Nevoia de a ne dezmetici

Citiţi un fragment din această carte.


După două volume, 2 şi 3, care au adunat scrieri culturale pe care le publicasem înainte de anul 1990, ciclul Răni deschise revine acum la perioada ulterioară anului 1989, care fusese dominantă în Răni deschise 1. Acest al patrulea volum include scrieri din perioada 1990-2011. Diferenţa faţă de volumele 2 şi 3 este vizibilă în primul rând prin varietatea problemelor abordate, prin îndrăzneala tematică (izbitoare, faţă de reţinerea anterioară; a se vedea, de exemplu, relaţia ştiinţă-religie) şi prin spiritul de libertate în analiza critică a diferitelor puncte de vedere. Un articol scris în 1990, Sub semnul simulacrului, dă seama despre obsesia persistentă a atmosferei de suspiciune şi de neîncredere, moştenite din anii anteriori.

O atare schimbare de proporţii este consecinţa a două evenimente, unul politic, celălalt venind dinspre ştiinţă, tehnologie şi tip de civilizaţie. Avem în vedere răsturnarea de situaţie politică în Europa de Est şi în particular în România, trecerea de la dictatura totalitară la democraţie (aşa imperfectă cum este ea deocamdată), pe de o parte, şi emergenţa Internetului şi a globalizării, pe de altă parte. Atâtea semne de întrebare mi-au apărut în 1990, atât de stimulativă a fost pentru mine posibilitatea de a mă exprima în deplină libertate în legătură cu noile provocări care ne asaltau, încât m-am lansat în discutarea lor cu un elan de care nu eram capabil anterior. Simţeam o nevoie imperioasă de a mă dezmetici, de a-mi lămuri mie însumi ce s-a întâmplat cu mine, cu societatea românească, dar şi cu lumea în care trăim, în toţi aceşti ani de lipsă de libertate (pentru mine, această perioadă începea încă din anul 1938) şi eram de-a dreptul scandalizat să constat că la prea puţini dintre colegii mei se manifesta o nevoie asemănătoare. Nevoia de a-ţi problematiza existenţa trebuie probabil şi ea educată.

O nevoie aprigă de a da educaţiei, la toate nivelurile ei, o motivaţie care să depăşească simpla preluare de cunoştinţe, de procedee şi care să nu confunde şcoala şi universitatea cu o întreprindere de furnizare de servicii, pentru ocuparea unor locuri de muncă prestabilite, străbate toate aceste scrieri de după 1989. Eşuând în această direcţie, educaţia a livrat mereu şi mereu cohorte de tineri incapabili să dea un sens vieţii lor cotidiene, prin aspiraţii culturale şi spirituale, de afirmare a propriei personalităţi. O atare nevoie exista desigur şi anterior, dar în condiţiile minciunilor convenţionale pe care le practicam, pentru a putea strecura, alături de ele, şi unele adevăruri, mesajul meu nu mai putea avea forţa autenticităţii depline, nevoia de mărturisire era reprimată, autocenzurată.

Discut în acest volum despre: drama pierderii certitudinii în ştiinţele fundamentale; posibilitatea de a da matematicii o înfăţişare umană, de a nu o reduce la un simplu formalism; trecerea de la învăţarea văzută ca asimilare de cunoştinţe la una bazată pe nevoia de a înţelege lumea, de a ne înţelege pe noi; dimensiunea culturală a ştiinţei şi dimensiunea ei spirituală; evoluţia metaforei de la o funcţie exclusiv retorică, ornamentală la una cognitivă şi creatoare, prin sublinierea bazei metaforice comune a ştiinţei şi a religiei; probleme actuale ale informaţiei, comunicării, informaticii, semioticii, viziunii sistemice, documentării, normalităţii, în condiţiile internetului şi ale globalizării de toate felurile. Mai discut despre viitor, despre definiţie, despre o posibilă logică a culorilor, despre joc, despre viaţa personală, despre ecuaţii, despre identitate, despre punct şi despre linie de-a lungul istoriei.

Dincolo de această diversitate, aparent haotică, de teme, se ascunde un numitor comun: faptul că ele străbat toate disciplinele, toate domeniile vieţii. Totodată, aduc în atenţia cititorului episoade semnificative din istoria românească (de la Junimea maioresciană la Memoriul universitarilor din 1944) şi din aceea a lumii (a se vedea, de exemplu, discuţia despre grupul Bourbaki sau aceea despre europenitate). Atenţia acordată istoriei este şi o reacţie la marginalizarea, dacă nu chiar eliminarea dimensiunii narative din procesul educaţional. Din predarea unor ştiinţe fundamentale aproape că a dispărut povestea şi ea trebuie recuperată, deoarece în absenţa ei înţelegerea, sensul, ideile devin precare.

Sunt incluse în volum numeroase interviuri, a căror tematică variază de la probleme curente ale educaţiei sau ale limbii române la chestiuni care ating fundamentele cunoaşterii, cum ar fi dialogul purtat cu Sorin Mihalache la televiziunea Trinitas. Dar şi celelalte dialoguri, cu Cătălin Mamali, Tudor Călin Zarojanu, Laura Shintany, Raluca Alexandrescu, Eugenia Vodă, Adrian Jicu, Dan Stanca, Radu Moraru, Cristian Teodorescu, Tita Chiper, Elena Solunca, Nicolae Boia-Cristian Pătrăşconiu, Sorin Bocioacă, Ion Dănilă, Oltea Gartoman, Roxana Lupu, Cătălin Ştefănescu, Iulian Boldea, Ema Stere, Delia Oniga şi Oana Olariu sunt, unele mai mult, altele mai puţin, expresii ale nevoii mele de a mă mărturisi, dar şi al iscusinţei partenerilor mei de a mă iscodi. Nu lipsesc dezbateri cu elevii şi cu profesorii, în şcoli şi în tabere de vară.

Am fost întrebat de ce am dat acestei serii de cărţi titlul Răni deschise. Într-adevăr, unele pagini par a nu se potrivi cu acest titlu. Dar nota dominantă a celor patru volume (şi ale celor ce vor urma) este atenţia acordată eşecului educaţional, eşec manifestat printr-o sumedenie de răni deschise în corpul ei bolnav. Chiar atunci când aceste răni nu sunt direct vizibile, existenţa lor nu poate fi negată. De exemplu, dintr-un text ca cel relativ la grupul Bourbaki aflăm despre rănile deschise ale matematicii franceze din urmă cu o sută de ani, pe care grupul Bourbaki căuta să le vindece. Dar, fireşte, cele mai multe răni deschise pe care le discutăm au în vedere păcate ale sistemului educaţional din România. În contrast cu primul volum, în care am adoptat o împărţire a textelor pe categorii, în volumele următoare am adoptat ordinea cronologică a publicării lor, deoarece mi s-a părut că acesta este aspectul cel mai semnificativ. Alternarea unor teme de interes ştiinţific sau cultural general cu altele, referitoare la cazuri punctuale ale metehnelor sociale, educaţionale dă seama despre modul în care mi-am ritmat preocupările, un mod care să-mi permită să evadez când dintr-o categorie de teme, când din alta, având astfel posibilitatea de a mă întoarce, la fiecare dintre ele, cu o privire proaspătă.

Mulţumesc echipei Editurii Spandugino, care, sub conducerea Laviniei Spandonide şi având în componenţa ei (în ordine alfabetică) pe Ionuţ Crucianu, Sabin Nicoară, Traian Oancea, Adina Oprescu, Cristina Paiu, Raluca Rădulescu şi Radu Săndulescu a asigurat acestei lucrări condiţii optime de prezentare. Ca şi la volumele anterioare, Editura Spandugino a contribuit esenţial, acolo unde a fost necesar, la geneza variantei electronice, pornind de la înregistrări video sau de la texte anterioare introducerii Internetului în România.

(Solomon Marcus, 30 decembrie 2013)