Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Nu speriaţi frumoşii adolescenţi - Cronicile vulpii


Marian Rădulescu, pe marginea unei cărţi de Paul Slayer Grigoriu

09.03.2016
Tribuna, februarie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Paul Slayer Grigoriu
Cronicile vulpii
Editura Publica, 2015



Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

Paul Slayer Grigoriu s-a născut la Bucureşti, în 1978. Între 1984 şi 1996, a urmat Şcoala Germană. Este absolvent de Teologie şi Conservator, jurnalist, muzician rock şi traducător. A publicat, în colaborare cu Alexandru Rădescu, un jurnal de pelerinaj din Muntele Athos, Jurnal athonit. Este, de asemenea, autorul unei colecţii de nuvele şi a mai multor poezii, dar şi unul dintre textierii şi compozitorii formaţiei Lost Society. Paul Slayer Grigoriu trăieşte la Bucureşti.
***
Cronicile vulpii este, în acelaşi timp, o călătorie în timp - în anii '90 - şi o mărturie a unui prezent continuu, cel al adolescenţei. Paul Slayer Grigoriu ne ia cu el în tumultul anilor în care România şi o generaţie nouă descopereau libertatea, într-o călătorie presărată cu îndoieli şi excese adolescentine, lecturi, nenumărate incursiuni în lumea rock-ului, toate în cadrul definit de ideea de liceu, în general şi de Liceul German, în special. Cartea se citeşte uşor datorită alternanţei dintre pasajele descriptive şi dialogurile vii.

Cronicile vulpii este şi nu este o autobiografie. Îl găsim peste tot pe autor, însă personajul principal este fără îndoială gaşca, denumire generică dată grupului de prieteni care s-a format în acea vreme şi care, conform celor scrise aici, a dăinuit peste ani. În acest sens, întâmplările descrise capătă forma unui Bildungsroman, însă, în primul şi în primul rând, Cronicile vulpii vorbeşte despre naşterea unei prietenii. În peisaj întâlnim - fie şi cu apariţii episodice - personalităţi ale vremii, începând chiar cu tatăl autorului, muzicieni rock, de la Dan Iliescu de la Timpuri Noi, până la membrii grupului britanic Anathema, dar şi figuri de profesori mai puţin celebri, dar care au jucat un rol esenţial în formarea unei generaţii.

***
Nu speriaţi frumoşii adolescenţi!

Tribuna nr. 324 / 2016

Pe Paul Slayer Grigoriu l-am descoperit pe internet. Scrisese o cronică substanţială, argumentată, în favoarea unuia din filmele româneşti de referinţă (nu doar în producţia "Noului Val" de după anul 2000), După dealuri. Am făcut imediat legătura cu Paul Grigoriu senior[1]. Apoi am aflat că juniorul este teolog (creştin ortodox), traducător, translator, poliglot şi... rocker. Rocker şi creştin? De ce nu, în fond? Precedente există: capodopera pop-rock Jesus Christ Superstar, un monah (creştin ortodox) ca Nicolae Steinhardt a cărui trăire creştină este punctată (şi) de escale în timpul şi spaţiul culturii - film, teatru, cultura pop-rock. În fine, regizori precum Carl Dreyer, Ingmar Bergman, Pier Paolo Pasolini, Robert Bresson, Luis Bunuel, Federico Fellini, Andrei Tarkovski, Tenghiz Abuladze sau - la noi - Lucian Pintilie, Mircea Săucan, Mircea Veroiu, Dan Piţa, Cristian Mungiu, Radu Jude, Gabriel Achim, Adrian Sitaru, ale căror filme surprind deopotrivă răutatea funcţionărească din lume, prostia biruitoare, făţărnicia nemiloasă şi - cu durere - nimicnicia omenească, atunci când e să pornim pe calea Crucii. Ritmurile rock (doom, death, heavy metal) care l-au sedus pe Paul poate că poartă şi ele durerea aceleiaşi neîmpliniri.

Am citit "letopiseţul" lui Paul Slayer Grigoriu deopotrivă cu bucurie şi - nefiind niciodată rocker, cu atât mai puţin amator de metal, doom sau death - cu fiori de groază[2]. Cu bucurie, pentru că această - insolită, pe alocuri extrem de teribilistă - cronică a adolescenţei e străbătută de un crez pe care autorul ei nu l-a abandonat nici până în ziua de azi: "Omul trebuie să fie din ce în ce mai bun." Bunătatea este însuşi semnul "credinţei adevărate" prin care omul va putea să ţină piept furtunilor vieţii, aşa cum află şi dintr-un refren black metal: "Only true believers will survive the storm of evil" ("Doar credincioşii adevăraţi vor supravieţui furtunilor răutăţii").

În câteva puncte, mă regăsesc în căutările lui Paul. Iar câteva din spaţiile descrise în carte îmi sunt destul de familiare: brutăria "El Toro" din zona Pieţei Romane din Bucureşti, staţiunea 2 Mai[3] şi magazinele de CD-uri şi DVD-uri "Virgin Megastore" din Londra pe care şi eu le-am colindat cu nesaţ când am avut ocazia. Întâi de toate, mă regăsesc în descoperirea plăcerii de a citi, de a discuta (chiar şi în contradictoriu) despre cele citite: "Nu volumul lecturilor e important, ci formarea deprinderii de a citi. Important e să citeşti. Aşa evoluezi spiritual, te faci mai bun, înveţi de la alţii. Tu, dacă zici că te pasionează ceva, citeşte din domeniul ăla!" Apoi, în întâlnirea cu Ulise de James Joyce ("prototipul romanului modern") şi cu Jurnalul fericirii[4] de Nicolae Steinhardt. Despre Monahul de la Rohia, unul din gaşca lui Paul exclamă: "E extraordinar Steinhardt! Dar eu, sincer, pe el nu-l văd chiar ca pe un călugăr, rigid. E parcă prea deschis şi prea jovial." Altul - Ciocu, cel care s-a apropiat cel dintâi de Ortodoxie - spune: "Ăsta e călugărul ortodox autentic. Călugărul ortodox adevărat nu e îmbufnat, ci tocmai, deschis spre cultură şi rămânând în acelaşi timp în învăţătura lui Hristos. Şi dacă eşti cu Hristos, nu ai cum să fii decât bucuros, vesel."

Cu Ciocu, Paul discută aprins despre Ortodoxie şi câteodată îl provoacă şi pe fiul unui pastor adventist, coleg cu ei. Acesta însă, atunci când disputa se naşte spontan, amână să se pronunţe până a doua zi. Dezbaterile au loc "aproape în fiecare pauză, cu Biblia în mână"[5]. Semnificativ mi se pare că, deşi nu are o "concepţie foarte bine definită", tânărul fan Slayer nu poate accepta negarea crucii şi a icoanelor[6] ("Totdeauna mă făcuseră să mă simt mai aproape de Dumnezeu"). Când e vorba de Taina Împărtăşaniei, tinde să-i dea dreptate adventistului (care spune că "pâinea şi mustul sunt simbolul Trupului şi Sângelui lui Iisus"). Intervine, prompt, Ciocu: "Ba nu! Pâinea şi vinul sunt, în momentul împărtăşirii, însuşi Trupul şi Sângele lui Iisus!" Apoi, cu o sfătoşenie de "om mare", concluzionează că e, de fapt, "o chestie de credinţă". Şi citează din Pateric, unde "se vorbeşte despre un călugăr care ducea o viaţă sfântă, dar nu credea că pâinea şi vinul sunt Trupul şi Sângele lui Hristos. Atunci Dumnezeu a făcut în aşa fel încât într-o zi să-i apară în potir carne şi sânge. Şi călugărul a zis "Doamne, nu pot să mănânc aşa ceva". Hristos i-a răspuns "Atunci crede că pâinea şi vinul sunt Trupul şi Sângele Meu, prefăcute prin puterea Mea"."

Paul Slayer este un adolescent dornic să (se) înţeleagă, chiar cu riscul de a deranja opinia majorităţii. Strânge laolaltă "toate abuzurile făcute de-a lungul timpului de diverse Biserici şi secte". Fără vicleşug de vulpe ("Vulpe" este porecla sa din liceu), începe o "operă de cercetare" a diverselor "abuzuri comise în numele lui Dumnezeu de Bisericile catolică, protestantă, baptistă ş. a." La rubrica "şi altele" o are în vedere şi pe cea ortodoxă, deşi - adaugă el - împotriva acesteia nu avea "prea mare lucru"[7]. Ceea ce contează este "nelămurirea în unele privinţe" şi, mai ales, disponibilitatea de a desluşi ceea ce îi pare confuz. Cu adevărat minunat mi se pare altceva: dorinţa sa (şi a multora din gaşca sa) de a se considera "în general creştini". Mai mult chiar, de a transmite prin muzica lor un "mesaj creştin"[8], de a desluşi un astfel de mesaj în muzici heavy metal, de a polemiza în acest sens cu rockeri ce îşi spun "satanişti" şi care găsesc un cu totul alt "duh" (nihilist, agresiv, demolator) în versurile şi muzicile cu pricina. Şi, uneori, de a-i "converti". Câte unii însă îi mai apostrofează: "Bă, e greu să spui asta. Dacă te uiţi la cum trăiţi nu prea poţi să spui că sunteţi creştini." Abia în perioada de pregătire pentru facultatea de teologie, un profesor preparator le spune, cu duhul blândeţii, lui Paul şi lui Ciocu: "Dacă eşti creştin, trebuie să fii creştin în toate aspectele vieţii. Să se vadă în toate cele pe care le faci raportarea la Hristos!". Tot el le vorbeşte despre importanţa de a conştientiza tot ceea ce spunem, facem şi gândim - "chiar în lucrurile care ni se par bune" - şi le dăruieşte două cărţi: Euharistia - Taina Împărăţiei, de Alexandre Schmemann şi Abecedarul credinţei de Christos Yannaras. Cronica lui Paul înregistrează şi prima sa participare la Liturghie ("pe 18 august, de Sfinţii Flor şi Lavru"), precum şi tactul preotului-duhovnic ("Părintele nu m-a pus niciodată să mă tund şi m-a lăsat să-mi păstrez şi cerceii, cu condiţia să-i acopăr cu părul când veneam la slujbe, ca să nu se smintească vreun enoriaş mai conservator"). Finalul cărţii ne îndreptăţeşte să vedem în cronica sa şi un fel de odisee întru desluşirea şi dezvoltarea unei "conştiinţe ecleziale". Dar ceea ce doresc tinerii din gaşca lui Paul este, mai ales, "o atmosferă de calmă împlinire familială". Pentru că unii proveneau din familii divorţate, atunci când - rar - se întâmplă să întâlnească, într-o familie, "gesturi de politeţe şi de discretă tandreţe, chiar după ani de căsnicie", o anume eleganţă fără opulenţă, impresia e de "înţelegere aproape neverosimilă". Atunci, nevoia căldurii unui cămin e resimţită şi mai acut.

Cronică a bucuriilor şi grijilor unei generaţii, volumul lui Paul Slayer Grigoriu redă şi o serie de risipiri şi regăsiri adolescentine, o suită de creşteri şi descreşteri sentimentale (când "lucrurile au reintrat într-o rutină a iubirii, într-o dulce aşteptare învăluită de lumina tomnatică" şi "parcă se lăsase un zvon de umbră peste noi") - toate însă în numele unei stări de spirit numită prietenie. M-am despărţit de Cronicile vulpii cu gândul la nişte versuri de Lucian Avramescu pe care le-am descoperit în adolescenţă:
nu speriaţi frumoşii-adolescenţi
chiar dacă nu-s, adeseori, decenţi
ei au în schimb ceva ce nimeni n-are
incandescent tărâmul de candoare
şi pot să inventeze fără risc
al lumii de la capăt obelisc
nu-i coborâţi, vă rog pe ţărna tare
din ale îndrăznelii lor planoare
ei sunt copiii veacului ce vine
prin ei, voi veţi privi cum se cuvine
coama planetei, formele-i virgine
nu-i coborâţi, vă rog, pe ţărna tare
din ale îndrăznelii lor planoare


[1] Într-o vreme când totul - în Instituţia Radioului Public, în societatea românească - părea că se "democratizează" şi se "relativizează", un om cu o "voce regală" a instaurat o disciplină de fier în emisiunile pe care le-a gândit, pregătit, prezentat ("Matinal", "Sfertul academic", "Cadrane"). Rezultatul: câteva ore extrem de tonice, de agreabile, de bogate în informaţii şi muzică. Totul pregătit cu minuţiozitate, ore în şir. Pentru o dată, Radioul devenea un personaj viu, un partener jovial şi inteligent de dialog.
[2] Citind Cronicile lui Paul Slayer Grigoriu, am avut sentimentul că sunt - în chip nevăzut - parte din gaşca de rockeri teribilişti. Că mă mişc printre ei la "bairamuri", la "turele" date la supărare pe scara blocului, la trăznăile de la Mamaia sau din incinta şcolii, la concertele rock-doom-metal. Aventurile lor haiduceşti m-au dus, pentru câteva clipe, în lumea lui Micky şi Mallory din Născuţi asasini sau a lui Alex din Portocala mecanică.
[3] "În general lipsea forfota colorată a prostului gust ce se încetăţenise deja în alte locuri de pe litoral. Întâlneai rockeri vechi şi noi, intelectuali, artişti sau familişti care îşi aminteau de perioada tinereţii mai mult sau mai puţin boeme."
[4] "L-am citit cu zâmbetul pe buze şi vorbind uneori în gând cu autorul. Închisoare, bucurie, catolicism şi protestantism, Ortodoxie, Jesus Christ Superstar, prostia e un păcat... Dintre toate lecturile de până atunci, aceasta a fost cea mai aventuroasă şi împlinitoare. Am simţit-o lucrând în mine, şi ani de zile după aceea am dat involuntar citate din ea, convins că sunt gândurile mele şi numai ale mele. (...) Cum să citeşti cartea asta şi să nu crezi în Dumnezeu? Apoi, cu suficienţa adolescenţei, am decretat: Cine citeşte Jurnalul fericirii şi apoi nu devine creştin e ori om rău, ori prost."
[5] Sau prin discuţii şi polemici ivite - cum se întâmplă în Leviathan, filmul lui Andrei Zvigniavski din 2014 - într-o biserică aflată în ruină: "Beam, fumam, înjuram şi făceam tot felul de tâmpenii. Dar ne puneam şi probleme, întrebări, despre Dumnezeu, viaţă şi prietenie, iar legătura noastră căpăta trăsăturile unei frăţii adevărate, un filon subteran de iubire ce se insinua în spatele golăniilor de suprafaţă.")
[6] Tot astfel, cum Paul nu poate accepta nici invitaţia unui "misionar american" de a se boteza pentru că botezul pruncilor "nu e valabil" (concepţia anabaptistă conform căreia cel botezat în pruncie "nu putea înţelege", atunci, semnificaţia creştinării sale) pentru că "nu a vorbit în limbi după botez" ş.a.m.d. Logica lui Paul e de bun simţ: "Şi, adică, bunica mea, de pildă, şi toţi cei care au murit înainte să se ştie despre voi, despre altceva decât Bisericile Ortodoxă şi Catolică, se duc în iad?". De bun simţ, adică - folosind cuvintele Pr. Rafail Noica - "în firea omului".
[7] Ciocu suţine Ortodoxia din răsputeri, în timp ce Paul rămâne (încă) la părerea că "şi ea, deşi în mai mică măsură decât catolicismul, falsifica adevărata esenţă a creştinismului, care nu avea nevoie de preoţi".
[8] Paul Slayer Grigoriu a înfiinţat, împreună cu câţiva colegi de liceu, formaţia de metal doom "Rising Shadow".

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer