Briza înceată / ce mişcă perdelele unei alte dimineţi

Citiţi un fragment din această carte.


Dacă putem vorbi astăzi de o prezenţă vie a poeziei şi literaturii în dialogul dintre culturile lumii, aceasta se datorează unor oameni care au viziunea, pasiunea şi generozitatea de a se implica în crearea unor punţi peste frontiere. O contribuţie aparte după 1989 pentru noi, în România - răsfăţaţi cu o tradiţie excepţional de bogată a traducerilor literare - este oferta-unicat de literatură catalană pe care o datorăm, de câţiva ani buni, Janei Balacciu Matei. Ea s-a dedicat întru totul studiului limbii şi literaturii catalane, a înfiinţat Biblioteca de cultură catalană a Editurii Meronia, a transpus ea însăşi numeroase volume catalane în limba română, proză mai ales, dar şi poezie, a făcut prozeliţi în catalanistică, deveniţi, la rândul lor, traducători din această veche cultură, care trăieşte în prezent o nouă renaştere. Colecţia se apropie azi de 40 de titluri. Se poate spune pe drept cuvânt că, fără a lua cunoştinţă de literatura acestui popor, imaginea pe care o avem despre cultura europeană rămâne incompletă.

Recent a apărut, în colecţia menţionată, volumul 71 poeme, de Francesc Parcerisas, traduse şi prefaţate de Jana Balacciu Matei. Întâmplător (sau nu), autorul versurilor, important poet catalan contemporan, este el însuşi un exemplu de implicare în viaţa internaţională a poeziei şi literaturii, o adevărată conştiinţă activă a propriei culturi şi un iniţiator de relee pentru a construi o ambianţă literară fraternă, dincolo de graniţe.

Născut în 1944, Francesc Parcerisas aparţine unei generaţii de scriitori catalani aflaţi într-o situaţie paradoxală: ei au debutat într-un moment în care cultura catalană supravieţuise zecilor de ani de represiune franchistă. Sub Franco, învăţământul în catalană a fost interzis şi, cu toată rezistenţa identitară considerabilă a oamenilor locului, interdicţia catalanei avusese consecinţe. Limba nu mai avea o deplină capacitate de expresie, la nivelul zilei. Scrierea timpurie a lui Francesc Parcerisas trece astfel prin vârstele unei limbi recuperate, într-un timp al tranziţiei post-totalitare. "Suliţele şi lăncile inamicului/ au decimat încetul cu-ncetul/ părinţii care ne ocroteau şi/ aproape fără să ne dăm seama/ ne trezim, tăcuţi, uluiţi/ în chiar buza focului// Lumea va fi altfel de-acum..." Am citat dintr-un cunoscut poem al autorului, "Mâna lui Virgiliu", din Vârsta de aur (1983), volumul care - după căutările unei prime faze, la vremea când, de fapt, întreaga Catalonie se regăsea treptat - îl aduce pe autor în prim planul literelor ţării sale. Antologia românească pleacă din acest punct.

Francesc Parcerisas însuşi s-a implicat în reinstaurarea limbii sale, nu doar ca poet, ci şi ca profesor de catalană la colegiu. A devenit apoi profesor universitar la Şcoala de Traducere a Universitat Autònoma de Barcelona şi mai recent, pentru mulţi ani, director al Institutului de Litere Catalane (institut cu o funcţie parţial asemănătoare ICR-ului de la noi). "Este o chestiune de supravieţuire, de masă critică (a vorbitorilor limbii), de ecologie", explică scriitorul mobilul implicării sale. Dar el îşi priveşte limba şi cultura nu în izolare, ci în lume. Francesc Parcerisas a avut parte de lungi secvenţe de experienţă în străinătate: Anglia, Statele Unite. Orizontul de limbă engleză pe care l-a adus a fost în sine un aport de noutate într-o cultură până atunci orientată aproape exclusiv spre cea franceză. "Lumea care mi se deschidea era uimitoare, cu totul nouă, atâta de multă libertate, repere diferite," spunea Parcerisas despre o primă călătorie, timpurie, în Anglia. "Consider că diferenţele şi distanţele au o mare importanţă, fiindcă îţi dau un sens al perspectivei, te ajută să-ţi înţelegi propria cultură." Ca traducător (traducerea fiind, pentru el, "microscop şi telescop în acelaşi timp"), alegerile pe care le face denotă o caracteristică pasiune a ideilor, ataşamentul faţă de valori durabile: Dylan Thomas, Seamus Heaney, Ezra Pound, Bertrand Russel, Scott Fitzgerald... şi lista continuă.

În creaţia lui Francesc Parcerisas, poezia experienţei şi ecouri dintr-o lung istorie a culturii (începând cu clasicismul grec şi latin) se întrepătrund într-o ţesătură infinit variabilă. Versurile acestui autor, atât de prezent în cetate, nu sunt purtătoare de mesaj politic la modul direct. El are, de timpuriu, sentimentul fragilităţii lucrurilor, este fascinat de viziunea creşterii şi descreşterii a tot ce există, pe fundalul morţii care dă vieţii intensitate. Omul apare, în viziunea poetului, ca parte a naturii, sub pojghiţa civilizaţiei. Francesc Parcerisas caută, iar şi iar, punctul de incidenţă şi coincidenţă între natură şi cultură, interferenţa dintre trăire imediată şi experienţa înmagazinată în propria memorie, sau în cuvântul rostit de alţii, care, oricât de departe în timp şi spaţiu - pot căpăta o imediateţe ce iluminează spaţii şi stări revelatorii.

Volumul românesc, 71 poeme, reuneşte versuri din patru volume (din 1983 în 2015), care punctează exemplar mersul creaţiei poetice a autorului. Întrebat, la apariţia unui volum al său în 2006, despre Vârsta de aur, el spunea: "Au trecut peste 20 de ani. În Vârsta de aur lumea încă era pozitivă, deşi lucrurile se apropiau de o limită. În cărţile mele ulterioare, punctul de vedere este mai individual, mai solitar, mai complex, lucrurile sunt mai incerte... lumea e deseori ostilă, fragmentară." De atunci au mai trecut 10 ani, în continuare "adevărurile... se coc", cum spune poetul, iar timpul se adânceşte, carte după carte. Versurile sunt de o gravitate crescândă, umbrele sunt mai dense, alungite în soarele care se înclină spre apus. Avem de-a face cu o lirică de o remarcabilă francheţe în mărturisirea sentimentului ambiguu de acceptare şi negare a lui fugit irreparabile tempus. Personajul central în poezia lui Francesc Parcerists este, într-adevăr, Timpul. Memoria este, la acest autor, de o rară concreteţe, "hârtie mototolită", peisaj, materie accidentată. Poetul descoperă nenumărate forme în dinamica memoriei. "Să vrei, astăzi, în contratimp, briza înceată/ ce mişcă perdelele unei alte dimineţi, departe, de vară/ devenind gând aprins care arde cu tine pentru totdeauna." Găsim, în paginile volumului, variate moduri în care memoria invadează clipa prezentă, glisând spre clipa viitoare. Infinitul, desigur, rămâne întotdeauna al momentului actual. "Din avion... / Departe, între nori/ văd cum trecem şi cum rămânem aceiaşi/ vaga neconsolare a existenţei. De a nu şti ce suntem sau ce timp/ ne târăşte." Paradoxale descoperiri de sine se ivesc în configuraţii tot mai complexe. "Gândeşti fiinţa, exişti; şi dacă golul ei îl gândeşti, eşti golul... unde, noi, suntem copac./ Unde eu scoarţa ta sunt/ şi tu golul care mă arde", sună o mai recentă lirică de dragoste. Poezia experienţei rămâne nedespărţită de inspiraţia culturală, de hrana vie a livrescului. Iar versurile sale iau, în perpetuă schimbare, măsura timpului. "Fata care toată noaptea ne priveşte/ ne vede atât, atât de departe", începe unul din poemele mai noi: "suntem părinţii, adulţii, bătrânii/.../ Priveşte, copilă, priveşte - acum că anul/ ajunge la capătul şotronului -,/ cât e de subţire, pe pământ, urma cretei"...

Antologia de versuri ale lui Francesc Parcerisas, realizată de Jana Balacciu Matei, ne oferă o imagine cuprinzătoare a acestui interesant poet european, într-o traducere bazată pe o excelentă cunoaştere a limbii şi culturii catalane. O traducere de înaltă fidelitate.