Cum să faci din... ceva, bici?

Citiţi un fragment din această carte.


Şi încă unul de calitate, care să plesnească! (Nu prea) simplu, dar orişicât...

Pasul I: se ia o editură. De ţinută mai mare, mijlocie sau mai mică - nu calibrul contează. De profit are fiecare nevoie, indiferent că se numeşte Trei, Nemira, RAO, Minerva Polirom, Art, Paralela 45 sau chiar Humanitas. Trăim în capitalism, ce Dumnezeu?! Aşa că...

Pasul II: se ia o carte, cu autor fără nume (ceilalţi pretind drepturi de autor mai consistente). Cartea asta - sau, mă rog... - trebuie să aibă succes la marele public. Să fie comercială, să aducă bani. Unul sigur, nu aşa, pe riscuri. Şi care este cuvântul cel mai frecvent căutat pe Google, după free? Dacă nu ştiaţi, aflaţi că, pe locul al doilea, e sex. Deci, o carte (chipurile, roman) cu şi despre sex. Cât mai mult... mai excitant în plan imaginar, mai cu lipici / atracţie la publicul larg. Cât mai larg - de la liceeni şi coafeze la intelectuali şi savanţi. Căci au, şi dintre aceştia, "procupări". Pardon: defulări. În lipsa ideilor preconcepute şi... aşa, chiar a ideilor în general... Drept pentru care, titluri precum Venus înveşmântată în blănuri (semnat: Sacher Masoch), Fantasmele erotice ale bărbaţilor (Nancy Friday), Şarpe & Cercel (Hitomi Hanekara) fac tiraje şi bani. Dar, la aşa ceva, găseşti nu numai no name-uri, ci chiar unele celebrităţi, adică nume consacrate ale literaturii universale: Alain Robbe-Grillet (Un roman sentimental) sau Iris Murdoch (Capul retezat). Indiferent de alura autorului, coperţile unor asemenea opere sunt asezonate grafic pe cât de excitant, pe atât de incitant. Indiferent de numele şi renumele autorului, subprodusele respective umplu cu grăbire tarabele şi aduc fericirea comercială a unor epuizări grabnice - căci precoce poate trimite, în context, cu gândul la altceva. Oamenii - tot oameni, indiferent de patalama sau statut intelectual: le văd, le răsfoiesc plini de curiozitate şi le înşfacă, discret dar ferm... cam cum citeau femeile, în troleibuz sau metrou, răposatul Tineretul liber (ziar, nu roman!) cu rubrica de cel mai mare succes intitulată O poziţie pe zi.

Ce poţi să faci, să zici, ba să şi scrii despre ele? Ai zice că nimic. Ar fi, şi pe acest plan, ora resemnării, a capitulării în faţa realităţii şi a publicului liber să aleagă. Şi să plătească.

Ei, uite că nu-i chiar aşa. Se găseşte un scriitor admirabil, serios şi cu umor, foarte cultivat (era să scriu super, dar prea a crescut buruiana asta), cu studii de medicină, editor cu multă experienţă. Se numeşte Răzvan Petrescu, a scris o mulţime de cărţi şi, cu toate astea, are o modestie profesională pe care numai valoarea adevărată ţi-o îndeasă bine în cap. Dacă tot e omul obişnuit să citească tot ce vrei (şi, adesea, ce nu vrei), pe la editura de unde-şi ia leafa, de ce să nu accepte şi o mândreţe de propunere? Să tocmească scurte cronici unor asemenea (de)ficţiuni cu succes garantat şi nivel literar... să-i zicem precar, că un eufemism mai soft n-am găsit.

Pornind de la aceste premise, a rezultat o carte sclipitoare, de mişto cultural. Unul de cea mai bună calitate. Se numeşte Ursuleţul lui Freud, dar ar fi putut să poarte, la fel de fericit, oricare dintre titlurile cronicilor pe care le conţine: Kantkamasutra, Ghici cine varsă la cină, Cunnilingus cognitiv, Trianglu sentimental, Autopsie romantică, Fanteziile unei ascete, Când fierbem în suc gastric sau Piercing cerebral.

N-aş vrea să-şi închipuie cineva, cumva, pe undeva, că Răzvan Petrescu se răfuieşte, de pe poziţii elitiste, cu autorii şi cititorii unor asemenea derapaje porno-literare. Nici vorbă! Ai zice că, la o adică, îi şi înţelege, chiar dacă-i ia peste (şi, pe alocuri, chiar printre) picior / picioare. Omul citeşte ca un profesionist, pricepe ca un medic şi scrie... cum să caracterizez eu? Scrie admirabil, poftim. Cu un umor devastator, făcând volute spectaculoase printre sarcasme sau indignări, subtilitate şi revărsări vitriolante de spirit.

Şi, ca să nu fie acuzat că vrea să feştelească firma caselor editoriale colege, le închide gura cârcotaşilor de ser-viciu introducând, printre aceste zoaie abundente, pline de sânge, spermă, umori, cadavre în curs de definitivare şi o analiză admirativă la Eseul despre luciditate a lui Jose Saramago. Aşa, să moară de ciudă detractorii, care ar fi fost parcă gata să-l acuze de elitism, mizantropie, vanitate, andropauză şi alte asemenea drăgălăşenii. Prin această reverenţă intelectuală, el oferă o lecţie de analiză lucidă şi profundă a unei cărţi realmente interesantă şi valabilă sub aspect cultural. Adică - aşa am înţeles eu mesajul - numai cine recunoaşte, respectă şi e capabil să producă ceva superior, valoros sub aspect cultural, are dreptul să feştelească soldurile rezidual-rentabile.

De fapt, mi se pare şi mai salutar că acest om serios deţine şi îşi afirmă resursele unui act critic aparent minor dar, în fond, necesar. Scriitorul profesionist nu are nevoie, demonstrează Răzvan Petrescu, de fiţe conceptualiste, de subtexte savante şi exprimări amorfe, dar "scrise adânc" (curat vorba lui Jupân Titircă-Inimă-Rea). Aşa de adânc, încât, conform unui vers arghezian care se potriveşte perfect celor animaţi de acest belferism criticologic, altfel foarte la modă "Graiul lui e de-aşa fel / Că-l pricep ai lui... şi el".

Prin aceste veritabile RMN-uri literare, doar aparent frivole, scriitorul editor oferă o lecţie de profesionalism în ale cititului şi priceputului despre ce e vorba acolo. Mai mult, Ursuleţul... acesta vine să demonstreze, cui vrea să priceapă, că un text literar (idem şi în privinţa spectacolelor de teatru sau a filmelor) trebuie abordat - pur şi deloc simplu - omeneşte, cu simplitatea gândului bine articulat, al criteriilor limpezi. Că, pentru a fi relevant (adică credibil) sub aspectul opiniilor exprimate, nu trebuie să te îneci într-un vălmăşag de citate pre(ten)ţioase şi de construcţii verbale "ce din coadă dau să sune". Ai ceva de spus? Spune-o, domnule, argumentat, coerent şi accesibil, fără bigudiuri, tiribombisme şi briz-bizuri lingvistico-estetico-filosofice, fără exhibarea acelei "creativităţi fiţoase" menită să semnalizeze cititorului cât de deştept, subtil, bla-bla-bla şi e-tî-cî este, peste toţi şi toate, măria sa Criticul.

Care Critic (neapărat cu C mare, nu?) poate îmbrăca foarte profitabil, la o adică, veştmântul unui zgomotos agent publicitar, dedicat trup şi suflet mărfii culturale pe care o slujeşte şi promovează. Aşa cum o face însuşi marele Llosa, (citat cu ghiduşă oroare) atunci când se referă la un oarecare Jose Donoso, ridicându-i în slăvi un roman precum Misterioasa dispariţie a tinerei marchize de Loria (autor: Jose Donoso), prin formulări ca: "(Donoso) va fi citit în continuare şi de generaţiile care vor veni", sau "a fost, dintre toţi scriitorii pe care i-am cunoscut, cel mai literar... opera lui va supravieţui timpului". Pam-pam!

Ei bine, nu la fel de vestitul Răzvan Petrescu, în ipostaza de critic literar, îşi permite să conchidă, fără complexe şi cu un benefic surplus de luciditate, atunci când se referă, cu exemplele de rigoare, la acelaşi rebut, pasămite literar: "Cât despre Llosa, totala eclipsă mintală în privinţa «celui mai literar scriitor» e explicabilă doar prin efectele colaterale ale războiului sfârşitului lumii".

Nu ştiu alţii cât vor râde sau vor strâmba din nas, dar pe mine, unul, Ursuleţul lui Freud m-a umplut de încântare. Aştept şi alte analize de laborator şi de gen, căci... vorba-ceea: are balta peşte!