Memorii în papuci

Citiţi prefaţa acestei cărţi.


Probabil că trebuie să ajungi în papuci ca să te poţi gândi serios la copilărie sau la tinereţe. Abia atunci ai răgazul necesar şi poţi accesa acea deschidere sufletească prin care să te întorci atât de departe în timpul tău. Până spre vârsta maturităţii grizonate priveşti mai mult spre viitor, la ceea ce ai de făcut, la ceea ce ţi-ai dori să faci şi ţi se pare că nu ai timp să zăboveşti în prezent.

Şi totuşi, când te aştepţi mai puţin, trecutul dă năvală peste tine: într-o zi toridă din vara anului 2013, răsfoind prin vechile agende şi jurnale pentru a afla când anume văzusem în studenţie, la Cinematecă, Cuţitul în apă, al lui Polanski, m-am trezit captivat de acele însemnări demult scrise de părinţii mei şi de mine. Uite-aşa şi dintr-o dată m-am hotărât să adun aceste amintiri secvenţiale într-o singură poveste. Fără vreun scop anume, în afară de redescoperirea propriei mele vieţi, pentru propria plăcere, poate şi pentru a altora.

Aşadar, Memoriile în papuci închid bucla temporal-cazonă a Memoriilor în bocanci. Ele încep cu momentul în care am pus bocancii-n cui, dar se întorc, imediat apoi, în anii de dinainte de a intra în armată "cu pile şi pentru bani". Poate că aceste pagini vor lămuri atât pe cei contrariaţi de o asemenea mărturisire auto-incriminatorie, cât şi pe mine împreună cu ei. Memoriile în papuci se referă în cea mai mare parte la "Epoca de aur" a lui Ceauşescu. În ea m-am format, am învăţat, am iubit. De fapt, vreau să aflu ce s-a întâmplat cu viaţa mea. Poate implicit şi a altora, care, după 1990, s-au trezit că au luat-o pe un cu totul alt drum decât cel pe care părea că se angajaseră înainte vreme, cuminţi şi doar cu gândul la pensie. Orgoliul mă împinge să-mi imaginez că lectura banalelor mele avataruri ar putea fi plăcută şi altora. Când scriu cuvântul "banale" nu e fiţa unei false modestii: sunt convins că avatarurile, aşa cum le numesc eu, poate prea pompos, nu conţin nici dezvăluiri, nici critici, nici personaje publice controversate, nici întâmplări dramatice, doar clipe de viaţă obişnuite. Se întorc astfel din anii de şcoală spre vârsta mea adultă versurile lui Eminescu din Glossa, pe care nu mi se pare desuet să le transcriu, deoarece ele descifrează limpede sensul poveştilor ce urmează:

Aşa cum nu mi-a stat în gând să scriu Memoriile în bocanci, precum un cazon raport de activitate complet, neutru şi perfect echidistant, cu atât mai mult, în papuci fiind, nu intenţionez deloc să creionez vreo frescă a unei adolescenţe ceauşiste din anii '70 sau a unor ani de studenţie, de june stagiar în perioada cea mai frustrantă a "Epocii de aur". Poveştile şi atmosfera din acei ani de demult vor fi atât de adevărate pe cât îmi îngăduie însemnările părinţilor mei, memoria-mi inevitabil selectivă şi subiectivă, precum şi jurnalul meu adolescentin, conştiincios completat în anii de liceu. Personajele acestor pagini, adică prieteni, colegi, şefi, cunoscuţi, vor purta doar numele de botez, uneori cel adevărat, adesea unul fictiv de rezonanţă asemănătoare, deoarece, spre deosebire de ofiţerii, generalii şi oamenii politici din precedentele mele amintiri, aceştia sunt persoane private şi nu publice.

Nu ştiu unde vor duce poveştile mele de viaţă şi nici care le va fi soarta memorialistică. De fapt, poate că nu este vorba decât de o simplă şi cinstită anamneză. Îmi doresc doar ca aceste pagini să fie curate şi simpatice pentru întâmplătorii cititori care vor fi traversat, sau nu, aceleaşi vremuri cu mine.

Pentru completarea decorului de epocă, am pus drept motto la fiecare capitol titlul unei melodii sau un text, smulse direct din peisajul acelei epocii.


- Domnule general,...hotărârea mea este definitivă şi irevocabilă!

Zdranggg! Gata, o spusesem. Exact aşa cum mi-o repetasem în minte de atâtea ori. Îmi dădeam seama că rostirea era cam teatrală, dar măcar atâta lucru meritam şi eu la ieşirea din scenă. În plus, obţinusem şi efectul scontat. Generalul îmi primise vorbele drept în faţă. După tirada precedentă, în care "Bulibaşa" (vezi Memorii în bocanci, Editura Cartea Românească, 2013) pozase drept şef democrat, înţelept şi grijuliu cu soarta subordonaţilor mai tineri (adică eu), care uneori iau decizii pripite (adică să plece din armată scăpându-i de sub putere) pe care ulterior le-ar putea regreta (ca şi când cineva l-ar fi suspectat că i-ar fi păsat cu adevărat), generalul nu se aşteptase la un asemenea tupeu. Dintr-o dată s-a simţit privat de satisfacţia oricărei peroraţii revărsate de la înălţimea funcţiei sale. L-am văzut cum se zbătea disperat să se salveze din ridicolul KO-ului de a rămâne fără o replică la fel de tăioasă. Se congestionase şi abia se stăpânea să nu mototolească cu mâinile sale uriaşe firava coală de hârtie care adăpostea, regulamentar, raportul purtând semnătura mea pentru trecerea în rezervă. Ceilalţi colonei, aşezaţi cuminte la masă, cu nelipsitele lor agende în faţă, traversau cu dificultate clipa de inevitabilă tăcere ce invadase brusc biroul şefului, furişându-şi privirile, care cum putea, să nu zică după aia dom' general că se bucura de sfidarea la care fusese supus.
- Uite, dom'le, la el! Ne-o zice aşa, de la obraz. Păi dacă dom' colonel e aşa de hotărât să plece, ce să mai pierdem vremea? Daţi drumul la raport pe cale ierarhică, mârâi dom' general, zvârlind cu dezgust încriminata foaie de hârtie secretarului său, mult prea obedientul "Tapir".

Am răsuflat uşurat: confruntarea fusese scurtă. M-am sculat, am rostit calm, poate puţin ironic, regulamentarul "Am onoarea să vă salut!", şi am ieşit. Tocmai săvârşisem unul dintre acele gesturi unice, decisive, care nu se pot justifica decât dacă sunt luate de unul singur. Recunosc, îmi cam tremurau puţin genunchii, acum, când totul se terminase, dar eram mulţumit. Făcusem aşadar încă una, aşa cum, nu demult, mai făcusem câteva, la fel de radicale şi tot de capul meu. De data aceasta "ieşisem din sistem". A face parte din sistem se traducea în subconştientul majorităţii ofiţerilor prin a face parte dintr-o comunitate restrânsă şi elitistă (eventual numită a sistemului naţional de apărare), subînţeleasă a fi situată deasupra civililor sau militarilor de rând, şi având oarece trăsături de tip mafiot (iertare camarazi, dar aşa stau lucrurile văzute din afară), printre care la loc de cinste se află supunerea în faţa unor legi nescrise, precum obedienţa necondiţionată în faţa şefilor ierarhici, numită disciplină sau legea tăcerii, cunoscută sub sintagma de respectarea secretului militar. Cu alte cuvinte, "sistemul" din lumea militară era oglinda palidă şi spartă a "nomenclaturii" din lumea politicii de dinainte de 1990 sau a găştii politicianiste actuale. Probabil că niciodată, încă de când intrasem în armată cu gradul de locotenent major în 1986, nu făcusem cu adevărat parte "din sistem", dar de acest lucru nu mi-am dat seama, cum puţini au fost cei care m-au mirosit drept un civil vopsit în kaki sau, altfel spus, un inconştient intrus în universul cazon.

Mergeam automat pe culoarele întunecoase şi identice ale ministerului spre înghesuitul meu birou şi mi-am dat seama că, dintr-o dată, eram perfect singur şi în întregime liber, aşa cum nu mai fusesem niciodată.
- Servus, nea Zeli!
- Să trăiţi, dom' colonel! a venit prompt şi entuziast răspunsul.

Nea Zeli era desistul direcţiei (adică şeful biroului Documente secrete), unul dintre puţinii subofiţeri simultan isteţi, harnici şi cu mult bun simţ. Aşa micuţ şi iute cum era, pe nea Zeli eu şi colegii mei din secţia PSYOPS îl invitam de drag la un pahar de whisky, adus de vreunul dintre cei care se întorceau dintr-o misiune în străinătate, atunci când acest omuleţ energic venea să ne aducă în birou hârtiile (pompos şi invariabil numite "documente") repartizate de general spre rezolvare.

Dintr-o dată, actualii colegi îmi deveniseră foştii colegi. Dintr-o dată nu mai aveam nicio obligaţie, cu rămăşiţele de familie o încheiasem deja, iar acum mă desprinsesem şi de serviciu, "ieşisem din sistem". Eram perfect singur şi în întregime liber. Nu asociasem niciodată până atunci singurătatea cu libertatea, poate şi pentru că nu fusesem vreodată nici singur şi nici liber cu adevărat. Mereu fusese cineva lângă mine sau în umbra mea, părinţii, fosta soţie, copilul, prietenii, iar eu trebuia să ţin seama de toţi aceştia. Mă obişnuisem cu influenţa lor permanentă asupra mea, mă mişcam firesc printre existenţele lor, trăgându-ne unii pe alţii cu nişte odgoane nevăzute. Acum, parcă fostele dependenţe se evaporaseră subit, dar nu simţeam nici o mare uşurare, cum poate că ar fi fost normal, dar nici regrete. Un gol, neaşteptat de agreabil, rămăsese însă, dar îl acopeream cu grijile şi preocupările curente despre ce aveam de făcut în secunda următoare, a doua zi, în săptămânile următoare. Eram foarte excitat de gândul că eu şi numai eu trebuia să hotărăsc toate acestea.
- Am onoarea, dom' colonel. Cărunt şi scund, mereu cu faţa în hârtii, uneori chiar şi atunci când mergea pe culoar, dom' colonel (care conducea aşa numita "cameră neagră") era unul dintre cei mai vechi ofiţeri ai direcţiei, creditat de toată lumea drept cel mai bun specialist în concepţia şi planificarea operaţiilor militare. Nu am ştiut niciodată ce se ascundea în spatele acelei perdele kaki de ofiţer statmajorist întotdeauna foarte ocupat.

Greşisem mult până la cincizeci de ani. Nu cred că din prostie. Cel mai probabil din naivitate şi cumsecădenie, peste care mai turnam din când în când şi un sos de dulce comoditate, aşa cum numai un copil cuminte şi cocoloşit poate să facă. Am spus cuminte, şi nu tâmpit. Cocoloşit, dar nu prea răsfăţat. Cel mult protejat, până la un anumit punct. Era vorba despre punctul dincolo de care trebuia să-mi rezolv singur problemele cu adevărurile, desigur crunte şi parşive, ale vieţii. Cuminţenia indusă de mic copil şi alimentată de comoditatea firii mele mă împinsese adesea spre conformism: făcusem cam ce face toată lumea, zisesem cam tot ce zicea lumea, acceptasem ce accepta toată lumea în jurul meu. Impulsurile mele la revoltă se topeau în frica şi mai puternică de ridicol. Şi totuşi, mulţi m-au etichetat drept "un rebel". Asta poate prin contrast cu supuşenia lor în faţa convenienţelor, faţă de "sistem", faţă de "ce zicea lumea".
- Servus, mon chèr! Aşa-i gratulam pe cei care erau cumva de-acelaşi grad şi leat cu mine, dar fără a fi prea apropiaţi, nici măcar preţ de o ţigară (pe vremea când fumam la capătul culoarului). Ideea de monchèritate o furasem de la Marin Preda, o combinasem cu un ardelenism dar, spre surprinderea mea, nimeni nu protestase (cel puţin pe faţă) că o foloseam în mediul militar. Un bun exemplu de teribilism henţişorean acceptat.

Apropo de reacţiile mele teribiliste: oare ce-or fi zis, în mintea lor, coloneii ăia când i-am tăiat-o scurt lui Bulibaşa (aşa-l poreclisem eu şi încă un coleg pe general)? "Uite, dom'le, ce curaj la el!" Trăiam o satisfacţie secretă pentru spectacolul al cărui erou principal fusesem. Da, făcusem ceea ce ei probabil că nu vor fi niciodată în stare să facă, să înfrunte personajul, aparent imuabil, al şefului atotputernic. Înţelegându-mi libertatea specifică noului meu statut, acela de ofiţer care ceruse, şi i se aprobase, trecerea în rezervă, mi-am mai permis satisfacţia îndelung reprimată a unei ultime sfidări, nu doar a sus-pomenitului general, dar şi a întreg sistemului: i-am transmis lui "Bulibaşa" prin supusul său secretar, un colonel poreclit "Tapirul", că, dacă îndrăznea să convoace întregul personal civil şi militar al direcţiei, pentru a-mi citi în faţa lor - aşa cum se obişnuia - ordinul de trecere în rezervă, plus ipocritele tămâieri şi strângeri de mână de rigoare, atunci în cuvântul meu de final - tot tradiţional - voi spune, de faţă cu toată lumea şi fără perdea tot ce credeam despre el. Asistasem la multe astfel de momente şi se încreţise pielea pe mine de ridicolul fără margini al situaţiilor în cauză: sub pretextul afişării unei mulţumiri şi recunoaşteri finale a meritelor ofiţerului proaspăt pensionat, militari de carieră cu "ştate" vechi se înghesuiau să joace, fără talent, o comedie de prost gust, aplaudată la final, dar care nu convingea pe nimeni. La fel cum fuseseră învăţaţi să facă o viaţă întreagă. Eu am scăpat, pentru că dom' general-bulibaşă n-a îndrăznit să-şi facă numărul cu un zărghit ca mine.

Probabil că unii mi-au admirat radicalele hotărâri, cea de divorţ şi cea de trecere în rezervă (pentru libertatea dobândită? pentru curajul dovedit? pentru ce?), alţii poate că m-au ştampilat din reflex drept "un nebun" sau "tot un ciudat", dar eu simţisem cum pe cei mai mulţi îi rodea o invidie băloasă, pentru că-mi găsisem "una mult mai tânără", ceea ce mă făcea să arăt dintr-o dată mai tânăr şi mai plin de viaţă, cu o altă strălucire în ochi. "Al naibii, colonelul", zic eu, parafrazându-l pe Şerban, fostul coleg din facultate, care la cincizeci şi ceva de ani schia cu spor pe pârtiile din Alpii tirolezi; doar că el zicea, referindu-se la sine, "Al naibii, bătrânelul".

"Tinerelul colonel" ce eram, având tocmai săvârşită o logodnă (o a doua mă aştepta în curând, însoţită de pirostrii), păşeam sprinten pe culoarele labirintice şi mereu prost luminate ale M100 (aşa se numea în documentele militare clădirea Ministerului Apărării Naţionale) şi îi priveam cu o voluptuoasă detaşare pe cei cu care împărţisem orele, bârfele şi hârtiile de serviciu timp de şapte ani drept nişte foşti. Cinstit însă ar fi să recunosc şi cât de mult îmi dorisem şi ce eforturi făcusem să fiu acceptat de ei, adică de ofiţerii şi chiar subofiţerii unuia din cele mai rigide nuclee ale Statului Major General. Acceptat, dar nu oricum, ci cu toate (sau măcar o parte) din teribilismele mele, pe care nu o dată le afişasem puţin tendenţios şi dintr-un spirit de frondă gratuită: publicam cărţi şi articole despre armată în edituri şi reviste "civile", fără nicio aprobare sau control, purtam o pălărie de fetru neagră (iarna) şi una de pânză în culori de camuflaj (vara), eram invitatul lui Ion Cristoiu la emisiunea lui "Omul şi cartea" (predecesoarea efemerei "Om cu carte" din 2014, de pe TVR2), de la "Realitatea TV", pentru care fusese necesară aprobarea directă a şefului Statului Major General, umilitoare pentru mine, formalitatea fiind îndeplinită de producătoarea emisiunii. În plus, nu prezentam decât vagi urme de comportament milităros. Jucasem teatru, e adevărat, nu fusesem eu însumi, dar cam toată lumea în armată juca teatru, fiecare după funcţie şi grad, în conformitate cu regulamentele militare.

Unii îşi dădeau seama de rolul, uneori absurd şi ridicol, pe care se obişnuiseră să-l joace, mai mult sau mai puţin convingător pe timpul celor opt ore de program şi poate de aceea tot ceea ce le ieşea era o pantomimă tragi-comică. Alţii însă, nu. Aceştia chiar erau convinşi că aşa trebuia şi era bine să se petreacă lucrurile, obligatoriu jalonate de formule ritualice precum "Am înţeles!", "Să trăiţi!", "Vă rog să-mi permiteţi să raportez", "Vă rog să-mi permiteţi să trec la executare". De aceea nu m-am îmbăţoşat la ifosele de superioritate militară şi secretologie pe care mi le serviseră unii dom' colonei (sau chiar mai mititei în grad), profund pătrunşi de importanţa, musai strategică, a muncii lor. Atunci când făceau greşeala să-mi dea să citesc vreun document mai amplu, le mai aminteam că, fie şi în cazul rapoartelor scrise, nu doar în romane, nu se pune virgulă între subiect şi predicat şi că acelaşi cuvânt-barbar sau romglez ("capabilităţi" de exemplu, sau "afrodabil", sau încă, "forvardare") nu se poate repeta în neştire, doar pentru ca documentul să fie inteligibil şi acceptat de o bleandă de general. Nu am înţeles niciodată de ce militarii pun virgulă (de obicei în exces) după cum ar intona ei textul respectiv la o şedinţă, în faţa colectivului, aşa cum intonează copiii poeziile, la şcoala primară, în faţa clasei.

Da, întotdeauna am simţit nevoia de a mă face acceptat de colectivul în care s-a întâmplat să mă nimeresc, fie în clasă - la şcoală, fie în pluton - la armată, fie în grupul cel mai nonconformist de la facultate, fie în grupul inginerilor, maiştrilor sau şefilor de echipă de la uzina unde fusesem repartizat. Rar, foarte rar, m-am bucurat de beţia solitudinii, precum gurmandul de savurarea unei delicatese scumpe. Chiar dacă eram conştient că nu semănam la fix cu toţi ceilalţi, uneori nici măcar în părţile esenţiale, am simţit mereu nevoia acelei siguranţe şi acelui confort provenite din senzaţia că sunt şi eu "la fel ca toţi ceilalţi". Aşa cum România, fie ea şi membră cu drepturi depline în NATO şi UE, n-a fost niciodată la fel cu membrii fondatori, adică ăia adevăraţi, din 1949, tot aşa nici eu, chiar dacă ajunsesem ditamai colonelul, şef de birou (adică cel mai mic şef posibil, dar cu indemnizaţie de conducere) în "Semegheu", nu am fost niciodată un militar adevărat "la fel ca toţi ceilalţi". Tocmai de aceea, atunci când toată aventura mea militară s-a încheiat rotund la cincizeci de ani, m-am descoperit neaşteptat de relaxat, de împăcat cu mine pentru că în sfârşit făcusem ceea ce trebuia să fac. De altfel, sub impulsul neaşteptatei (alţii au spus previzibilei) mele rebeliuni extra-conjugale, care-mi redeşteptase vigorile şi virilităţile, m-am trezit pus în faţa unui nou început. Decizia (şi aceasta demult previzibilă şi aşteptată) a trecerii în rezervă a venit în momentul în care peste ofurile şi icnetele cazone înghesuite prea mulţi ani s-a cocoţat nevoia imperativă a soldelor compensatorii ce se dădeau, conform legii, la trecerea în rezervă înainte de termen. Îmi trebuiau aceşti bani pentru a amenaja micul apartament al tatălui meu, ca bază de plecare în noua mea viaţă.

Îmi imaginez că, deşi speriată, mama, Dumnezeu s-o ierte! mi-ar fi încurajat din tot sufletul ei uriaş această radicală cotitură din viaţa mea. Ei i-a fost întotdeauna frică de armată, de uniformă, de rigorile meseriei şi a acceptat doar cu strângere de inimă activarea puiului ei "în rândul cadrelor active ale MApN". Tata însă, dacă ar fi aflat de răsucirile mele profesionale, dar şi matrimoniale, nu s-ar fi opus, dar s-ar fi crispat şi ar fi conchis neabătut: "Fă ce vrei, dar nu e bine ce faci!". Mama însă nu mai era demult pe acest Pământ, iar tata supravieţuia blând şi rupt de toate cele, într-un cămin de bătrâni de lângă Buzău. Îl sunam zilnic pentru a nu ne spune nimic. Îl vizitam lunar, aducându-i un rucsac plin de sticksuri şi alte "bazaconii" de ronţăit, insuficiente pentru lipsa sa de saţiu, ne plimbam încet prin grădiniţa de zarzavaturi, dar tot nu-i mai puteam spune nimic despre prăpăstiile pe care le traversasem. Nici el nu m-a întrebat nimic, nici chiar atunci când, în loc de fosta soţie, am venit însoţit, cu un aer de familiaritate, de două fete tinere şi foarte frumoase, dintre care una îmi era iubită, iar cealaltă trebuia să-mi fie cumnată, care îl pupau de parcă le-ar fi fost bunic. Zâmbea încântat şi pierdut. Apoi, am venit doar singur. Până la sfârşit.

Ca niciodată, eram într-un solo desăvârşit, dar această singurătate îmi furniza nebănuite şi voluptoase resurse energetice: în sfârşit o luam şi eu doar de capul meu, "pornind de la lingură". Eram liber. Este voluptatea pe care am întrezărit-o în fabulosul an 2008 ce mi-a fost hărăzit sub protecţie divină, voluptate a libertăţii pe care nici acum nu am încetat să o savurez. Picătură cu picătură.

Astfel am aflat că viaţa poate reîncepe, cu succes, şi la 50 de ani.