Înfiorătoarea candoare a memorialistului

Citiţi un fragment din această carte.


Memorii în papuci, un titlu voit autoironic, este un prequel ce închide bucla confesiunilor cu iz documentar deschise în 2013 de fostul colonel din Memorii în bocanci. De data aceasta nu mai este vorba de priviri incomode în universul închis al armatei, ci de o neiertătoare anamneză nu numai printre iubiri, prietenii, întâmplări din copilărie, adolescenţă sau studenţie, ci şi în căutarea propriilor naivităţi, comodităţi, compromisuri, eşecuri şi vanităţi. O destăinuire scrisă fără centură de siguranţă despre sine şi viaţa cotidiană din Bucureştiul anilor '60-'80 din perspectiva unui tânăr candid şi puţin cam prea naiv.

Cu o patetică meticulozitate şi pasiune pentru detaliile de atmosferă, fapte, nume şi titluri, Călin Hentea evocă filmele, muzicile, cărţile, concertele, secvenţele care i-au jalonat tinereţea. Rezultă astfel o inedită frescă a societăţii româneşti din "Epoca de Aur".


Ptiu, drace, îmi vine să zic, văzând cum sunt purtat de o irepresibilă pornire spre emulaţie memorialistică, acum, după ce am citit cu nesaţ volumul lui Călin Hentea. Deci: eram profesor de limba română, în primul an de stagiatură, undeva în nesfârşitul rural din preajma Ploieştilor. Văzând că ţâncii pe care mă străduiam să-i dăscălesc sunt teribil de sfioşi şi că vorbesc cu greu, am încercat să le aflu ambitusul lexical, şi le-am dat o listă de cuvinte, rugându-i să le explice înţelesul şi să le folosească în diferite expresii lămuritoare. Unul dintre ele era "candoare". Prima propoziţie peste care mi-au căzut ochii a fost năucitoare şi m-a făcut să-mi recalibrez, necruţător, intenţiile didactice: "Pe tata îl candoare piciorul".

Amintirea, în fond doar amuzantă (sunt convins că "Henţişor" ar găsi în ea un bun prilej ca să vitupereze împotriva neantului din învăţământul românesc şi indigenţei culturale a naţiei) mi-a fost stârnită, desigur, de gustul final pe care mi l-a lăsat volumul de faţă. Al unei candori dureroase sau, cum îi zice la un moment dat însuşi autorul, dus de condei: "înfiorătoare candoare". O inocenţă care te plezneşte peste ochi şi în faţa căreia argumentele estetizante sau de orice altă natură pălesc.

"De fapt, vreau să aflu ce s-a întâmplat cu viaţa mea", ni se spune în argumentul preliminar. Mai departe, preţ de circa 200 de pagini, exact asta va face memorialistul în papuci, onorând, milităreşte (deşi a urât milităria), promisiunea. Va încerca să afle, cu mintea de-acum, ce se-ntâmpla în lume şi ce era în mintea lui, cel de-atunci, punând cap la cap, judicios, inteligent şi tandru informaţiile pe care i le-au oferit varii jurnale şi documente: "Caietul albastru" al tatălui şi însemnările proprii, din diverse perioade, maldărele de scrisori, răvaşe, bileţele şi alte relicve al trecutului, pe care a avut, cu înţelepciunea chivernisită a istoricului şi morbul colecţionarului, puterea să le adune şi păstreze.

Nu însă savantul se cuvine lăudat aici, documentaristul zelos, ci scriitorul care a însăilat toate aceste petece de trecut, malaxându-le şi transformându-le într-un pergament lin pe care poate fi citită, cu nerăbdarea cu care se parcurge un roman poliţist sau de aventuri, istoria coerentă a unei epoci - cea a anilor '60-'80 - şi, în acelaşi timp, cea a unui suflet care a ocolit zeci de derive şi care, în ciuda autoironiei şi sceptismului cu care frecvent se priveşte, a reuşit nu doar să supravieţuiască, ci şi să învingă.

Probabil că secretul acestei izbânzi stă tocmai în candoarea personajului-autor şi în francheţea cu care desfăşoară canavaua poveştii personale, în contradicţiile care îl macină şi în impetuozitatea cu care vrea să spună lucrurilor pe nume. Călin Hentea este, apud Călin Hentea, "teribilist şi frondeur" dar şi "băiat cuminte şi nerevoltat". Îşi iubeşte trecutul în latura lui sentimentală, dar se desparte de el, la modul categoric, violent, atunci când vine vorba despre ideologie şi despre orice fel de încartiruire. A fost membru de partid, dar detestă comunismul din toţi rărunchii, a fost ofiţer, dar consideră milităria o sminteală.

Şi ştiţi ce? Toate astea nu par, după ce le explică, atât cu mintea cât şi cu sufletul, o fandaxie scriitoricească, o poză retuşată, ci aşchiile aparent incongruente ţâşnite din trupul unui om viu, care ştie să se căiască, care ştie unde a greşit şi care, în acelaşi timp, nu se sfieşte să ne spună că e posibil să mai greşească.

Sinceritatea lui, faţă de ceilalţi şi faţă de sine - vizibilă până şi în felul crud în care ocoleşte adjectivele şi diluările descriptive, ţi-l face, fie că îl cunoşti sau nu, iremediabil simpatic şi apropiat.

(Daniel,
un prieten special şi generos,
cu resurse părinteşti
la fel de speciale şi generoase)