Jocul interior şi Stresul

Citiţi prefaţa acestei cărţi.


"Sunt aşa de stresat!" Auzim propoziţia asta de zeci de ori pe zi. E spusă în diferite feluri, în diverse limbi, peste tot în lume. În California, unde locuiesc, stresul e un mod de viaţă. Ne îngrijorează focurile care mistuie frumuseţea naturii, ne îngrijorează cutremurele şi inundaţiile care ne înghit casele; ne îngrijorează preţul benzinei care pune pe butuci cultura noastră axată pe mersul cu maşina. Ne îngrijorează supravieţuirea economică, concedierile, războiul şi sistemul de asigurări de sănătate. Dacă aveai de gând să fii îngrijorat, ai nimerit secolul care trebuia! Este evident pentru majoritatea dintre noi că suntem hăituiţi de factori de stres globali şi ai vieţii de zi cu zi. Revărsarea mesajelor media cu care suntem bombardaţi este un adevărat asalt - colaps economic, prăbuşirea pieţei imobiliare, terorism, războaie, pierderea economiilor, lipsa de hrană, falimentele, dezastrele naturale şi eşecul sistemului de sănătate. Aceste mesaje accentuează tensiunea pe care o simţim din cauza factorilor de stres zilnic: certurile în familie, dificultăţile în creşterea copiilor, suprasolicitarea la locul de muncă, zbuciumul de a ne plăti facturile, grijile legate de sănătate şi aşa mai departe.

Din păcate, stresul hrăneşte stresul. Cu cât suntem mai stresaţi, cu atât mai uşor e să ne supărăm din nimicuri. Îngrijorarea ne afectează capacitatea de a gândi clar şi de a funcţiona bine, iar aceste lucruri ne stresează încă şi mai mult. Suntem atât de obişnuiţi să fim stresaţi, că am ajuns să ne gândim că e normal ca stresul să facă parte din viaţa noastră. Totuşi, stresul nu este ceva normal. Corpul resimte un dezechilibru când sistemul de producere a stresului este activat de o manieră cronică. Factorii de stres, stresorii, pot fi interni sau externi, dar un lucru e clar: stresul pe care îl simţim este inconfortabil, ne influenţează capacitatea de a funcţiona şi este, la modul general, nociv pentru starea noastră de sănătate fizică.

Unul dintre pacienţii lui Edd Hanzelik i-a spus odată acestuia: "Cred că ar fi foarte ciudat să fii eliberat de stres." Adevărul e că se poate întâmpla să simţim un fel de energie seducătoare care ne determină să trăim viaţa la un nivel foarte ridicat de stres. Sunt oameni care cred că stresul e bun, că poate motiva şi poate duce la competitivitate maximă. Când fac coaching cu oameni de afaceri, văd o astfel de atitudine la toţi: "Pentru a reuşi, trebuie să fii mai agresiv decât competitorul. Trebuie să te străduieşti, să fii determinat. Trebuie să ai mentalitate de luptător." Trăim într-o societate în care admirăm oamenii care trăiesc cu un nivel ridicat de adrenalină, cărora le zumzăie continuu blackberry-ul, care muncesc optsprezece ore pe zi. Iar dacă cineva se poate descurca dormind numai trei-patru ore pe noapte, credem că ar trebui să poarte o distincţie, o medalie de onoare.

Suntem condiţionaţi să vedem stresul ca pe ceva necesar şi inevitabil, când tocmai opusul acestei convingeri este adevărul. Corpul nostru căută homeostazia - echilibrul. Aceasta este starea naturală şi, totodată, starea care permite să funcţionăm bine. La fel, mintea are nevoie să fie în echilibru, nu în harababură. Priorităţile trebuie să fie clare, iar printre ele este şi propria noastră stare de bine. Nevoia de stres pentru a avea performanţe înalte e un mit. Dimpotrivă, cercetările arată că stresul cronic ne afectează sănătatea, duce la boli grave şi împiedică prestaţiile de succes.

Suntem impresionaţi când vedem persoane asediate de tot felul de provocări, dar care reuşesc totuşi să îşi păstreze calmul. În timpul campaniei prezidenţiale, Barack Obama a fost numit de mass-media "No Drama Obama" (Nicio dramă Obama) şi conduita lui calmă a dat speranţe mari oamenilor din întreaga lume. Un alt exemplu celebru este Nelson andela: după ce a stat douăzeci şi şapte de ani într-o închisoare din Africa de Sud, a ajuns să facă parte dintr-un guvern format din cei care îl condamnaseră. Despre această perioadă din viaţa lui, Mandela a declarat mai târziu: "Pentru un prizonier politic, hotărârea şi înţelepciunea înving frica şi fragilitatea umană." Într-un fel, cu toţii suntem ţinuţi închişi de ameninţările in jurul nostru sau de propria situaţie. Pentru unii, boala este o închisoare. Pentru alţii, tristeţea, sărăcia sau zbuciumul familial devin realităţi paralizante. Aici se pune întrebarea: cum putem să accesăm propria noastră hotărâre şi înţelepciune şi să nu ne lăsăm copleşiţi de lipsa de ajutor şi de speranţă? Aşa cum stresul hrăneşte stresul, speranţa şi înţelepciunea hrănesc stabilitatea şi starea de bine, indiferent de ceea ce vine din afara noastră.


Putem să începem prin a recunoaşte propriul nostru rol în crearea stresului. Îmi amintesc un interviu cu Gustavo Kuerten, un jucător brazilian de tenis relativ puţin cunoscut, care a reuşit să câştige French Open de trei ori. Uluiţi că învinsese jucători mult mai bine cotaţi, reporterii l-au întrebat: "Cum faci faţă presiunii jocului?" Brazilianul a răspuns: "Care presiune?! Nu am de făcut faţă niciunei presiuni - nu o simt." Nimeni nu a părut că înţelege răspunsul lui. Cei din presă au continuat să întrebe: "Cum e posibil să nu simţi nicio presiune în conjunctura asta?" Răspunsul lui a fost: "A fost minunat. Mi-a plăcut să joc cu oamenii ăştia. Mi-a plăcut că am jucat bine. Nu înţeleg la ce vă referiţi - ce presiune?!"

Evident, pentru reporteri, "presiunea" era o realitate care exista în cazul competiţiilor de înalt nivel. Dar pentru Kuerten această realitate nu exista. Pentru el, realitatea care exista era oportunitatea pe care o avea de a juca cu cei mai buni jucători in lume şi de a se bucura că joacă bine. Starea lui mentală îi mărea plăcerea de a juca şi nivelul de performanţă. Într-o astfel de stare nu prea poate să pătrundă stresul.

Poate ar trebui menţionat că, după ce a câştigat primul French Open, în 1997, Kuerten nu a rămas la fel de lipsit de stres. Popularitatea în creştere de care se bucura în Brazilia şi aşteptările mari ale celor din jur au declanşat în el ceva ce percepea ca fiind o presiune, iar calitatea jocului său a avut de suferit vreme de câţiva ani - nu a mai câştigat Open-ul până în 2000.

Ideea că avem nevoie de presiune pentru a reuşi să facem ceva ne este întipărită din copilărie. Cam de pe la trei ani, presiunea e pusă în funcţiune: mergi mai repede, vorbeşte mai mult, fă lucrurile mai bine. E un subiect constant care ne urmăreşte toată viaţa. Şi nu dispare niciodată. Însă, din experienţa mea, pot să afirm că abia atunci când încetezi să pui presiune pe tine poţi să ai mai mult succes. În fiecare dintre noi există ceva înnăscut care ne face să vrem să ne îmbunătăţim performanţele. Totuşi, când fac coaching cu manageri, constat că le ia ceva timp să înţeleagă lucrul acesta. Prezumţia oricărui şef este: "Dacă nu pun presiune, nu se face treabă." Iar angajaţii îşi spun: "Dacă nu o să pară că îmi forţez limitele, şeful o să creadă că nu muncesc din greu." E o buclă neproductivă.

E important să se facă distincţia dintre presiune şi încercare. Când simt că am în faţă o provocare pe care o accept ca pe ceva relativ la care doresc să fac tot ce pot, de cele mai multe ori nu devin stresat, şi totuşi mă ridic la înălţimea ocaziei respective - mă mobilizez şi pot să îmi folosesc toate abilităţile. În cazul presiunii, deşi o trăim ca pe ceva interior, simţim ca şi cum e ceva, din afara noastră, care ne împinge. A trăi conform aşteptărilor celorlalţi faţă de noi înlocuieşte propria motivaţie de a excela. Odată cu presiunea, apar frica de eşec şi conflictul interior. Odată cu o provocare acceptată apar concentrarea relaxată, claritatea a ceea ce ai de făcut şi capacitatea de a da tot ce ai mai bun. Şi una, şi alta ne duc într-o stare de atenţie trează. Dar o provocare acceptată, chiar dacă în final va duce la oboseală, nu târăşte după ea acele subproduse ale stresului, atât de nocive la nivel fizic şi mental.

La un moment dat, am făcut coaching cu echipele de vânzări ale unei excepţionale firme de consultanţă de pe Coasta de Est. Le-am explicat tuturor echipelor că performanţa în vânzări nu era singurul "joc" care avea loc - celelalte se refereau la ceea ce învăţaseră în acel proces de vânzare şi la cât de mult le plăcea ceea ce făceau. Acestea erau cele trei componente stabile ale muncii lor: performanţa, învăţarea şi bucuria.

Le-am recomandat ca, pentru succesul firmei, dar şi de dragul succesului lor personal, să încerce să ţină în echilibru aceste trei obiective ale muncii lor. Ceea ce nu ştiam când le-am spus asta era că membrii echipei de vânzări cel mai slab cotate au luat foarte personal recomandările mele, considerând că erau o formă de a pune presiune pe ei pentru că nu aveau performanţe mulţumitoare. Conducătorul echipei, hotărât să redreseze situaţia, le-a spus: "Luna viitoare vreau să mergeţi pe teren, să vă simţiţi bine şi să învăţaţi cât de mult se poate despre client şi să aflaţi ce părere are el despre produsele noastre şi despre produsele concurenţei." Ceea ce le transmitea de fapt era: "Fiţi curioşi şi bucuraţi-vă de ceea ce faceţi." Am aflat despre toate acestea o lună mai târziu, când s-a dovedit că această echipă a ajuns de pe ultimul loc pe primul. Era evident că, atunci când presiunea pe performanţă a dispărut, provocarea de a fi performant a rămas - fapt demonstrat de rezultatele lor. Ceea ce probabil nu au realizat în acel moment era că energia pe care o puseseră în acest demers, lipsit de presiune, era o formă de energie care putea fi folosită de fiecare dată, iarăşi şi iarăşi, fără să ajungă la epuizare, la situaţii de burnout. Cele trei componente ale muncii sunt interdependente. Dacă, în strădania de a avea performanţă, componenta de învăţare este ignorată, performanţa va scădea inevitabil sau se va opri la un anumit nivel. La fel, dacă bucuria lipseşte din ecuaţia muncii, atât învăţarea, cât şi performanţa vor avea de suferit. Aceste observaţii sunt valabile în orice activitate umană.


Sam, un bărbat de 52 de ani, era un exemplu perfect de om care se baza pe stres în munca sa; dar asta îl distrugea. Îndemnat de soţie şi de prietenii lui, deşi neîncrezător, a stabilit până la urmă o consultaţie la cabinetul nostru. Sam avea multiple simptome fizice: dureri de cap, greaţă, dureri abdominale, vomita uneori şi simţea un soi de tremur interior. Nu voia să se lase dus la medic pentru că era îngrozit de eventualitatea de a primi un diagnostic de cancer sau chiar de tumoare pe creier. I-am făcut lui Sam toate analizele şi l-am supus unei examinări fizice atente, dar nu am găsit niciun semn de anormalitate.

"Cum se poate să mă simt atât de rău şi toate analizele să iasă bine?", m-a întrebat Sam. Când am sugerat că stresul ar putea fi la originea simptomelor lui, a fost surprins şi neîncrezător. La fel ca alţi oameni de afaceri supraîncărcaţi, Sam considera stresul o parte necesară a vieţii alocate muncii - o parte cu care se putea descurca. Avea un serviciu solicitant, în industria aerospaţială, care implica ore suplimentare, efort când mare, când redus, dar acesta era modul lui de a-şi câştiga existenţa. Într-un fel, Sam era mai speriat de a nu-şi pierde "vârfurile de stres", decât de simptomele lui. Era o situaţie cu care mă mai întâlnisem - unii dintre pacienţii noştri chiar se descriau ca "dependenţi de adrenalină" şi spuneau că, dacă nu ai o problemă care te stresează, lumea crede că nu munceşti cine ştie ce.

Corpul omenesc nu este proiectat să aibă de-a face cu stresul cronic. Sistemul de reacţie la stres este parte integrantă a răspunsului fiziologic de prezervare a vieţii în situaţii care pun în pericol existenţa cuiva. El nu este un mod de a fi, o stare permanentă. Când sistemul de reacţie la stres este pornit, se creează un dezechilibru chimic în organism, iar dacă starea de homeostazie nu este restabilită, este afectată puternic bunăstarea fizică, mentală, emoţională şi socială a persoanei respective.

Prin coaching, Sam a învăţat că stresul nu îi garanta deloc că este "pe culme" şi că opusul stresului nu era ceva de lăsat la urmă - dimpotrivă, însemna ceva care să îţi asigure stabilitate în faţa turbulenţelor vieţii şi muncii. Cu timpul, Sam a acceptat că stresul are un impact negativ semnificativ asupra capacităţii sale de "funcţionare" şi a devenit mai interesat să înveţe cum poate să menţină o stare de bine, indiferent ce s-ar întâmpla în jurul lui. "Am descoperit că uneori trebuie să spun «nu»", mi-a spus şi a mărturisit că a încetat să se mai "atace" pentru că nu face ceva mai bine. "Acum recunosc că serviciul pe care îl fac nu are sens dacă nu mă pot simţi bine în timp ce muncesc." Pentru Sam a fost o adevărată revelaţie să înţeleagă aceste lucruri şi efectul asupra stării lui de sănătate a fost semnificativ.

Pe parcursul practicii medicale, am înţeles că cel mai comun tip de stres - efortul de adaptare la presiuni exterioare nerezonabile, pe seama neglijării nevoilor personale - este şi cel mai funest. O astfel de adaptare poate părea lipsită de consecinţe şi chiar normală, dar, până la urmă, va duce la epuizare şi, ca urmare, la boală. De aceea, una din primele informaţii pe care dorim să le aflăm de la un pacient este cât de tensionat e, cât de mult trage de el. Pentru mine nu a fost o surpriză că, odată cu reducerea anxietăţii şi a stresului, simptomele lui Sam s-au redus. Simpla conştientizare a ceea ce ţi se întâmplă poate să aibă un impact mult mai mare decât îşi închipuie majoritatea oamenilor. Dar a accepta că ceva ţi se întâmplă e numai primul pas în a depăşi stresul - pentru a merge mai departe e nevoie de o implicare profundă şi asumarea acesteia e ceva ce numai Sam putea să decidă dacă o va face sau nu.


Înainte de a trece mai departe, aş dori să îţi petreci câteva momente luând temperatura propriului stres. A trăi stresul nu este o experienţă abstractă - şi nici aceasta nu e o carte despre chestiuni generale pe care le denumim stres, dimpotrivă, este ceva real şi care te priveşte personal, iar felul în care trăieşti pro priul nivel de stres îţi va da indicii despre felul în care vei abor da restul cărţii. Stresul este dăunător propriei sănătăţi, aşa că luându-ţi temperatura vei afla dacă ai ceea ce noi numim "febra stresului" şi vei afla totodată cât de serioasă este această febră.

Ia o foaie de hârtie şi răspunde la următoarele întrebări:
1. Fără să stai prea mult să te gândeşti, scrie un număr de la unu la zece care să reflecte cât de stresat te-ai simţit în ultima vreme.
2. Acum notează toţi factorii de stres care e posibil să fi contribuit la acest nivel de stres. Alocă-le un număr între unu şi zece în funcţie de cât de mult stres determină evocarea fiecăruia. De exemplu:
Lista ta poate să fie mai lungă sau mai scurtă - chiar şi lucrurile mai puţin importante pot fi stresante: să descoperi că nu mai ai lapte când copiii vor cereale cu lapte la micul dejun! Toţi aceşti factori de stres mărunţi ce se adună pe parcursul unei zile pot să ne supere serios.

3. Scrie cum te fac să te simţi factorii de stres pe care i-ai notat înainte. Ce simptome ai - fizice, emoţionale, mentale, sociale. De exemplu: Simptome fizice: palme umede, dureri de cap, dureri de stomac
4. După ce te gândeşti la răspunsurile pe care le-ai dat şi parcurgi descrierea de mai jos, plasează-te undeva pe termometrul pentru stres.
În mod normal, când ai febră, iei situaţia în serios. Stai acasă, îţi iei liber de la serviciu, te odihneşti. Dacă temperatura este peste 40^oC, te duci la doctor. Nu îţi spui: "O să trec şi peste asta". La fel e şi cu febra stresului, şi totuşi mulţi oameni cred că pot să se ţină tari, să o ignore, iau diferite substanţe ca să se simtă mai bine şi, până la urmă, se adaptează stresului. Cu cât ai de mai multă vreme febra stresului şi cu cât aceasta e mai severă, cu atât e mai puţin posibil să te prefaci că nu o ai. Sper că acest exerciţiu simplu v-a făcut mai conştienţi de măsura în care vă afectează stresul. Pentru a-l depăşi, pentru a scăpa de stres, e nevoie de o strategie mai profundă decât managementul stresului. Nimeni nu ar încerca să înlăture febra aplicând "managementul febrei" şi nici de stres nu se poate scăpa prin management. Dar se poate scăpa.


Cele mai multe conversaţii în care se vorbeşte despre stres sunt centrate pe "cum să scapi de neplăcerile stresului". Oamenii care spun "Stresul face rău" sunt cei care întreabă "Ce să fac să scap de el?" Să înţeleg că vrei să îţi trăieşti viaţa vrând să scapi de lucrurile neplăcute? Lupta cu stresul, managementul stresului - nu funcţionează. Trebuie să îţi propui o ţintă pozitivă, mai inteligentă. Jocul interior îţi oferă o opţiune diferită: focalizarea pe ceea ce chiar vrei.

A aplica metoda Jocului interior înseamnă să construieşti un miez de stabilitate care îţi va permite să ai o prestaţie la cel mai bun nivel al jocului tău, evitând astfel consecinţele stresului cronic. Prin această stabilitate poţi să îţi menţii echilibrul, claritatea, atenţia şi pacea interioară în faţa numeroaselor încercări neprevăzute pe care le aduce viaţa.


Uită-te pe lista de factori de stres pe care ai scris-o anterior, când ai făcut exerciţiul "Termometrul stresului", şi alege unul sau mai mulţi pe care să te focalizezi pe măsură ce citeşti cartea, fă exerciţiile şi aplică tehnicile despre care este vorba în ea. Alege acei stresori care, odată rezolvaţi, vor face o diferenţă semnificativă în modul în care îţi trăieşti viaţa.


Jocul interior se bazează pe două propoziţii. Prima: cu toţii avem resurse interioare mai mari decât suntem în stare să ne dăm seama. A doua: ajungem în situaţia să folosim aceste resurse mai mult decât ne place să admitem.

M-am concentrat pe înţelegerea acestor aspecte cu mulţi ani în urmă, când eram antrenor de tenis, şi această înţelegere mi-a lămurit ceva ce constituia un mare mister pentru mine. Cum era posibil ca eu şi elevii mei să jucăm extrem de bine la un moment dat, ca apoi să vedem cum jocul nostru recădea în obişnuita mediocritate? Am observat, atât la mine, cât şi la elevii mei, că în noi avea loc un dialog interior continuu. Pe măsură ce mingea se apropia, se ridica un baraj de gânduri auto-instructive: Îndoaie-ţi genunchii...mişcă racheta mai devreme, postează-te în faţa mingii, urmăreşte-o... Fir-ar să fie! Ţi-a scăpat... Fii atent la minge... Vai, ce jenant... Hai... Hai...

În mod clar, erau doi de "Eu" în teren - unul care juca de fapt tenis şi un altul care îl instruia, judeca şi se îngrijora. L-am numit pe cel care vorbea Eul 1 - sinele inventat, umplut cu concepte şi aşteptări despre bine şi rău, despre ce trebuie şi ce nu trebuie făcut, despre ce e de dorit şi ce nu. L-am numit pe cel ce juca efectiv Eul 2. Problema în tenis - şi am constatat că şi în viaţă - era că Eul 1 era un fel de calculator de doi bani care, încercând să ruleze un program, în timp ce făcea asta, încurca performanţele unui super calculator de un miliard de dolari, Eul 2.

Eul 1 era plin de concepţiile şi aşteptările altora, pe care le livra cu vocea unui sergent în exerciţiul funcţiunii. Nu era în stare să joace tenis, dar, vai lui!, avea o tonă de lucruri de criticat! Dialogul crea un mediu interior stresant care era în cele din urmă nimicitor pentru scopul de a lovi mingea bine. Cu cât Eul 1 era mai angajat în ce spunea, cu atât Eul 2 era mai puţin performant în ce juca.

Din perspectiva Eului 1, a învăţa să joci tenis era ceva greu. Trebuie să înveţi cum să îţi ridici braţul, cum să te aşezi în cea mai bună poziţie la minge, plus toate tehnicile de lovire. Judecata de sine apărea instantaneu în minte, stresul se deştepta, lovitura era dată, dar rezultatul avea desigur de suferit.

Ce era greşit în filmul acesta? Am început să mă gândesc la înţelepciunea naturală a organismului. Îmi place să o descriu ca modul firesc de a păşi. Ce s-ar întâmpla dacă i-am învăţa pe copii să meargă în acelaşi fel în care îi învăţăm pe oameni să joace tenis? Ne putem imagina care ar fi instrucţiunile: "Ridică piciorul stâng paralel cu piciorul drept... ridică-l 30 de cm deasupra solului... acum pune-l jos 30 de cm mai în faţă, în timp ce îţi mişti corpul înainte... apoi ridică piciorul drept... ai grijă ce faci cu braţele... ele trebuie să se legene uşor în faţă... nu, nu aşa de mult..."

E o idee de care oricine ar râde. Nu poţi să înveţi să mergi urmând un set de instrucţiuni şi poziţii. Mersul este ceva natural. Copiii ajung să stea în picioare, se mişcă, mai cad, se ridică şi încearcă din nou. Nu există autocritică, doar încercare şi corectare.

Aşa că ţelul meu ca antrenor de tenis a devenit acela de a-i ajuta pe oameni să înveţe să joace tenis fără să bage în seamă interferenţa stresantă a Eului 1 şi să facă apel la abilităţile lor naturale.


Ceea ce s-a întâmplat pe parcursul unei experienţe de coaching cu o doamnă, Molly, mi-a arătat ce se poate întâmpla când Eul 1 tace. După apariţia cărţii mele The Inner Game of Tennis, am primit un telefon de la ABC TV. Voiau să merg în California şi să fac o prezentare de 20 de minute despre Jocul interior, pentru a putea fi integrată într-un cunoscut spectacol de televiziune Reasoner Report (Raportul lui Reasoner). Harry Reasoner era sceptic relativ la afirmaţia mea cum că oricine poate învăţa repede tenis, indiferent de talentele pe care le are sau de condiţia fizică. Voia să testeze această teorie. Planul avea în vedere găsirea unui grup de persoane care nu mai ţinuseră niciodată în mână o rachetă de tenis, care apoi, după numai 20 de minute de coaching, folosind metoda Jocului interior, urmau să fie testaţi cât tenis învăţaseră.

Din grupul respectiv de învăţăcei, producătorul misiunii selectase pentru a fi prezentată în emisiunea propriu-zisă o persoană anume care, din primele lovituri, părea că e cea care nu va reuşi să joace tenis. Molly avea cam cincizeci şi ceva de ani, părul alb şi era şi cam grăsuţă; venise îmbrăcată într-un muumuu havaian şi a afirmat că nu mai făcuse niciun fel de activitate fizică de întreţinere în ultimii 20 de ani şi că era sigură că nimic nu o putea face să înveţe să joace tenis.

În timpul încălzirii, Molly a ratat absolut toate mingile care i-au fost aruncate. Se simţea stresată pe bună dreptate: nu ar fi vrut să apară la televizor făcând ceva la care ştia foarte bine că nu se pricepe. Trebuie să recunosc că şi eu eram niţeluş stresat, la gândul ca Molly, în costumaţia ei havaiană, cu mâinile nervos încleştate pe rachetă, urma să fie prima imagine televizată a Jocului interior.

După ce am vorbit pe scurt grupului despre învăţarea naturală, am rugat-o pe Molly să facă un exerciţiu simplu de focalizare a atenţiei. "Mai întâi, am să îţi arunc câteva mingi şi aş vrea ca tu să spui cuvântul «saltă» în momentul în care mingea loveşte terenul şi să spui «loveşte» în momentul în care mingea se înalţă şi ar putea atinge racheta. Nu-ţi face griji în legătură cu lovirea propriu-zisă a mingii, doar spune «loveşte» atunci când ai putea lovi mingea." Am observat-o cu atenţie pe Molly în timp ce se uita la minge şi am văzut că, după câteva clipe, era destul de focusată şi relaxată. Am băgat de seamă că mişca uşor racheta, perfect sincronizat cu secvenţele "saltă" - "loveşte". Apoi am rugat-o să trecem mai departe şi să se îndrepte către minge şi să lovească, de câte ori simte că acest lucru îi e confortabil.

A ratat prima lovitură. Am încurajat-o şi i-am spus să nu se îngrijoreze, dar să continue să spună "saltă" - "loveşte" la timp; după aceea, nu a mai ratat nicio minge. Nu numai că nu le-a ratat, dar constatam cum calitatea loviturilor ei se îmbunătăţea văzând cu ochii. A început prin a se mişca înainte şi înapoi în teren, iar în mai puţin de cinci minute făcea mişcări de răsucire cu supleţea pe care reuşeam să o obţin de la începători abia după câteva luni de antrenament.

Apoi, am rugat-o pe Molly să nu mai spună "saltă" - "loveşte", ci să asculte cu atenţie sunetul pe care îl făcea mingea când atingea racheta. Când am început să practicăm loviturile de pe fundul terenului, i-am cerut: "doar ascultă o vreme cum sună şi din partea asta". Ceea ce a şi făcut, în timp ce avea o lovitură de rever din ce în ce mai bună, fără ca măcar să ştie că practica lovitura de rever. În acest timp, îi aruncam mingi pe fundul terenului, mărind din ce în ce dificultatea, provocând-o, pentru că vedeam că îşi păstra focalizarea atenţiei. Nu am lăudat-o niciodată pentru o lovitură bună şi nici nu i-am dat să înţeleagă în vreun fel că era ceva greşit dacă mingea nu trecea de fileu.

Molly era aşa de absorbită de ritmul "saltă - loveşte", încât uitase de cele trei camere de filmat care îi înregistrau fiecare mişcare. Era relaxată şi se bucura pur şi simplu să joace. La rândul meu, eram aşa de atent la Molly şi la felul în care învăţa, încât am uitat de filmare şi de trecerea timpului. Mai rămăseseră doar trei minute şi noi încă nu începusem să învăţăm lovitura de serviciu.

I-am spus lui Molly că a servi era la fel cu a dansa şi că putea să se bazeze pe ritmul mişcărilor mele. M-a urmărit, scandând "da, da, Da!" în timp ce am dat cam cinci servicii. Apoi am rugat-o să îşi imagineze cu ochii minţii că ea însăşi serveşte şi să continue să spună "da, da, Da" în acelaşi timp cu imaginea ei servind. Când am observat că era relaxată şi că, din nou, îşi mişca racheta în ritmul acelei cadenţe, i-am spus să mergem mai departe şi să servească. Din nou, a ratat prima lovitură. Dar niciuna măcar, după aceea. Ceea ce m-a uluit era nu că Molly nu a ratat niciun serviciu, ci că toate caracteristicile unui serviciu de calitate au ieşit la iveală dintr-odată. Ritmul de joc era natural şi sincron, nu avea muşchii încordaţi - avea o mişcare pentru care singura descriere ar fi că era cu adevărat graţioasă.

Cele 20 de minute s-au terminat repede şi producătorii de la ABC au dorit ca Molly să joace un game cu mine, cu ea la serviciu. Am făcut aşa cum ni s-a cerut. Schimbul mediu de mingi era cam de zece pe serviciu. În timpul celui mai lung, i-am spus lui Molly că dura prea mult şi că am să încep să lovesc mingea din ce în ce mai tare - ceea ce am şi făcut. Molly nu avea nicio urmă de stres, dimpotrivă, venea către mingi, lovindu-le înapoi, cu o determinare firească. După aproape 17 schimburi de mingi la punctul respectiv, Molly a alergat în veşmântul ei muumuuu toată distanţa din spatele terenului, s-a întins după minge să dea o directă care a agăţat marginea fileului şi mingea a căzut în jumătatea mea de teren, iar ea a câştigat punctul. A fost o explozie de bucurie - Molly a sărit pur şi simplu în sus.

Secvenţa pentru televiziune a lecţiei s-a terminat cu Molly filmată cu încetinitorul, dând o lovitură directă şi una e rever. Era uluitor ce tehnică perfectă aveau loviturile ei - puteau fi folosite ca material didactic pentru începători. Dar era ceva care era şi mai de necrezut pentru mine, iar acel ceva era să văd exprimate prin mişcările lui Molly calităţi ce definesc prin excelenţă fiinţa umană: focalizarea neclintită a atenţiei şi dansul ei în teren, plin de graţie. În acelaşi timp, erau vizibile liniştea deplină, calmul încrederii în sine şi o evidentă plăcere de a juca, netulburate nici măcar de momentele în care mingea nu atingea punctele pe care le vizase. Eul 2 al lui Molly arăta cum ar trebui să fie învăţarea naturală, acel mod care însă nu poate fi niciodată livrat altuia, învăţându-l cum să înveţe. Era poezie în mişcare.

Sunt multe căi prin care se poate explica această performanţă de începător. Una dintre ele este că Molly şi-a focalizat atât de puternic atenţia pe momentul prezent, încât nu a mai fost loc pentru instrucţiunile stresante ale Eului 1, şi nici pentru raţionamentele acestuia, de bine sau de rău. Astfel încât, Eul 2, de o manieră copilărească, dar iscusită, a putut să exprime

talentul pe care ea nu ştia că îl are. O altă explicaţie a ceea ce se întâmplase este că Molly se afla într-o stare de concentrare relaxată pe parcursul întregii lecţii, iar mediul de învăţare, ceea ce o înconjura în acest timp, era suficient de sigur (nimeni nu emitea judecăţi), astfel încât oricare ar fi fost motivele pe care le avea pentru a se simţi stresată, sistemul ei de stres nu s-a declanşat nicio clipă. Tot ceea ce se întâmplase era un exemplu remarcabil despre cum Eul 1 poate fi redus la tăcere, astfel încât resursele interne ale Eului 2 să se poată manifesta. (Dacă doriţi, puteţi să vedeţi demonstraţia lui Molly pe Youtube sau pe website-ul The Inner Game, www.innergameofstress.com5)


Într-o zi, reflectând la relaţia dintre Eul 1 şi Eul 2 în tenis, am observat un ciclu de reacţii pe care le-am numit experienţe "aoleu!". Acest ciclu este foarte revelator pentru multe reacţii cauzate de stres, în viaţa de zi cu zi. Când suntem la începutul unui astfel de ciclu, Eul 1 dă o anumită deturnare modului în care percepem o situaţie. Să zicem că o jucătoare de tenis nu este foarte încrezătoare în lovitura ei de backhand. În timpul meciului, mingea vine spre ea într-un fel care ar solicita tocmai acest tip de lovitură. Eul 1 nu vede mingea venind spre jucătoare, el vede ameninţarea venind spre slăbiciunea ei. Această percepţie bazată pe teamă este suficientă să declanşeze sistemul de stres, cu toate reacţiile lui fiziologice, inclusiv comportamentele de tip freeze, flight, fight (nu mişca, fugi, atacă) - uneori, toate trei în acelaşi timp.

Probabil că primul răspuns al jucătoarei într-o astfel de situaţie este "nu te mişca" - un moment de ezitare, în care, practic, ea nu acţionează în niciun fel. De obicei, o astfel de reacţie este imediat urmată de "ia-o din loc", un comportament defensiv - persoana respectivă se duce mai în spate, în speranţa că astfel va scăpa de inevitabila greşeală. Apoi, când nu mai are de ales, se gândeşte: Ar fi trebuit să lovesc această minge atunci când era chiar în faţa mea! Să îmi las greutatea pe piciorul aşezat înainte... Aoleu, adversarul meu vine la fileu! Şi, în acel moment, se înfige în minge cu agresivitate, loveşte cu muşchii încordaţi, total nepotrivit, ca într-o mişcare de "atac".

Astfel, distorsiunea percepţiei conduce la distorsiunea reacţiei care, la rândul ei, conduce inevitabil la distorsiunea rezultatelor. Când un jucător constată că o "lovitură greşită" şi-a luat zborul din racheta lui, apare pasul final în ciclul de reacţii - Eul 1 spune "Am o lovitură de rever îngrozitoare", validând astfel distorsiunea care apăruse la început şi condusese la acea profeţie autoîmplinită. După aceasta, următoarea situaţie de lovitură de rever îi va părea tenismenei drept o ameninţare şi mai mare. Un astfel de ciclu de reacţie poate să continue cu uşurinţă, până când ajunge să fie un patern, un fel de a fi, parte a modului în care persoana respectivă se percepe ca jucător de tenis.

Aspectul foarte interesant relativ la acest ciclu de reacţie este că în spatele lui se află un Eu 2 foarte capabil, care face tot ce poate face cu adevărat, în ciuda distorsiunilor produse de Eul 1 - este o acţiune îndemânatică a Eului 2, prin care încearcă să scape dramaticei scene a percepţiei, pe care o impune Eul 1. Dar chiar şi un jucător de tenis foarte bun are tendinţa să perceapă anumite lovituri ca fiind ameninţări şi interferenţa Eului 1 poate să fie suficientă pentru a trezi stresul, determinând în acest fel o mică neadecvare a loviturii şi astfel greşeala e gata. E doar o chestiune care ţine de nivelul jucătorului.

În mod clar, acest ciclu "Aoleu!" poate să fie recreat în situaţii care nu au nimic de-a face cu tenisul. Să ne imaginăm un ciclu "Aoleu" declanşat de un şef nervos, un copil neascultător, o nevastă cicălitoare, o problemă dificilă, o cădere dramatică la bursă, un alt proiect care apare pe o listă deja plină, o părere opusă, o pierdere personală sau orice schimbare neaşteptată. Toate sunt evenimente exterioare nouă care, ca efect, sunt ca nişte mingi care zboară spre noi şi, ca urmare, pot fi uşor percepute drept ameninţări şi pot pune în mişcare ciclul "Aoleu!"

Pe de altă parte, ele pot fi percepute drept provocări, încercări focusate pe ceva anume, care sporesc capacitatea de concentrare şi inspiră răspunsuri creative. În acest caz, un astfel de ciclu devine o experienţă de învăţare - un ciclu "Aha!" în loc de unul "Aoleu!".


Alege una dintre situaţiile stresante pe care ai identificat-o cu ocazia exerciţiului Termometrul stresului, din Capitolul 1. Notează trei până la cinci deturnări produse de Eul 1: comentariile interioare pe care le faci şi care te determină să percepi situaţiile respective drept ameninţătoare.


Povestea lui David este un exemplu minunat de coexistenţă a celor doi "Eu". David este o persoană care se oferise să participe la o demonstraţie de învăţare şi coaching cu ajutorul Jocului interior. Lucrul de care se plângea era foarte clar şi categoric: "Lovitura mea de rever este extrem de slabă!", a spus, cu siguranţa pe care ţi-o dă faptul că ştii foarte bine despre ce vorbeşti. L-am rugat să vină către plasă, să dea câteva lovituri, ca să văd şi eu despre ce e vorba - mă gândeam că, fiind un jucător relativ bun, care juca tenis de mulţi ani, probabil că exagera în afirmaţia respectivă. Dar când am văzut cum face un pas înapoi la fiecare lovitură şi cum se vântură fără rost în toate direcţiile la toate mingile pe rever pe care i le trimiteam, i-am spus: "Da, într-adevăr, este una din cele mai defensive lovituri de rever pe care le-am văzut în viaţa mea." Când a auzit asta, David a părut uşurat că problema lui fusese observată şi recunoscută ca atare de antrenor. Dar eu am adăugat: "Îmi dau seama de ce nu îţi place lovitura asta, dar nu înţeleg cum ai vrea de fapt să fie." Atunci David a început să explice: "Păi, să vezi, aş vrea să fie mai puternică..."

I-am tăiat-o scurt, spunând: "Nu, nu vreau să îmi spui, vreau să îmi arăţi. Arată-mi cum ai vrea să poţi să loveşti mingea la un moment dat şi poate că eu o să te antrenez să îţi atingi acest scop."

David a luat în serios întrebarea mea şi a început să îmi arate. Primele câteva mingi le-a lovit chiar din faţa lui, fără să se dea înapoi, cum nu mai reuşise până atunci, dar a spus: "Nu, nu aşa... Mai degrabă aşa." Şi din acel moment a început să dea lovituri foarte puternice de backhand, bine ţintite în colţurile terenului adversarului, cu un fel de intensitate aprigă, având mereu în minte că ceea ce face în acel moment este să îmi arate mie cum vrea el să poată lovi mingea. La scurt timp, cei care asistau au început să râdă şi "vraja" era cât pe ce să dispară. I-am spus: "David, mare păcat că nu poţi da astfel de rever chiar acum!"

Instantaneu, David a revenit la vechiul mod defensiv de a lovi mingea. I-am zis: "Da-da, aşa loveşti tu de obicei, dar arată-mi încă o dată cum ţi-ar plăcea să loveşti mingea." Într-o clipită, la fel cum dispăruseră, loviturile puternice de rever au reapărut. "Uite aşa... Şi aşa..." De fiecare dată când se prindea că dă acele lovituri pe care "ştia" că nu poate să le dea, loviturile slabe de rever reveneau. Loviturile se succedau, ba bune, ba proaste, unele după altele, aşa cum ziua urmează după noapte.

Când am terminat demonstraţia, David s-a apropiat de mine cu capul plecat. S-a oprit, m-a privit în ochi şi, cu o voce un pic tremurată, m-a întrebat: "Deci, care sunt eu?" Confuzia lui era evidentă: părea că sunt două persoane în el însuşi. Era el acela care, timp de douăzeci de ani, îşi dovedise sieşi şi celor din jur că avea o lovitură de rever slabă? Sau era cel care, pentru câteva minute, arătase că putea lovi mingea puternic şi ţintit, uluitor de bine? "Alegerea e a ta" - era tot ceea ce puteam să îi spun în acel moment.

În mod evident, corpul lui David era capabil să facă ceea ce el credea că nu poate să facă. Fiind un jucător de tenis experimentat, probabil că avea în minte o imagine foarte clară a ceea ce înseamnă o lovitură de rever puternică. Dar, în stare de stres, nu putea să acceseze acea imagine.

Nu toate manifestările celor doi Eu sunt atât de evident demarcate. Dar, folosind termenii pe care i-am definit anterior, Eul 1 îl convinsese pe deplin pe David că are o lovitură de rever slabă. Totuşi, Eul 2 era mereu prezent, gata să iasă la iveală, de îndată ce se producea o schimbare în circuitele mentale. Eul 1 nu-i spusese niciodată lui David că nu poate să îmi arate cum i-ar plăcea să lovească mingea. Când i-am cerut asta, a părut o cerinţă firească, de înţeles. Aşa că mi-a arătat. Circuitele de stres create de Eul 1 au fost astfel ocolite şi Eul 2 a fost instantaneu la îndemână. Chiar dacă această schimbare s-a produs imediat, era evident că lui David îi mai trebuia ceva timp până când noul mod de a lovi mingea să devină o armă pe care să poată conta. Dar cel puţin aflase că acest nou mod era acolo, în el.


Una dintre pacientele mele, Brenda, fusese bolnavă o lungă perioadă de timp. Trecuse de la o stare la alta - alergii, oboseală, probleme digestive, dureri de cap. Se afla mereu într-o stare de boală şi cele mai inspirate încercări ale mele de a o scoate din această suferinţă cronică nu au produs nicio îmbunătăţire. Într-o zi, Brenda a venit la cabinet însoţită de mama ei, o femeie mai în vârstă, cu voinţă de fier, extrem de vorbăreaţă şi deschisă. A reuşit să spună tuturor celor din preajmă că Brenda era obsedată de muzică în copilărie şi tot ce-şi dorea era să cânte. Dar, ne-a spus ea, noroc că a convins-o că muzica era o ocupaţie prostească şi că ar face bine să studieze într-un domeniu care să o ajute să ajungă în lumea afacerilor. "Ei bine, ia uitaţi-vă la ea - ne-a atras atenţia mama Brendei, arătând spre fiica ei fragilă şi bolnăvicioasă -, e şefă de birou, câştigă bine, are o casă frumoasă. Am făcut treabă bună cu ea!"

În acel moment ne-am putut imagina cum Brenda îşi petrece zilele gestionând activitatea unui birou, când ceea ce ar fi vrut să facă era să se ocupe de muzică. Şi, dintr-odată, a apărut o posibilă cale de însănătoşire. Putea să mai fie vreo îndoială că suferinţa cronică a Brendei avea legătură cu pierderea eului, a ceea ce era cu adevărat? Era trist să vezi această femeie tânără şi drăguţă abdicând de la propriile nevoi şi dorinţe - asta era ceea ce o îmbolnăvea.

Am întrebat-o pe Brenda dacă încă mai cântă, pentru propria ei plăcere, şi mi-a răspuns că nu mai avea timp pentru aşa ceva, enumerând mulţimea de obligaţii pe care le avea. Am abordat situaţia ca un coach şi am explorat împreună cu ea care erau posibilităţile să îşi facă timp şi să cânte din nou. Brenda a preluat imediat ideea şi am decis împreună să se gândească la ce ar putea face - ca un exerciţiu nu pentru muşchii corpului ei, ci pentru muşchii minţii şi spiritului ei.

La următoarea întâlnire la cabinet, Brenda părea mai luminoasă, mai plină de energie. Deja începuse să se simtă mai bine şi mi-a povestit cu entuziasm cum se înscrisese într-un grup muzical doar ca să îşi facă o plăcere, să se distreze. Eram fericit să văd că iese din sistemul de stres şi ajunge în ţinutul bucuriei şi libertăţii, unde sănătatea şi starea de bine sunt mult mai probabile. Simpla sarcină de a face ceva plăcut pentru tine însuţi, de a petrece timp pentru propria mulţumire şi plăcere poate deschide uşa spre vindecare. Nu e magie, dar e un nceput crucial.

Eul 1 se formează şi se fixează prin straturi de judecăţi şi temeri, ca o mobilă care este vopsită şi dată cu lac de multe ori. Ca să restaurezi mobila, trebuie să începi cu cojirea straturilor, ca să ajungi la adevărata suprafaţă a lemnului. În acelaşi mod, de-a lungul vieţii, grijile, judecăţile şi temerile s-au aşezat unele peste altele, aşa că se pune întrebarea care este adevăratul "eu"? Ce găseşti după ce înlături toate concepţiile pe care le-a creat Eul 1?

De-a lungul anilor am observat că oamenii au însuşiri, aptitudini lăuntrice uluitoare, naturale şi rodnice. Dar nu au întotdeauna acces la ele dacă Eul 1 este dominant. Atunci când am început să lucrez cu medici folosind tehnicile Jocului interior pentru a trata stresul a fost ca şi cum atingeam rădăcina, sursa de existenţă a Eului 1. În cursurile despre stres, cei mai mulţi oameni înţelegeau că, de fapt, nu doresc să aibă acele sentimente negative şi că acestea le afectau performanţele. Dar altora le lua mult timp să renunţe la obiceiurile de gândire ale Eului 1 şi să fie ei înşişi.


Una din primele întrebări pe care le punem în seminarele dedicate stresului este: "Care sunt aptitudinile, însuşirile interioare la care faceţi apel ca să vă susţină în situaţii dificile şi care ar putea fi folosite în viaţa de zi cu zi?" Pentru a le identifica, oferim trei elemente de ghidaj:
Răspunsurile pe care le-am adunat de-a lungul timpului la această întrebare s-au arătat a fi surprinzător de asemănătoare referitor la principalele aptitudini şi puteri ale fiinţei umane. Iată un rezumat a ceea ce s-a spus:
Mulţi dintre participanţii la seminare au spus că nu realizaseră că aveau aşa de multe aptitudini native şi pozitive, dar de fapt oamenii sunt creaţi cu astfel de conexiuni interne care îi fac să prefere stabilitatea, claritatea şi pacea stresului, fricii şi frustrării. Şi avem cu toţii capacitatea să dezvoltăm aceste aptitudini reflectând asupra lor şi descoperindu-ne pe noi înşine, cunoscându-ne mai bine.

Desigur, nu orice stres apărut are legătura cu performanţa persoanei respective. Există stresul cauzat de pierderea (sau de teama de a pierde) ceva care ne este foarte preţios. Există stresul cauzat de conflictul care apare într-o relaţie - acesta este stresul de a te simţi incapabil să controlezi mediul şi circumstanţele în care trăieşti. Toţi aceşti factori de stres fac parte din viaţa fiecăruia dintre noi. Diferenţa o face modul în care ne raportăm la ei: din perspectiva Eului 1 sau a Eului 2. Eul 2 este eul real, Eul 1 este, în mare parte, o iluzie. Dar această iluzie poate fi cea care comandă, dacă îi permitem să o facă. Uneori nu este aşa de evident care este "eul" care eşti, de aceea tehnicile Jocului interior ne pot ajuta să facem această importantă distincţie. Această distincţie se bazează pe sentimente, nu pe concepţii sau credinţe.

Citiţi continuarea acestui fragment aici.