Ursuleţul lui Freud

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Ursuleţul lui Freud reuneşte cronicile de carte publicate de-a lungul timpului de Răzvan Petrescu în Dilemateca. 35 la număr. Textele sunt însă doar formal cronici, ele de fapt situându-se mai mereu undeva la graniţa dintre literatură, eseu şi pamflet. Volumele despre care scrie Răzvan Petrescu sunt doar un pretext, un punct de plecare de unde începe un torent de referinţe, paralele, digresiuni. Reţeta e simplă: o carte (evident proastă) e aruncată în derizoriu printr-un simplu rezumat. Apoi autorul pune degetul cu precizie de chirurg pe mai toate hibele cărţii, de la nepotriviri de logică, la scriitură plictisitoare, de la personaje implauzibile, la pasaje pe care un redactor mai zelos s-ar fi cuvenit să le elimine fără milă. Absolut delicioase sunt titlurile, jucăuşe, aluzive, de o ironie subtilă, precum şi finalurile, mai mereu abrupte, de impact.

Răzvan Petrescu ştie să-şi ţină foarte bine în frâu ritmul scrierii, păstrează mereu cititorul cu sufletul la gură, apelează constant la sarcasm, face paralele când savante, când caraghioase, fără a fi sub nicio formă preţios. Însă, mai presus de orice, ne arată un paradox: acela că şi literatura proastă are un rost pe lume - poate produce o literatură de cea mai bună calitate, cum e cea din Ursuleţul lui Freud.



Apărută în 1986 la o editură americană, cartea a fost îngrijită (sau scrisă) de un rus emigrat pentru motivul că nevoia de eroi sexuali era destul de mare (dar nu chiar ca acum). De atunci, a fost tradusă în 23 de limbi, plus coreeană. În prefaţa ediţiei ruseşti, o doamnă Olga scrie cîteva adevăruri fundamentale pentru literatura universală: "E adevărat că a scris-o Puşkin? Nu ştiu. Dar aceasta deja nu mai are importanţă". Se clarifică astfel un aspect: numele scriitorilor nu are nici o semnificaţie, după ce timp mii de ani ne-a dat migrene în privinţa modului de-a-l citi şi de-a-l reţine. Shakespeare, bunăoară, e imposibil de pronunţat în islandeză, mai ales că nici ăsta nu era el. Volumul - care a provocat un imens scandal în Rusia - poate fi o încercare a cuiva de a se substitui marelui poet, sau o mostră excelentă a romanului rusesc postmodern. Oricare ar fi adevărul, zice Olga, această carte aduce multă satisfacţie cititorilor, fiind una dintre cele mai renumite apariţii din beletristica rusă. Deloc surprinzător, dacă ne gîndim la imperioasa nevoie de satisfacţie a publicului.

Acum să vedem mostra excelentă a romanului rusesc, avînd în vedere că este jurnal. Chiar de la al doilea paragraf, devine limpede că Puşkin l-a scris: "... Pizda va trona fără nici un obstacol în cerurile mele". Spre marea mea bucurie, cuvîntul magic apare în sfîrşit cu majusculă, neaoş integral (şi nu redus la prima lui literă sau desemnat prin nevrednicele sinonime de aici) şi de 112 ori, deoarece poetul era obişnuit cu varietăţi de p., descriind într-un mod magistral cum se face sex cu cinci femei pe zi la 1836 şi explicîndu-ne că rîsul provoacă convulsii în vulvă. Printre labii, sînt inserate texte ce provoacă rîsul cu pricina şi unde artistul reflectează asupra creaţiei şi a destinului tragic al poeţilor ruşi, cum ar fi acela în care ne spune că a posedat-o pe N. (soţia) în timp ce sforăia uşor, sau cum l-a excitat priveliştea ei cînd a pus-o să facă treaba mică şi treaba mare, trăgînd apoi concluzia: în fiecare femeie se ascunde o adevărată zeiţă: p. Pe urmă se plictiseşte de N. şi se duce la Z., care are 20 de orgasme pe zi şi vrea un singur bărbat cu mai multe penisuri. Z. face dragoste cu trei, patru şi cinci ruşi deodată cu mai multe penisuri, şi din pagină ţîşneşte un tulburător aforism: sexul anal se bucură de încă o influenţă pozitivă a iubirii, căci înlătură şi constipaţia. Drama artistului se arată acum în toată amploarea ei: nu poate să scrie pentru că-n faţa ochilor îi apar fascinantele p. ale femeilor. Şi urmează privirea dumnezeiască a celei aparţinînd Olenkăi. Făcîndu-i rima praf.

După ce se duce la un sex show la bordel, artistul ne redă replica genială a unui ofiţer: "Cînd mă uit la o femeie oarecare, sînt ferm convins că, oricine ar fi ea, are o p". Parcă toată forţa poeziei ruse s-a concentrat în această frază. Drept urmare, Puşkin se culcă cu surorile lui N. pe care-o tot lasă gravidă şi e gelos pe d'Anthès. Îşi bate copiii cu nuiaua, le penetrează pe doici în timp ce alăptează pe la spate, şi scrie: p. e imorală. Aflăm că autorul Călăreţului de aramă doreşte mai mult femeia la ciclu. Sobrietatea şi perfecţiunea operei sale se datorează acestui fapt, precum şi aceluia că e evlavios doar în faţa cît mai multor p. Se uită la sutele lui de cărţi şi-şi dă seama că după ce le-a răsfoit odată (n-are răbdare să le citească în întregime), nu mai poate pune mîna pe ele. Exact ca şi cu p. Asocierea cărţilor cu păsăricile conferă detaşarea lucidă şi echilibrul unei grandioase viziuni poetice. De aceea şi iubeşte baletul, pentru că lebedele îşi desfac picioarele.

Înainte de duel, îl bîntuiesc gînduri înălţătoare, de pildă: comoara deţinută de femeie reprezintă armonia divină. (Urmează o analiză pasionată a respectivei, pe care-o idolatrizează, deşi e acoperită cu păr.) Apoi, o constatare: "Adevărata faţă a lui Dumnezeu este Pizda" (am folosit cuvîntul întreg deoarece numai aici apare cu majusculă, or, dacă-l scurtam din nou putea fi confundat cu organul masculin, lucru ce-ar fi dus la grave dispute teologice). Şi poetul pătrunde în ea cu nasul, invidiindu-şi penisul. Se iveşte o hermafrodită. Capătă blenoragie. Linge sînge, corectîndu-şi astfel un grad, se pare accentuat, de anemie. O femeie ce stă deasupra lui începe să saliveze-n şiroaie pînă pe muntele lui Venus, pare o cămilă. Artistul vede-o cocoşată. Dumnezeu e o şopîrlă cu limba lungă. Noi sîntem pe pămînt deoarece e vorba de o cantaridă. Nu mai pot să scriu. Orbesc.


"O capodoperă tulburătoare." (The New York Review of Books). Trec peste seninătatea folosirii primului cuvînt, deoarece dac-ar fi să te iei după ce se reproduce pe coperta volumelor apărute în ultimul deceniu, ai zice că sîntem bombardaţi nemilos cu ghintuite capodopere, se aruncă-n noi cu ele de peste tot, ar trebui să purtăm coif, să nu ne lovească vreo astfel de carte tocmai în cap, locul gîndirii.

Tulburătoare, însă, este. Pentru că eroul, profesor şi critic literar, are mai întîi 62 de ani, pe urmă 70 şi o tot iubeşte pe Consuela, o cubaneză de 24 de ani, dar cu părul negru. Acum, dacă sînteţi tipul vizual, imaginaţi-vă farmecul cu plasmă al împreunării dintre un bărbat cu genunchii atîrnînd şi tocmai de aceea cu proteză dentară şi o tînără cu "cele mai formidabile ţîţe din lume", aşadar dornică de învăţătură. Cartea abundă în remarcabile acte sexuale, apar şi dispar studente, prietene din copilărie, oftalmoloage care nu se dau în lături de la nimic, frenetic. Sigur că Roth scrie bine, allegro, fluid, schimbă la perfecţie vitezele, dar aşa scriu cel puţin zece mii de oameni de pe planetă, nu e suficient. Ceea ce lipseşte este tocmai miza, cuvînt făcut praf şi pulbere, redus la dimensiuni subatomice de ciocanul realismului socialist, dar totuşi încă viu, încă important, chiar dacă nu se mai vede. Care este ea, aici? Ni se explică, pe coperta IV, că legătura dintre Eros şi moarte. Dar cele două imagini cu care rămîi după ce-nchizi cu un sughiţ romanul sînt: prima, tataie lingînd sîngele menstrual al Consuelei (mai erotică decît aşa ceva nu-i nici felaţia pompierului), cu un tampon apărînd misterios a doua zi între ceainic şi felia cu unt; şi a doua, omul pădurii ("cu sexul te duci înapoi în pădure") suferind din cauza pierderii Consuelei şi, ca orice bătrîn, masturbîndu-se în faţa pianului înainte sau în timp ce cîntă Beethoven, Bach, Scarlatti, Purcell şi Schubert. A doua situaţie este o performanţă absolută, hai să zicem că oricine s-ar descurca cu Beethoven interpretîndu-l doar cu stînga, dar cum faci cu Scarlatti? Poate-i vorba de-o schimbare ultrarapidă a mîinii cu care se execută onanismul şi partitura. Nu ştiu. Ştiu doar că laureatul atîtor premii literare ne prezintă subiectul, existent doar în spaţiul ridicolului, într-un ambalaj intelectual rafinat, cu muzică, Kafka, pictori, Tocqueville. Ca şi cum ai intra într-o cameră înţesată cu cărţi şi spaţiată prin mobile splendide, ai auzi o felaţie appassionată în surdină şi, înaintînd spre centrul încăperii, ai descoperi sicriul răpitor al scriitorului, de argint, iar înăuntru, chiar pe el. Pentru că "felaţia în bibliotecă e însăşi esenţa ei". Şi ce mai povesteşte animalul pe moarte? Despre generaţia '60, "o generaţie de felatoare minunate", gînduri despre bătrîneţe, despre pornografie, despre căsătorie, ce oribilă e, şi cît este de înţelept fiindcă a rămas burlac, el, "marele propovăduitor al fututului", despre plăcerile pe care nu trebuie să ni le refuzăm, apoi scurte, însă plicticoase eseuri despre anul 2000 şi sfîrşitul lumii, despre Cuba şi Castro, sau aforisme de o inegalabilă noutate: "sexul e şi răzbunare împotriva morţii". Iar în final Consuela se-ntoarce la moşulică cu un cancer la sîn, şi totul se termină într-un gigantic Love Story geriatric.

A! Şi mai e şi o scenă cu un paralitic care înainte să moară îşi sărută prietenul, fiul, apoi soţia, căreia vrea să-i scoată sutienul şi cine ştie ce s-ar mai fi întîmplat dacă nu-şi dădea duhul, scenă la care-am rîs de m-am prăpădit, pare desprinsă din Moartea domnului Lăzărescu, motiv pentru care vă recomand această broşură dacă tocmai aţi suferit un accident cerebral.


Cred că ar trebui legalizat în fiecare ţară un concurs sever pentru obţinerea permisului de cititor. Pentru beletristică ar fi, să zicem, categoria B. A, pentru chestii grele, tip Hegel, C pentru cărţi pilduitoare, de cosmetică, de Coelho, de bucate. Ar rămîne astfel foarte puţini cititori în categoria B, ceea ce va duce, în scurt timp, la împuţinarea romanelor cu efect de miniaturizare cerebrală, căci unde public nu e, nici iubire editorială nu-i. În acelaşi timp, femeile nu vor avea voie să scrie literatură decît cu dispensă (sau bulă, ce se va obţine foarte greu, numai prin eforturi remarcabile în faţa juriului). Aceste gînduri nocturne mi-au trecut prin măduva spinării după ce am citit cartea de faţă "tradusă în peste 10 limbi". Ce înseamnă "peste"? Zece limbi şi jumătate? O sută de limbi? Nu-i imposibil, avînd în vedere că Amanda a scris-o la 28 de ani, cînd se instalează o insuportabilă mîncărime pentru acte în aproape unsprezece limbi. Mai ales că-i franţuzoaică.

Farah fosta soţie a lui Şimon se-mprieteneşte cu Jenny nevasta lui Peter ziaristul american care-a lăsat-o gravidă pe Naema ultima iubire a lui Alfred care este prietenul lui Şimon. Aşa cum e firesc, Şimon (cizmar) şi Alfred (român) sînt ultimii doi evrei din Kabul. (Al doilea-i moldo-valah pentru că foştii compatrioţi i-au trimis părinţii la holocaust. Any comment?) Amîndoi au o vîrstă înaintată, prin urmare vorbesc într-un argou de Ferentari. Nu am de unde şti cum a scris Amanda, dar pot să remarc că-n traducerea românească (aia de-o jumătate de limbă) există exprimări cruciale cărora nu li s-a pus înainte semnul Atenţie, cad fraze, apar greşeli de literă, gramaticale (redactorul plus translatorul probabil seamănă cu scriitoarea, care are ochi albaştri), o topică ca la Buzău. "Păşesc, ia, uite-aşa, pe-aici ce-i ţara mea." Ceva îmi spune că şi originalul şi traducerea sînt, subteran, de o imprescriptibilă frumuseţe. Mai ales că între Şimon şi Alfred există "o tihnitoare intercăcare, întrefecare faină, dovada unei prietenii adînci". S-ar putea trage concluzia că sînt homosexuali, dar nu vom şti niciodată cu siguranţă, deoarece Alfred va fi lapidat de afgani, fiindcă ăştia-l bănuiesc c-a lăsat-o însărcinată pe Naema, care are un frate surdomut. De fapt bătrînelul nu făcuse altceva decît să scrie în numele ei o scrisoare americanului tată viitor, scrisoare peste care dă din greşeală soţia Jenny, iar asta, de supărare, se masturbează şi "orgasmul venea şiroaie". Alfred se ducea la sinagogă şi avea un prieten imaginar, pe Bilul, iar Chicken Street este o stradă din capitala Afganistanului. Peste cîteva pagini, Jenny mai citeşte o dată scrisoarea de la Kabul şi se lasă penetrată de avocat. Motiv pentru care se ţicneşte. Ceva mai tîrziu, se aruncă de la balcon. Iar Naema, în ciuda fratelui surdomut, e şi ea omorîtă cu pietre. "M-am simţit cam sulă", filozofează Şimon cînd ajunge la New York, la tatăl lui mort şi la soră-sa vie, Huguette. Cu toate astea, nu se acomodează cu America.
Iar cortina, în loc să cadă peste autoare, cade pe noi.

Bănuiesc că Amanda a adunat cîteva informaţii despre Kabul (senzaţia este că n-a păşit vreodată pe-acolo, iar dacă da, atunci e amblioapă) pentru că-i trebuia un fundal exotic, aşa cum se fac la Hollywood filmele despre Africa, cu lei şi Redford, a aşezat în prim-plan doi evrei suspecţi de homosexualitate (dac-ar fi fost şi handicapaţi negri, s-ar fi tradus deja în 12 limbi şi-un sfert), îi pune să vorbească precum în suburbiile pariziene la incendiu, a ales o schemă dramatic-sîngeroasă, că se vinde ca realitatea, a condimentat ciulamaua cu cîteva imagini SUA, şi ne-a oferit concluzia absolut inedită: "afganii sînt primitivi". La o asemenea capodoperă, amplă ca un şpagat pe tavan, cititorul fără permis plînge de-i vine orgasmul şiroaie.


La începutul anilor '80, jurnalista americană Nancy Friday a primit 3.000 de scrisori de la bărbaţi care voiau să-şi publice fanteziile, a ales 200 şi a făcut din ele ceva care seamănă cu o carte, dar nu-i. Este o mizerie strict pornografică cu, şi aici stă frumuseţea, adînci pretenţii psihanalitice. Adică baba copiază cîte-un calup de patru, cinci scrisori şi pe urmă ne dă explicaţia ştiinţifică. Constant prolixă, repetitivă, cretină. De prisos să mai spun că psihanaliştii sînt nişte tembeli (cu excepţia psihanalistelor cu degete lungi) care ştiu totuşi cum să exploateze invincibila prostie umană, e suficient să amintesc cuvintele-cheie, conştient, subconştient (despre care nimeni nu ştie cu adevărat absolut nimic), Freud, mama, tata, ostilitate, inhibiţii, dezinhibiţii, faptul că un bărbat nu înţelege că fantasma erotică-i ca o ecuaţie einsteiniană, că-n actul sexual totul este important, chiar "şi un ceas cu cuc pe perete", ce facem cînd sîntem mici, facem complexul oedipian etc. Nu-s iertate nici culmile orgasmului, care-n epoca la care a fost adunat volumul se numeau de aur, cînd macaralele şi toate alea rîdeau în soare. Din prefaţă, autoarea ne atrage atenţia că a insistat să nu fie schimbat limbajul direct, lăsîndu-l exact aşa cum l-au folosit idioţii, şi chiar şi dînsa face apel la francheţe, de pildă: "Doamne. Domni. Pizde. Pule". Italicele ei. Cînd le văd în alăturarea aceasta misterios-cehoviană, mă înfior ca un domn. Teza cărţii susţine că iubirea bărbaţilor pentru femei este plină de mînie. Şi că mama e de vină pentru toate. Iar pentru asta, plus descrierea detaliată a tuturor poziţiilor, actelor de iubire nemărginită şi fanteziilor pe care le ştie orice ţăran, trebuie să citeşti 550 de pagini. Numai aşa, nepreţuite cititoare, puteţi afla de la Drake cum e jocul buci-buci, că masturbarea este o cale spre independenţă, că Don a aflat la 27 de ani că fetiţele au şi ele organe sexuale, că Penrod nu a reuşit încă să-şi dreseze cîinele să-i lingă testiculele şi fundul (aici m-am surescitat atît de tare încît am plecat să-mi caut un cîine, prietenul omului), pe urmă Tim ne-o spune cinstit: "S-o fut pe mama a fost cea mai frumoasă şi deplină experienţă din viaţa mea", în contrapartidă Jefferson suge chestia tatălui beat, urmează Bernard, care vrea să poarte scutece, Neil e-nnebunit să lingă pantofi de damă, Hank, Melvin şi Fitz vor ca femeile să facă pipi şi căcălică pe ei, Buck face sex cu vacile bătrîne pentru că viţelele nu stau locului, Paul nenoroceşte o leoaică, fanteziile lui Jason se petrec pe o altă planetă, la bordul unui minunat crucişător, că eu şi voi, sfioşi cititori, sîntem invidioşi pe sîni şi vagin, deoarece de-aveam sîni aveam acum şi vilă la Sinaia, Porsche, silicon de fag, nimic nu ştiţi, un alt tip vrea clisme în timp ce poartă uniformă de poliţist (bună idee), dar "data viitoare cînd vedeţi un copil care priveşte fix o femeie însărcinată, urmăriţi-i cu atenţie expresia. Veţi descoperi nişte lucruri incredibile". Cum ar fi că-şi trage palme peste ochi, asta semnifică ceva de neimaginat, mai ales dacă nu s-a spălat pe mînuţe.

Urmează "Virginii". Iată ce zice aici, la concluzii, Nancy: "Tinerii din acest capitol mă impresionează. Gem, oftez şi mor cîte puţin cînd le aud explicaţiile". Şi de ce nu moare dracului de tot, să scăpăm de frustrată? Că de fiecare dată cînd ne arată cît de participativă e, nu mai putem participa. Şi iarăşi dă-i cu Freud, cu psihanaliştii care spun că totul e normal şi are o definiţie, pînă şi ceasul cu cuc, apoi apoteotica încheiere: "Anii mei de cercetare mi-au confirmat un lucru pe care orice femeie îl ştie: în fiecare bărbat se ascunde un băieţel". Păcat de atîta muncă, gemete, deces. Cînd mai simplu ar fi fost ca anii ei de cercetare să se concentreze asupra uimirii unuia dintre corespondenţi: "De fiecare dată mă minunez de cantitatea de păr ce se ascunde în intrările ei secrete". Părul din vagin şi umbra lui stufoasă. Uite ce trebuie să-ţi pui vara pe cap, la mare.


Rar am citit o chestie atît de dramatică precum acest "eseu scris în stil romanesc doldora de sfaturi care se pot dovedi uneori practice", care nu-i nici eseu nici romanesc nici doldora nici practice, ci un jurnal-pisc al abisului mintal. Radu e de meserie DJ, e isteric, are o emisiune radio şi a făcut 6 ani de Filologie fără să-şi dea licenţa, motiv pentru care-o salvează pe Maria de la un viol în scara blocului. Drept mulţumire, ea i se dăruieşte în tot volumul, iar el ne spune că pe toate femeile din cele 138 de pagini le cheamă Maria (idee extraordinar de subtilă, de rafinată, gen ostropel) şi ne împărtăşeşte absolut toate convingerile lui, de o originalitate devastatoare, citez: "nu putem fi egali pentru că sîntem diferiţi" (aici e de plîns), "singurătatea deplină dintr-un furnicar de oameni", "dacă iubeşti pe cineva cu adevărat, posesiunea nu este esenţială" (filozofie de tip prezervativ), "stomacul se găseşte mai sus de sex" (asta-i din Anatomia lui Grey şi nu-i adevărată la erbivore), "cine sîntem, de unde venim şi încotro ne ducem sînt întrebări la care nimeni n-a găsit un răspuns irefutabil" (ba s-a găsit la cine eşti: un papagal), "frumuseţea e o formă de talent" (ca şi epilatul), "păi bine, mă, cititorule, pe tine te interesează viaţa mea personală?" (să moară mama dacă mă interesează), "dacă sînteţi singuri, încercaţi să spuneţi cu voce tare «primul sărut»" (am spus la editură cînd nu venise nimeni, şi s-a stricat imprimanta), "fericirea e o atitudine" (sau o poziţie), "sîntem nişte furnici pe o bucată de piatră care se învîrte bezmetic prin univers" (are-un fix cu furnicile, n-are furnici), "primăvara este cu adevărat anotimpul iubirii" (!), "omul complet pur şi simplu nu există", sună telefonul, erecţia dispare ca prin farmec, deoarece "cu timpul, e din ce în ce mai greu să-ţi faci prieteni", "universul şi-a mîncat de mult copiii", mai vreţi?, că mai sînt, e plină tipăritura de asemenea irefutabilităţi, cum zice compozitorul. Şi, în timp ce zice, "se uită cu sufletul la femei" şi scrie despre spectatorul român, se adresează lumii, "îi creşte în spate gîndul timpului" (ca la gîze) şi mîzgăleşte despre religie, consum, dragostea la pisici, copiii revoluţiei, băieţii de cartier ("totul s-ar rezolva dacă toţi am învăţa cum să facem dragoste"), despre iarnă ("copiii ucişi ai brazilor", la asta am dat în palpitaţiune), se hîţînă în metrou, intră-n bloc "ca un şoarece în carusel producînd nimicuri", nu se referă la el, pentru că despre el susţine că-i deştept şi scrie neinvidiindu-i pe monştrii sacri ai scrisului pentru că lui i se scoală (asta nu e întotdeauna bine, pentru că-i relativ, adică relativ la ce i se scoală debutantului), despre sex oral şi Ecleziast (pe care-l scrie cu doi de c şi cu s, ca Thomas Mann), despre o fată care "suge din cocktail ca o curvă din filmele lui Kubrick" (Odiseea spaţială, la început, faza cu maimuţele), despre scop ("E de necrezut cîtă literatură stupidă reuşeşte să-şi găsească publicul ţintă"), chiar că de necrezut, vorba lui Kant, îl doare spatele, migrena, se plînge că-i bătrîn (deşi n-are decît 32 de ani) şi va veni curînd îngerul morţii (din păcate, nu cred), intră în discotecă, gîndeşte, ascultă Rapsodia lui Enescu ("vrajă, nu alta", scrie, ca un muzicolog), vrea morţiş să ne convingă că posedă o cultură generală mare şi ne arată c-a-nţeles că personajul principal din Metamorfoza e-un gîndac, vorbeşte despre Goethe şi-l amestecă pe Bach (care cică a compus muzică clasică, ei bine, nu, că pe vremea aia nu exista) cu Madonna şi tot soiu' de formaţii şi melodii dintr-o nesfîrşită playlist aiuritor de inutilă, nu vrea însă să discute despre crăciuniţe deoarece "comunitatea mă va mătura din istoria literaturii", unde nici n-o să intre, dar sex-filosoful e din Ploieşti şi decis să devină celebru prin cultură: "Un lucru la care sigur nu s-a gîndit Guttenberg a fost că va veni o vreme cînd oricine va putea publica orice". Geronimo!

De remarcat că titlul nu are nici o legătură cu textul, dar provoacă fiori. Ca şi Radu F. Căruia i se dă, la un moment dat, preaviz. Şi face pipi pe el.