreşti mingea. Trebuie să-l simţi. Această simţire e cea care-ţi spune unde anume este. A şti unde ar trebui să fie nu înseamnă că şi simţi unde este de fapt. A şti ce anume nu a executat racheta ta nu înseamnă că simţi unde este. A simţi unde este înseamnă a şti unde este.

Indiferent de nemulţumirile pe care cineva le are atunci când desfăşoară o lecţie cu mine, am descoperit că cel mai eficient prim pas este să-l încurajez să vadă şi să simtă ceea ce face - adică, să-i cresc gradul de conştientizare a ceea ce este de fapt. Urmez acelaşi proces atunci când propriile mele lovituri ies de pe făgaşul lor corect. Dar, pentru a vedea lucrurile aşa cum sunt ele cu adevărat, trebuie să ne dăm jos ochelarii cu care ne judecăm acţiunile, indiferent dacă prin ei lucrurile par roz sau mai degrabă negre. Această acţiune deblochează un proces natural de dezvoltare, care este la fel de surprinzător pe cât este de frumos.

Spre exemplu, să presupunem că un jucător se plânge că sincronizarea servei lui nu este prea bună. Nu-i voi oferi o analiză a ceea ce este greşit, pentru ca apoi să-l instruiesc: "Retrage-ţi racheta mai repede" sau "Loveşte mingea atunci când se găseşte la o distanţă ceva mai mare de tine". În schimb, îi voi cere să fie foarte atent la poziţia în care se găseşte capul rachetei atunci când mingea ricoşează în partea lui de plasă. Din moment ce aceasta nu e o indicaţie obişnuită, este foarte probabil ca jucătorului să nu i se fi spus nimic, niciodată, despre unde ar trebui să se găsească sau nu racheta lui într-un anumit moment al jocului. Dacă mintea sa este pornită pe a judeca, e foarte posibil să devină uşor nervos, din moment ce Eului 1 îi place să facă mereu lucrurile "corect" şi devine uşor iritat atunci când nu ştie dacă o anume acţiune este bună sau rea. Aşadar, jucătorul ar putea întreba imediat unde anume ar trebui să fie racheta lui atunci când mingea ricoşează. Doar că eu voi refuza să-i răspund, cerându-i doar să observe unde este racheta lui în acel moment.

După ce loveşte câteva mingi, îl rog să-mi spună unde se afla racheta lui în momentul specific. Răspunsul tipic este: "Îmi retrag racheta prea târziu. Ştiu ce fac greşit, dar nu mă pot corecta." Acesta este un răspuns comun jucătorilor din toate sporturile şi reprezintă o sursă inepuizabilă de frustrare.
"Uită de bine şi rău pentru moment", îi sugerez. "Doar observă-ţi racheta în momentul ricoşeului." După cinci ori zece mingi aruncate, e foarte probabil ca jucătorul să răspundă: "Fac mai bine acum, o retrag ceva mai devreme."
"Da, şi unde anume era racheta ta?", l-am întrebat.
"Nu ştiu, dar cred că am retras-o la timp... sau nu-i aşa?"

Simţindu-se inconfortabil în absenţa unui standard de bine şi rău, o minte înclinată să judece îşi va inventa propriile standarde. Între timp, atenţia este abătută de la ceea ce este şi îndreptată spre un proces în care încearcă să facă lucrurile corect. Chiar dacă acum reuşeşte să-şi retragă mai devreme racheta şi loveşte mai în forţă mingea, continuă să fie în ceaţă privitor la unde se află racheta. (Dacă jucătorul este lăsat în această stare, crezând că a găsit "secretul" problemei sale - adică să-şi retragă mai devreme racheta -, el va fi satisfăcut pe moment. Se va duce să joace plin de mândrie, repetându-şi mereu, înainte de fiecare lovitură: "Retrage-o mai devreme, retrage-o mai devreme, retrage-o mai devreme..." Pentru o perioadă, această formulă magică va părea că dă rezultate "bune". Dar după un timp, va începe să rateze din nou, în ciuda acestui autoavertisment, se va întreba ce merge "prost" şi va veni din nou la profesor pentru un alt truc.)

Aşadar, în loc să opresc procesul la punctul în care jucătorul judecă pozitiv situaţia, îl rog din nou să-şi observe racheta şi să-mi spună exact unde se află aceasta în momentul ricoşeului. Când, în cele din urmă, jucătorul îşi îngăduie să-şi observe racheta cu detaşare şi interes, reuşeşte să simtă ceea ce se întâmplă efectiv, iar gradul lui de conştientizare creşte. Apoi, fără niciun un efort de a corecta, va descoperi că mişcarea sa a început deja să-şi dezvolte un ritm natural. De fapt, îşi va descoperi ritmul care i se potriveşte cel mai bine şi care poate fi uşor diferit faţă de ceea ce dictează standardul universal, aşa-zisul "corect". În plus, atunci când iese să joace tenis, nu va mai fi nicio frază magică de repetat în continuu şi se va putea concentra fără să se gândească.

Ceea ce am încercat să demonstrez este că în oricare dintre noi operează un proces natural de învăţare - dar asta, numai dacă i se permite. Acest proces aşteaptă să fie descoperit de toţi acei care nu ştiu de existenţa lui. Nu e nevoie să mă crezi pe cuvânt; îl poţi descoperi de unul singur, asta dacă nu ai făcut-o deja. Dacă l-ai experimentat deja, ai încredere în el. (Acesta este subiectul capitolului 4). Pentru a descoperi procesul natural de învăţare e nevoie să renunţi la vechiul proces, acela de a corecta greşelile; adică, e nevoie să renunţi la judecată şi să vezi ce se întâmplă. Ţi se vor îmbunătăţi loviturile sub efectul unei atenţii necritice sau nu? Testează acest aspect.

Cum rămâne cu gândirea pozitivă?

Înainte de a încheia subiectul privitor la mintea înclinată spre judecăţi, trebuie spuse câteva vorbe despre "gândirea pozitivă". Se tot discută în zilele noastre despre efectele "dăunătoare" ale unei gândiri negative. Cărţi şi articole îi sfătuiesc pe cititori să înlocuiască gândirea negativă cu cea pozitivă. Oamenii sunt sfătuiţi să înceteze să-şi mai spună că sunt urâţi, dezordonaţi, nefericiţi sau mai ştiu eu cum, şi să-şi repete că sunt atrăgători, bine organizaţi şi fericiţi. Înlocuirea unui obicei mai vechi de "hipnotism negativ" cu un soi de "hipnotism pozitiv" ar putea părea că are efecte, cel puţin pe termen scurt, dar mereu am fost de părere că tot ce-i bun se termină mult prea repede.

Una dintre primele lecţii pe care le-am învăţat ca profesor de tenis a fost să nu fiu cusurgiu cu nici unul dintre elevii mei sau cu loviturile lor. Aşa că am încetat să-i mai critic. În schimb, felicitam elevul atunci când era cazul şi făceam doar sugestii pozitive despre cum să-şi corecteze loviturile. După o vreme, mi-am dat seama că nu-mi mai felicitam deloc elevii. Limpezirea care a precedat această schimbare s-a produs într-o zi când ţineam o lecţie despre jocul de picioare unui grup de femei.

Făcusem câteva remarci introductive despre autocritică, când Clare, una dintre femei, m-a întrebat: "Înţeleg că o gândire negativă îţi poate dăuna, dar cum rămâne cu a te felicita şi singur atunci când faci ceva bine? Cum rămâne cu gândirea pozitivă?" Răspunsul pe care i l-am dat a fost destul de vag - "Ei bine, nu cred că o gândire pozitivă e la fel de păguboasă ca cea negativă" -, dar în timpul lecţiei care a urmat, am reuşit să văd mult mai limpede această problemă.

La începutul lecţiei, le-am spus că urma să servesc fiecăreia un set de câte şase lovituri directe din alergare şi că voiam ca ele să devină conştiente de poziţia propriilor picioare. "Conectaţi-vă la felul în care picioarele vi se mişcă pentru a se aşeza pe poziţie şi vedeţi dacă există vreun transfer de greutate atunci când loviţi mingea." Le-am spus că nu e niciun fel de bine sau rău la care să se gândească; trebuiau doar să-şi observe cu toată atenţia jocul de picioare. Cât timp le-am servit mingile, n-am făcut niciun comentariu. Am privit cu mare concentrare ceea ce se întâmpla sub ochii mei, dar n-am făcut nicio remarcă, fie ea pozitivă sau negativă. La fel, femeile erau tăcute, urmărindu-se una pe alta fără vreun comentariu. Fiecare părea pur şi simplu absorbită în procesul simplu prin care experimenta mişcarea propriilor picioare.

După prima serie de treizeci de mingi, am observat că nu era nicio minge lângă plasă; erau toate adunate în zona din diagonala terenului aflată în partea mea. "Priviţi, am spus, toate mingile se află în colţ, şi nici măcar una în dreptul fileului." Deşi din punct de vedere semantic această afirmaţie era o simplă remarcă a unui fapt, tonul vocii mele descoperea faptul că eram mulţumit de ceea ce vedeam. Le felicitam şi, indirect, mă felicitam pe mine ca instructor al lor.

Spre surprinderea mea, fata care urma să lovească mi-a spus: "Of, a trebuit să spui asta chiar înainte să-mi vină mie rândul!" Deşi glumea pe jumătate, am văzut că era uşor tensionată. Am repetat aceleaşi instrucţiuni ca mai înainte şi am servit alte treizeci de mingi fără niciun comentariu. De data aceasta, am văzut cum pe feţele lor apar încruntări, iar jocul lor de picioare părea mai anapoda decât înainte. După a treizecea minge, în jurul fileului se aflau opt mingi, iar cele din spatele meu erau destul de împrăştiate.

M-am criticat în gând pentru faptul de a fi distrus magia momentului. Apoi, Clare, fata care mă întrebase la începutul lecţiei despre gândirea pozitivă, a exclamat: "Ah, am stricat jocul tuturor. Am fost prima care a trimis mingea în fileu, şi nu a fost doar una, ci patru." Am fost uimit, ca toate celelalte de faţă, pentru că nu era adevărat. O altă persoană trimisese pentru prima dată mingea în plasă, iar Clare lovise numai două mingi în fileu. Mintea ei înclinată spre judecată îi distorsionase percepţia asupra a ceea ce se întâmplase în realitate.

Apoi, le-am întrebat pe cele cinci femei dacă sesizaseră ceva diferit petrecându-se în mintea lor în timpul celei de-a doua serii de mingi. Fiecare dintre ele a recunoscut că a fost mai puţin atentă la picioare şi mai concentrată ca nu cumva să trimită mingile în plasă. Încercau, astfel, să se ridice la o anumită aşteptare, la un standard de bine şi rău, care simţeau că le fusese impus. Era exact ceea ce lipsise în timpul primului set de mingi. Am început să realizez că felicitările mele le activaseră mintea înclinată spre judecată. Eul 1, egoul, intrase în acţiune.

Ca urmare a acestei experienţe, am început să văd cum anume operează Eul 1. Căutând mereu aprobarea şi dorind să evite orice dezaprobare, acest tip subtil de minte vede un compliment ca pe o critică potenţială. Eul 1 gândeşte astfel: "Dacă profesorul este mulţumit de un anumit gen de performanţă, înseamnă că va fi dezamăgit de opusul acesteia. Dacă mă place atunci când execut bine, înseamnă că n-o să mă mai placă atunci când voi executa prost." Standardul de bine şi rău a fost, astfel, stabilit, iar rezultatul inevitabil a fost o concentrare diminuată şi o tulburare personală.

Fetele au început să realizeze şi ele cauza încordării lor în timpul celui de-al treilea set de mingi. La un moment dat, Clare chiar s-a luminat ca un bec de 1000 de waţi. "Ah, acum înţeleg!", a exclamat, lovindu-şi palma de rachetă. "Complimentele mele sunt, de fapt, critici deghizate. Şi pe una şi pe alta le folosesc pentru a manipula comportamente." În secunda imediat următoare, a ieşit de pe teren, spunând că trebuie să vorbească cu soţul ei. În mod evident, făcuse nişte conexiuni între felul în care se percepea pe terenul de tenis şi relaţiile ei de familie, pentru că, o oră mai târziu, am văzut-o prinsă în continuare într-o discuţie intensă cu soţul ei.

În mod clar, evaluările pozitive şi cele negative sunt înrudite între ele. Este imposibil să judeci o întâmplare ca pozitivă, fără să vezi alte întâmplări ca nefiind pozitive ori ca fiind negative. Nu există nicio modalitate de a opri doar partea negativă a unui proces de judecată. Pentru a-ţi putea vedea loviturile exact aşa cum sunt, nu trebuie să le atribui nicio valoare de bine sau de rău. Acelaşi lucru se aplică şi rezultatelor loviturilor tale. Poţi observa cu exactitate cât de departe în afara terenului aterizează mingea ta, fără a o eticheta drept o întâmplare "proastă". Punând capăt judecăţii, nu înseamnă că eviţi să spui ceea ce se întâmplă. A pune capăt judecăţii înseamnă că nu exagerezi şi nici nu minimalizezi faptele din faţa ochilor tăi. Lucrurile îţi apar aşa cum sunt - fără distorsiuni. În felul acesta, mintea ajunge să fie mai liniştită.
"Dar, protestează Eul 1, dacă eu văd că mingea iese în out şi nu o evaluez ca fiind o greşeală, nu voi avea niciun imbold să o schimb. Dacă nu-mi place ceea ce fac greşit, cum voi ajunge să schimb acest lucru?" Eul 1, egoul, vrea să-şi ia responsabilitatea pentru lucrurile făcute "mai bine". Vrea să-şi asume creditul pentru a fi jucat un rol important în desfăşurarea lucrurilor. De asemenea, suferă şi se îngrijorează foarte mult atunci când lucrurile nu merg aşa cum ar vrea el.

Capitolul următor se va ocupa de un proces alternativ, un proces în care acţiunile se desfăşoară în mod spontan şi înţelept fără prezenţa pe scenă a unui ego care să vâneze aspectele pozitive şi să încerce să le modifice pe cele negative. Dar înainte de a încheia acest capitol, citeşte următoarea poveste - atât de profundă şi dezarmant de simplă, în acelaşi timp - spusă de un prieten pe care-l admir foarte mult, pe nume Bill.

Într-o dimineaţă devreme, trei bărbaţi aflaţi într-o maşină se plimbă pe una dintre străzile oraşului. De dragul analogiei, să presupunem că fiecare dintre ei reprezintă un tip diferit de jucător de tenis. Cel din dreapta are o gândire pozitivă, crede că acest joc e grozav şi e plin de încredere în sine, considerând că jocul său de tenis este unul superior. El mai este, de asemenea, un de la sine înţeles cuceritor care se bucură de toate "plăcerile" pe care i le oferă viaţa. Cel din spate are o gândire negativă, analizând în continuu ceea ce este greşit la el însuşi, dar şi în lume. Tot timpul este implicat în vreun fel de program de autoîmbunătăţire. Al treilea bărbat, cel care conduce, este pe cale să renunţe la o gândire plină de judecăţi. El practică Jocul interior, bucurându-se de lucruri aşa cum sunt şi făcând ceea ce pare a fi de bun-simţ.

Maşina se opreşte la un semafor, iar pe trecerea de pietoni, chiar prin faţa lor, traversează o tânără foarte frumoasă, care atrage atenţia tuturor celor trei bărbaţi. Frumuseţea ei este cu atât mai evidentă cu cât e complet goală!

Bărbatul din dreapta se lasă cuprins de gânduri despre cât de bine ar fi putut să fie dacă s-ar fi aflat alături de această tânără în alte împrejurări. Mintea lui hoinăreşte prin amintiri din trecut şi fantezii viitoare pline de plăceri senzuale.

Bărbatul care stă în spate vede un exemplu al decăderii morale moderne. Nu e sigur dacă se cuvine să se uite mai bine la tânără. La început au fost fustele mini, se gândeşte, apoi dansatoarele topless, apoi dansatoarele complet dezbrăcate, iar acum au ajuns să umble aşa pe străzi, în plină zi! Ceva trebuie făcut pentru a opri toate acestea!

Şoferul vede aceeaşi fată pe care ceilalţi doi o observă, doar că el pur şi simplu priveşte ceea ce e în faţa ochilor săi. El nu vede nici binele, nici răul şi, ca rezultat, îi atrage atenţia un detaliu pe care nici unul dintre tovarăşii săi nu l-a observat înainte: fata are ochii închişi. Realizează astfel că tânăra este somnambulă. Reacţionând imediat, conform bunului-simţ, îl roagă pe cel de lângă el să ţină volanul, coboară din maşină şi pune haina sa pe umerii femeii. O trezeşte cu delicateţe, explicându-i că cel mai probabil suferă de somnambulism şi se oferă să o conducă acasă.

Prietenul meu Bill obişnuia să încheie povestea spunând, în timp ce făcea un mic semn cu ochiul, că "Iar acolo şi-a primit răsplata pentru fapta sa", oferind posibilitatea fiecărui ascultător să audă ce a vrut.

Prima competenţă pe care o vom dezvolta în cadrul Jocului interior este cea a unei conştiinţe lipsite de judecăţi. Când ne "dezvăţăm" să mai judecăm, descoperim, de obicei cu o anume surpriză, că nu avem nevoie de motivaţia unui revoluţionar pentru a ne schimba "proastele" obiceiuri. Trebuie doar să fim mai conştienţi. Un alt proces, mult mai natural, de a învăţa şi de a face lucrurile aşteaptă să fie descoperit. Aşteaptă să ne arate ce poate să facă atunci când este lăsat să acţioneze fără perturbările cauzate de sforţările voite ale eului care emite judecăţi. Descoperirea şi încrederea în acest proces reprezintă subiectul următorului capitol.

Dar mai întâi, un gând de încheiere. Este important să reţii că nu orice remarcă este o judecată. A recunoaşte forţa, eforturile sau rezultatele altuia poate înlesni învăţarea naturală, în timp ce judecăţile doar perturbă. Care este diferenţa dintre cele două? Recunoaşterea şi respectul faţă de capacităţile altuia sprijină încrederea în Eul 2. Judecăţile Eului 1, pe de altă parte, tind să manipuleze şi să submineze această încredere.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer