Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Lars von Trier: filmele, femeile, fantomele


Ştefan Bălan, Mihai Chirilov, Alex. Leo Şerban

04.08.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ştefan Bălan, Mihai Chirilov, Alex. Leo Şerban
Lars von Trier: filmele, femeile, fantomele
Editura Idea Design & Print, 2004


Colecţia "Balcon"



  Citiţi o cronică semnată de Valerian Sava a acestei cărţi.

  Citiţi o altă cronică semnată de Andrei Gorzo a acestei cărţi.

*****

Riget: Serialul-Şoc
Dr. Von T şi fantomele Sale



Pentru danezi, Riget (titlul englez este cel literal: The Kingdom, în timp ce acela francez este mai explicit: L'Hospital et ses fantômes) este un serial-cult, care l-a transformat pe Lars von Trier din "copilul teribil" al filmului -"de artă şi experiment"- autohton într-un regizor / animator la fel de cunoscut ca Hitchcock. Pentru cel care apărea la sfîrşitul fiecărui episod (au fost 11, pînă acum), în smoking şi cu papion, dînd publicului întîlnire la următorul episod şi rostind, în încheiere, aceste sibilinice cuvinte: "... Şi nu uitaţi să trataţi Binele prin Rău!", comparaţia cu Hitchcock era inevitabilă: acesta - şi nu altul - a fost modelul evident al apariţiei lui LvT "costumat" astfel şi, mai ales, el, Hitch - şi nu vreun altul - a servit de "role-figure" încă-tînărului danez care încerca să-şi facă un nume dincolo de ghetoul cinematografului de autor în care se instalase confortabil...

"Secretul" lui LvT? E simplu: vroia să fie celebru - mai celebru decît filmele sale! Iar cu Riget, a reuşit.

CAPITOLUL ÎNTÎI
În care aflăm ce este Riget
şi ce lucruri nefireşti se întîmplă la adăpostul zidurilor sale...


Riget (Regatul) este numele dat Spitalului Naţional din Copenhaga, în care Lars von Trier a plasat acţiunea serialului său. Aflăm despre acesta că a fost construit pe locurile unde, odinioară, era un heleşteu. Legenda - care probabil precedă serialul - mai spune şi că aici se adunau femeile să-şi albească rufele; ulterior, heleşteul a secat şi locul a devenit o mlaştină.

În orice caz, ce se poate şti cu siguranţă este că LvT a extras din acest folclor local cam tot ce se putea pentru a pune "Regatul" într-un context ambiguu: el este spital - deci perimetru al practicilor ştiinţifice, în care umblă oameni în halate albe dedicaţi salvării de vieţi -, dar şi fostă mlaştină, loc obscur şi periculos, în care era mai bine să nu te aventurezi, întrucît riscai să-ţi pierzi viaţa... Acest contrast între "binefacerile" (aparente) ale spitalului şi legenda care stă la baza ridicării sale este resorbit curînd, în economia serialului - mai exact, din clipa în care lucrurile care se petrec înlăuntrul zidurilor spitalului încep să ţină mai curînd de magia neagră decît de aceea - benignă - a halatelor albe.

Personajele principale ale serialului sînt Sigrid Drusse - o bătrînică ipohondră, care face ce face şi reuşeşte să se interneze - pentru a 26-a oară - în spital, doctorul Stig Helmer - un neurochirurg suedez care exercită, cu nedisimulat sadism, funcţia de şef al clinicii -, doctorul Jorgen Hook - tînăr medic rezident, care îl şicanează continuu pe antipaticul Helmer -, prietena lui Hook, o doctoriţă pe nume Judith - cu o sarcină care se dezvoltă nefiresc de repede şi care mai are obiceiul de a deveni, uneori, translucidă -, un student - nepotul şefului spitalului - al cărui hobby este de a tăia capetele cadavrelor de la morgă şi a le pune în cele mai nepotrivite locuri, doctoriţa Rigmor - amanta lui Helmer - al cărei hobby este de a face planuri matrimoniale în cele mai nepotrivite momente şi de a împuşca şoarecii de pe culoarele spitalului, un medic patolog - prof. Bondo - care are, la rîndu-i, fixaţia ştiinţifică de a-şi transplanta un ficat bolnav în scopuri experimentale, fiul doamnei Drusse - infirmier la camera de gardă - care se vede nevoit să-i acorde mamei sale toată asistenţa pe care excentricităţile ei le reclamă, în fine - last, but not least - un cuplu de tineri mongoloizi, care au darul ciudat de a anticipa evenimentele din spital, comentîndu-le, în intermezzi à la tragedia greaca, în timp ce spală vase în subsolul clădirii... Toată această faună foarte colorată va cunoaşte întîmplări care variază de la comediile mărunte ale delirului de autoritate - datorate doctorului Helmer - la drama paranormală a fetiţei a cărei fantomă bîntuie spitalul - pe care o desluşeşte, cu migăloasă răbdare, doamna Drusse; între aceşti poli ai acţiunii mai sînt strecurate episoade care aduc în discuţie probleme precum grandoarea Suediei faţă de micimea Danemarcei, ambulanţele care circulă fără şofer, francmasoneria, voodoo, frecuşurile dintre amanţi, malpractica medicală, spiritismul, vacanţele de vis în Tahiti, canibalismul şi multe altele...

CAPITOLUL AL DOILEA
În care se va înţelege de ce Doamna Drusse şi Doctorul Helmer
sînt, totuşi, polii cei mai importanţi ai acţiunii
...


O neobosită spiritualistă autodidactă, Doamna Drusse - amestec de Miss Marple şi Dana Scully la senectute (şi fără pager!) - este motorul viguros şi încăpăţînat al întîmplărilor neobişnuite din Riget; fără ea - şi fără tenacitatea ei meticuloasă de albină-detectiv - nu am afla niciodată drama fetiţei omorîte de diabolicul său tată, la-nceputul secolului, chiar pe locul unde s-a ridicat, mai tîrziu, spitalul... Doamna Drusse este singura care aude, în răstimpuri, clopoţelul prin care fetiţa încearcă să-şi facă simţită prezenţa. Tot ea este cea care organizează, cu zel misionar, şedinţe de spiritism întru invocarea acestei tragice făpturi. Iar cînd, la sfîrşitul celui de-al cincilea episod al primei serii, activitatea ei fără odihnă dă, în fine, roade şi fantoma este exorcizată, Doamna Drusse îşi poate considera misiunea împlinită - de n-ar fi faptul, desigur regretabil, că, o dată cu fantoma micuţei Mary, acţiunea ei plină de bunătate samariteană post-mortem a trezit fantomele tuturor celor ascunşi de zidurile spitalului... Şi, mai ales, pe cea a tatălui fetiţei - sinistrul doctor Aage Krüger, nimeni altul decît Diavolul - al cărui fiu este expulzat la sfîrşitul primei serii de tot-mai-gravida Judith!

La polul celălalt, doctorul Helmer: monument impasibil de cupiditate, rapacitate şi duplicitate suedeză - cu o "coafură" à la Strindberg - care se foloseşte de toţi şi de toate împrejurările pentru a avansa în ierarhia spitalului -, deşi îi detestă şi dispreţuieşte, cu aceeaşi suedeză morgă, pe toţi şi pe toate (începînd cu "nemernica Danemarcă"!). El reprezintă exact opusul Doamnei Drusse: convingerea neclintită - şi puţin idioată - în atotputernicia Medicinei, ergo a Ştiinţei, ergo a Raţiunii atotbiruitoare.

Nu e nici un mister, încă de la începutul serialului, cu cine simpatizează cineastul von Trier. Dincolo însă de personaje în sine, opoziţia Drusse-Helmer este fecundă pentru "arhitectura" de ansamblu a poveştii - care scufundă, puţin cîte puţin, temeiurile ştiinţifice ale "halatelor albe" (personificate de certitudinile şi megalomania lui Helmer) în nisipul mişcător al intuiţiilor feminine profane (simbolizate de Doamna Drusse). În final - şi "sfîrşitul", temporar pînă la viitoarea serie, o ilustrează în toată haotica lui indeterminare-, nu mai rămîne nimic din pretenţia Ştiinţei de a explica Omul...

Ca în precedentul Epidemic, LvT construieşte un discurs - mult mai accesibil şi consensual, pînă la urmă - în care aneantizează regulile înseşi ale discursului Raţiunii: filmul (filmele: Epidemic şi serialul Riget) se "descompune", la propriu, pe măsură ce încercările de a-i găsi un centru se înteţesc - pe măsură ce imposibilitatea de a-l conţine (în absenţa unui centru) devine manifestă.

Riget şi Epidemic - dincolo de similitudinile evidente ţinînd de scenariu - au în comun această nemaiîncercată, de LvT, disoluţie a Naraţiunii (şi a Raţiunii, mutatis mutandis...) în propriul ei exces.

CAPITOLUL AL TREILEA
În care se va vedea de ce Umbra lui Hitchcock este mai mult decît
o simplă cochetărie mondenă sau mediatică
...


Riget este, spuneam, un fel de "Alfred Hitchcock Presents" în daneză -cu o poveste continuă fragmentată în episoade şi cu von Trier în chip de Hitch...

Ca şi "maestrul suspansului", LvT apare la finele fiecărui episod - nu şi la începutul lui, ca Hitch - şi se adresează publicului fidel, îmbrăcat, ca la Oscaruri (sau la Cannes), în smoking. Acest dispozitiv ar putea părea o simplă strategie de "captatio" pe un model gata verificat: în fond, ce poate fi mai tentant, pentru un autor cu veleităţi de pop-icon şi ambiţii în stare să le susţină, decît să recurgă la modelul serialului prezentat de regizorul însuşi?...

Nefiind o noutate absolută, formula se apără prin însăşi caducitatea ei. Unui cinefil care l-ar acuza de o eventuală "autopromovare neruşinată" pe spinarea serialului, LvT i-ar putea răspunde - arătînd spre silueta deja legendară a marelui Hitch: nu este un simplu film de televiziune, ci unul "personalizat", nu avea să o mai facă deloc după Riget - nici în Breaking the Waves, nici în Idioterne, nici în Dancer in the Dark - în care funcţionează mitul "gazdei / TV host"; adică, un fel de formatare pe specificul emisiunilor de sîmbătă & duminică, în care show-urile au prezentatori-vedetă, iar publicul are nevoie de această recunoaştere a figurii prezentatorului...

De fapt (şi mai puţin evident), formula ascunde - în insignifianţa ei aparentă, în aerul de "déjà-vu" - o ambiţie mare cît faimosul diamant de dimensiunile hotelului Ritz: aceea de a recunoaşte în "maestrul de ceremonii" al serialului pe însuşi Creatorul său - demiurgul ludic care trage sforile serialului şi care, jucînd cu cabotinism partitura celui-care-e-la-fel-de-uimit-dece-se-întîmplă, are în mîini întreaga Creaţie.

Şi este adevărat - pînă la un punct: LvT e un demiurg, dar unul "soft", căci el însuşi nu ştie (hiatusul de cîţiva ani între prima serie şi a doua o dovedeşte!) în ce direcţie o va lua "Creaţia"... Dacă Hitchcock avea sub control fiecare episod pînă în cele mai mici detalii - "bucată cu bucată", am putea spune, într-atît modul său de lucru era "manufacturier"; în plus, fireşte, poveştile erau de sine stătătoare, iar personajele, diferite -, LvT dă impresia că bricolează, frenetic, căutînd febril - cu o cameră tot mai "mistică" - misterul Întregului (căci, fireşte, povestea spitalului nu se epuizează într-un singur episod). Detaşat, olimpian cu un gram de umor britanic (negru, of course!), Hitchcock îşi construieşte fiecare poveste atent la echilibrul său interior - un minimalist paranoic, provocînd un incendiu cu nelipsitul său trabuc şi urmărind apoi, cu delicii, extinderea lui centimetru cu centimetru conform planului... La polul opus, von Trier - un maximalist schizo-paranoid pentru care nu există echilibru decît în Ansamblu şi nu se poate experimenta Revelaţia decît în (şi prin) durată; el dă foc din mai multe puncte deodată, îl urmăreşte fascinat cum arde, îi vine ideea că focul însuşi este o sursă de sugestii, drept pentru care uită să-l stingă şi se consumă, în extaz hermeneutic, o dată cu el... Într-un caz (Hitchcock), avem de-a face cu un Creator clasic care cochetează cu demonul (nepedepsit) al Jocului. În celălalt (von Trier), cu un Creator postmodern la care totul e Joc iar Jocul ascunde un sens mistic - doar că nici el nu ştie care... "Nu uitaţi să trataţi Binele prin Rău", spune el, făcînd cu mîinile un gest ezoteric. Nimeni nu uită această propoziţie, o dată ce-a văzut serialul; numai că nimeni (primul fiind LvT) nu prea ştie ce vrea să însemne. Iar Revelaţia e: şi nici nu contează!

CAPITOLUL AL PATRULEA
În care se vorbeşte, încă o dată, de mult invocata Umbră a lui Hitchcock,
dar se ajunge la concluzii terifiante pentru viitorul Cinematografului
...


În orice caz, Riget rămîne totuşi ultimul film al lui von Trier în care acesta aplică anumite principii de mizanscenă datorate lui Hitchcock - oricît de convulsiv şi de sincopat, în primul rînd din cauza camerei în mişcare şi nu în ultimul rînd din cauza improvizaţiilor scenaristice. O mai făcuse în Element of Crime, primul său lungmetraj, şi într-o oarecare măsură în Europa; nu avea să o mai facă deloc după Riget - nici în Breaking the Waves, nici în Idioterne, nici în Dancer in the Dark.

De ce n-a continuat abilul LvT "modelul Hitchcock"? O spune chiar el, într-un interviu recent: pentru că are oroare să se repete! (vezi Studio, nr. "Horssérie" / decembrie 2000, pag. 86). Pentru von Trier, repetiţia echivalează cu o moarte - artistică, şi nu numai... Din acelaşi motiv, modul în care "rezolvă" moştenirea hitchcockiană în serialul său este dezarmant: Riget "înmormîntează" nu doar fantomele - atot(TV)bîntuitoare - ale soap-urilor, thrillerelor (medicale & paranormale) sau sitcomurilor, ci şi (într-un mod mult mai semnificativ) însăşi Fantoma tutelară - Fantoma "tatălui", într-un sens: aceea a lui Hitchcock (chit că LvT, în acelaşi interviu, îl numeşte pe Bergman ca "father figure", este limpede că nici acesta, nici Dreyer, nu au vreo legătură - din punctul de vedere al gramaticii specifice oricărui thriller - cu Riget...). În excesul nemaiîncercat al tuturor genurilor, în această ciocnire frenetică a extremelor (thriller ŞI sitcom!), în uzul şi abuzul formulelor pînă la falsitate evidentă, LvT face să explodeze însuşi modelul - semperfuncţional şi verificat - care stă la baza televiziunii. O explozie urmată de o implozie - căci, o dată modelul pulverizat, nici o frîntură, nici un fragment dotat cu sens nu mai pot servi la reconstituirea întregului: este "morala" à la von-Trier!

Poate că este o "execuţie" pripită - dar care patricid are justificare în afara pulsiunii care îl face posibil?... Cert este că deja invocata "Umbră a lui Hitchcock" trebuie văzută mai curînd ca o convenţie. Dacă sîntem de acord că Hitchcock - şi nu Ford, Lubitsch sau Wyler - este cineastul-simbol al unui gen care a devenit sinonim cu cinematograful modern, dacă ne gîndim că acel gen este thrillerul şi că este întrucîtva ciudat că atît Hollywoodul, cît şi filmul de autor european se revendică de la un om care a inventat, practic, suspansul, şarja - subconştientă - a lui LvT se explică; în fond, ce poate fi mai eficient decît să întinzi un serial pe unsprezece episoade despărţite, la mijloc, de cîţiva ani buni? Şi ce poate fi mai frustrant, pentru un regizor cu ambiţii radical-contestatare cum este LvT, decît să constaţi că formula funcţionează perfect?

Masochismul lui LvT nu s-a etalat niciodată atît de limpede ca în lunga sagă a Riget-ului; aici vedem, cu o claritate care desfide raţiunea însăşi, un individ angoasat punînd în funcţiune un mecanism ce se întoarce, finalmente, împotriva lui însuşi - fie şi pentru simplul fapt că "terapia prin angoasă" nu are final... Dar ca "gestă postmodernă" - care, postmodernă fiind, îşi găseşte mediumul ideal în televiziune -, povestea din Riget nu are egal în scurta istorie a actelor manqués. Hitchcock ar fi mîndru de ucenicul Lars.

CAPITOLUL AL CINCILEA
În care încercăm să vedem ce se ascunde totuşi în spatele formulei...


În primul rînd, să ne amintim de Epidemic - al "doilea episod" din "trilogia în E" (care mai cuprinde Element of Crime şi Europa)... Şi acolo, LvT încercase - cu rezultate discutabile - o "tratare a Binelui prin Rău": un fals thriller care pornea de la o legendă medicală (un doctor care ducea cu el flagelul ciumei), pesemne apocrifă, dar care sfîrşea - după cîteva intermezzi de roadmovie à la Wenders - în psihodrama reală. Epidemic era, de fapt, o "schiţă" - neterminată, în toate implicaţiile sale - a lui Riget-care-va-veni - care e, la rîndul său, o schiţă neterminată a unui Film Imposibil... Exista, şi acolo, o poveste cu doctori, cu un "iluminat" inocent, cu o transmitere a Răului şi încercările de a opri această transmitere, cu disputa (mai mult hermeneutică) dintre Raţiune şi Ocultism; dar, mai ales, exista acel look - de peliculă alb negru, cu logoul roşu (Epidemic) în colţul din stînga sus... - care făcea mai mult de jumătate din motivul pentru care cineva întreg la minte ar trebui să vadă filmul. Şi-n Epidemic, povestea este confuză, demonstrînd încă o dată că limpezimea naraţiunii nu este cea mai mare calitate a lui LvT (un gest care confirmă faptul că se simte cu musca pe căciulă: la un moment dat, LvT - care este chiar personajul principal al filmului - desenează un plan pe perete, încercînd să convingă spectatorul naiv că are controlul filmului...). Ceea ce contează însă, dincolo de ceea ce spune acest film, este ceea ce arată: iţe., o încercare de a "trata forma printr-un subiect «rău», care o face «mai bună»"; un fel de alchimie în care subiectul este sublimat graţie artificiilor cromatice. Epidemic rămîne însă - cu toate aceste indiscutabile calităţi - mai mult un eseu de imagine decît un film finit.

În Riget, el preia acea imagine: serialul este filmat pe 16 mm, apoi transpus & montat pe video, retranspus pe 16 mm şi gonflat, finalmente, pe 35 mm. Şi, la fel ca în Epidemic, există - şi aici - un "McGuffin": în filmul amintit se numea "Wagtan" (prescurtarea de la Wagner, Tannhäuser - a cărei uvertură acompania, cam grandilocvent, răspîndirea "epidemiei" ), în Riget este ambulanţa care goneşte prin noapte fără şofer. Sau poate frunzele care, luate de vînt, se opresc în faţa uşilor spitalului - iar acestea, dotate cu senzori, se deschid ca în prezenţa unui om...

CAPITOLUL AL ŞASELEA
În care Fantoma lui Bachelard bîntuie nestingherită prin cotloanele Spitalului
- în pofida Televiziunii...


Este o trimitere evidentă: spitalul construit pe o mlaştină = psihismul uman, cu o parte diurnă, o parte nocturnă. Tot ce e "halat alb" e mai puţin interesant pentru că e "la vedere" şi se supune legilor cunoscute; ceea ce e ascuns însă - fie pentru că s-a retras din sfera vizibilului, fie pentru că e transparent -, fascinează, preocupă, dă ghes hermeneuticilor celor mai diverse...

LvT cade în capcana - prin excelenţă romantică, aşa cum vom vedea în capitolul următor - care consideră că singura lume cu adevărat pasionantă este un (sub)produs al sufletului; cerebralitatea nu are "farmec" decît atunci cînd se afundă, voluptuos, în apa profundă a Viselor sau măcar în aceea, subţire şi desfătătoare, a reveriilor etc. etc...

Riget este - în întregime - construit pe această Weltanschauung precară. Precum spitalul-"regat", construit pe o mlaştină. Nu mai e nevoie să amintim ce simbolizează elementul "apă" - la Bachelard, de pildă: serialul lui LvT este o hermeneutică (facilă) a acestor cîteva teme-stas din bibliografia oricărui intelectual. Mai interesant - pentru că permite o analiză mai aplicată - este urmărirea altui filon, în capitolul următor.

CAPITOLUL AL ŞAPTELEA
În care apare Cathy pe post de Mary, iar Emily îl ajută pe Lars să deschidă o lume...


Este acela gotic: în ce are mai bun (nu neapărat original: mai toată originalitatea lui Riget ţine, cum spuneam, de look!), serialul hiperpopular al lui LvT este o reciclare silitoare a cîtorva momente-forte din literatura romantică.

Să luăm un singur exemplu. Unul din locurile unde fetiţa Mary i se "adresează" cu predilecţie bunei Doamne Drusse este ascensorul; există o crăpătură în tavanul acestuia şi acolo, din cînd în cînd - ori de cîte ori Doamna Drusse ridică privirea, cu sinceră preocupare, încercînd să primească un "mesaj din înalt"... -, se întrevede figura palidă a micuţei fantome blonde. Ce ne "spune" acest detaliu? Desigur, faptul - cunoscut de toată lumea - că "lumea de Dincolo" încearcă să comunice cu noi. Şi mai ce? Evident, faptul - la fel de familiar tuturor intelectualilor care l-au citit pe Lacan et Cie - că nu este vorba doar de o "altă" lume, ci chiar de lumea asta - lumea psihismului uman, atît de complexă -, care îşi face simţită prezenţa prin "crăpături" în faţada Raţiunii... Să amestecăm, acum, cele două interpretări posibile: vom avea Riget - cea mai populară TVexegeză psihanalitică a romanelor gotice!

În La răscruce de vînturi, celebrul roman de Emily Brontë, fantoma lui Cathy încearcă să intre în camera dlui Lockwood prin fereastră - prinzîndu-l de mînă, într-o noapte cu ploaie şi vînt; în Riget, Mary îi face semne Doamnei Drusse de dincolo de crăpătura din tavanul liftului - între etaje. Goticul a "urcat" cîteva niveluri, şi-a modificat un pic recuzita - dar gesturile au rămas neschimbate. "Nu poţi trata Binele decît prin Rău" -, nu poţi aduce pacea în inima unui spectru decît recurgînd la aceleaşi figuri impuse: mai întîi Răul, apoi - eventual - Binele...

CAPITOLUL AL OPTULEA
În care fantomele lui Shakespeare, ale Corului Antic
şi poate ale altor distinse personalităţi îşi dau întîlnire în Regat
...


...În "Regatul Danemarcei", de bună seamă - în care, cum ştie toate lumea de la "marele Will" încoace, ceva e putred! LvT nu face nici un mister din invocarea numelor celor mai mari ale culturii în spaţiul - sintetic - al serialului său de televiziune; dar, cîtă vreme fantoma lui Hitchcock bunăoară este atît de atotprezentă încît nu mai trebuie figurată decît prin gagul "Lars von Trier Presents", cea a compatriotului său din sec. XVI, care s-a ocupat - cu succes, cum se ştie - de teatru, este mult mai "discretă". Pentru invocarea ei (doar sîntem în "the rotten state of Denmark", doar Hamlet fost-a danez!), LvT imaginează un stop-gag - cel puţin dubios, dar nu asta ne interesează aici - în care unul dintre capetele retezate de copilul-doctor teribil al spitalului (vă amintiţi, nu?) nimereşte într-o sacoşă, sacoşa nimereşte pe unul dintre culoare, iar pe unul dintre aceste culoare se nimereşte un vizitator; acesta se apleacă şi, fără a-şi da seama ce scoate din punga de la picioarele sale, se trezeşte cu capul în mînă: îl ţine în faţa ochilor, în cea mai pură poză hamletiană - apoi, conştientizînd ce are în palmă, începe să urle...

Teatrul grec nu putea nici el să lipsească din carnavalul cultural convocat de LvT; însă felul în care "apare" - deşi, la origine, tot un gag - este, în orice caz, mult mai inteligent (şi mai simpatic) decît fantoma dramaturgului englez, obligată la mereu acelaşi număr de contorsionism care începe cu limba lui Hamlet şi sfîrşeşte cu capul lui Yorrick. LvT închipuie dispozitivul - profund subversiv, dar foarte eficient totodată - al "corului antic" ipostaziat sub forma cuplului de mongoloizi (un băiat şi o fată) care comentează, în interiorul fiecărui episod, cele întîmplate, ba mai mult - pun telespectatorul în gardă în privinţa evenimentelor ulterioare! Prin această găselniţă cu adevărat originală, LvT îşi permite să relativizeze nu doar conţinutul manifest al serialului, ci şi eventualele sale metadiscursuri hermeneutice precum însuşi cel de faţă, pe care îl citiţi - sau nu; în orice caz, chiar dacă episoadele de pînă acum ale "serialului" nostru despre Lars von Trier ar putea cădea sub incidenţa gagului sus-amintit şi şi-ar dovedi astfel, ipso facto, caracterul falacios şi speculativ, caracterul postmodern al Spitalului şi fantomelor sale nu poate fi relativizat fără a pune sub semnul întrebării întreaga construcţie - în devenire - a operei dlui von Trier! Altminteri, ar însemna să comitem actul într-adevăr reprehensibil de a trata Răul prin Bine - lucru care, cum bine se ştie, e cît se poate de rău.

CAPITOLUL AL NOUĂLEA
În care vom părăsi Riget-ul pentru un scurt sejur în Twin Peaks şi E.R.


Sînt doar cîteva dintre escalele obligatorii care trebuie făcute atunci cînd punem deoparte toate acele interpretări anterioare şi revenim în imensul regat căruia Riget îi aparţine, de fapt şi de drept: Televiziunea. Din nevoia de a plasa într-un context cît mai confortabil un film, oricît de inclasabil ar fi acesta (cum e cazul de faţă), s-a spus despre Riget că e o combinaţie de E.R. şi Twin Peaks. Sau, mergînd pe acelaşi binom specific serialului lui von Trier, de "spital + paranormal" - că Chicago Hope (ori M.A.S.H. - la alegere) întîlneşte Dosarele X. (Unii spun că ar fi vorba, de fapt, de un Stephen Kingdom!) Dintre toate acestea, serialul lui David Lynch este, în mod evident, cel mai apropiat de teledelirul lui von Trier şi cel puţin la fel de personal pe cît e Riget. Chiar dacă Lynch nu-şi trimite niciodată personajele în vreo sală de aşteptare sau pe vreo masă de operaţie, şi el, ca şi von Trier, şi-a lăsat în libertate demonii şi propriile obsesii pe culoarele unui serial de televiziune. Dar trebuie spus că, în cazul lui, nu era decît o - previzibilă - extensie a unui univers bizar, deja explorat în filmele pentru marele ecran. Şi în Twin Peaks este vorba despre o fată (Laura Palmer) omorîtă de tatăl ei - e drept că, aici, ne ia ceva timp ca să pricepem asta. Şi, la fel ca-n Riget, tatăl în cauză e nimeni altul decît Diavolul - mai bine zis, un tată pe care Diavolul a pus stăpînire. De fapt, aici ar fi diferenţa fundamentală dintre cele două seriale, aparent "gemene", dacă n-o punem la socoteală şi pe cea care ţine de stilistică: teza lui Lynch e că Răul există în fiecare dintre noi; un pas greşit şi poate ieşi la iveală. Von Trier însă nu se încurcă în relativizări, ambiguizări etc.: la el, Răul există, punct. Pluteşte în aer, îţi zîmbeşte din poze sau se manifestă provocînd fie un cutremur, fie căderea liberă a unui lift, dar nu va ieşi niciodată la iveală dintr-un personaj din care nu te-ai aştepta să iasă.

Din acest motiv, Lynch a dezvoltat pînă la incoerenţă o intrigă al cărei deznodămînt devenise, prematur, lesne de anticipat: agentul Cooper (el însuşi un soi de Fox Mulder, şi tot fără pager), mîna dreaptă a Binelui, era condamnat să sfîrşească de cealaltă parte a baricadei. Aşa se încheie Twin Peaks - cu un previzibil, dar surprinzător totuşi, triumf al Răului. Ceea ce nu se poate spune deocamdată despre Riget în anticipata lui integralitate, ci doar despre Riget 1 (primele 5 episoade) şi Riget 2 (următoarele 6): primul se încheie cu naşterea - filmată în prim-plan!, unde-aţi mai văzut asta la TV? - a odraslei Diavolului (impactul fiind cu atît mai mare cu cît aceasta este după chipul şi asemănarea lui; interpretul e acelaşi: Udo Kier); al doilea, cu căderea - nu doar în gol, ci şi către niveluri inferioare care nu există, dar care continuă să fie afişate electronic, cu minus în faţă - a unui lift în care se află cîteva dintre personajele-cheie ale poveştii. Desigur, s-ar mai putea nota că-n filmul lui Lynch nu există fantome şi că-n ambele există o predilecţie, aproape maladivă, pentru figuri şi apariţii excentrice: mongoloizii şi copilul mutant din Riget, uriaşul şi piticul din Twin Peaks. Sau că cele două titluri reprezintă, fiecare în parte, locul Crimei, în jurul căreia gravitează acţiunea. Sau că Twin Peaks devine, pînă la urmă, victima propriei artificialităţi şi sofisticării, pe cînd Riget, în ciuda sofisticatelor lui artificii tehnice, capătă un neaşteptat dram de naturaleţe (care, în contextul dat, e cu atît mai letal). Sau că Lynch evită, cu nedisimulat orgoliu, cîteva din automatismele soap-urilor - de pildă, toate acele repetiţii, cadre statice exterioare care înfăţişează locul viitoarei scene de interior (vezi clădirea în care se află biroul lui J.R. Ewing, ştii că urmează o scenă în biroul lui J.R. Ewing) - în vreme ce von Trier se complace în ele (repetiţia, de cel puţin patru ori pe episod, a imaginii aeriene a Spitalului), ba chiar se amuză să forţeze nota: la începutul fiecărui episod, îl vedem pe Helmer descinzînd în faţa Spitalului, coborînd din maşină şi deşurubînd capacele metalice ale roţilor. Şi, culmea, se dovedeşte a fi o repetiţie deloc gratuită.

Iar dacă Lynch nu revoluţionează tehnica de filmare aşa cum face von Trier în Riget (al cărui stil anunţă, într-un fel, manifestul "Dogma"), modalitatea lui stranie de a lucra cu actorii îl apropie întrucîtva de mult-mai-tiranul von Trier. În Twin Peaks, Lynch a experimentat un procedeu pe care l-a rafinat ceva mai tîrziu, în Lost Highway: a cerut unei actriţe să meargă de-a-ndoaselea, după care, în produsul finit, a redat imaginea tot de-a-ndoaselea, obţinînd astfel mişcarea firească. La rîndul lui, von Trier a filmat mai multe duble, cerînd de fiecare dată actorilor să exprime un alt sentiment (teamă, furie, ironie etc.), după care a montat, în aceeaşi scenă, duble corespondente la stări diferite. Von Trier ştia că, dacă ar fi lucrat ca la carte, personajele lui ar fi fost acuzate de inconsistenţă psihologică. Aşa, s-a amuzat să dinamiteze şi acest bastion - Psihologia personajelor - pe care Lynch îl construise migălos, cărămidă cu cărămidă.

Cîte ceva despre restul escalelor: pe undeva, e normal să invoci X-Files, fie doar şi pentru amintita similitudine cu personajul feminin al acestuia, dar şi E.R., Chicago Hope şi M.A.S.H. Acestea din urmă sînt tot atîtea seriale a căror acţiune e plasată în decor de spital. De primul îl leagă stilul alert de filmare şi de montaj, senzaţia fierbinte de reality show, de ultimul - şarja ironică şi cinismul. Tarantino a filmat unul dintre episoadele din E.R., deşi n-ai fi zis, într-atît semăna cu celelalte.

CAPITOLUL AL ZECELEA
În care Riget 1 înfruntă Riget 2


Evident, hiatusul de cîţiva ani între cele două serii ale Riget-ului invită, şi el, la comparaţii. Dacă e să fim concişi şi să profităm de vecinătatea lui Lynch, ar trebui să spunem că Riget 2 e pentru Riget 1 este cam ce-a fost Twin Peaks: Fire Walk With Me (film pentru marele ecran realizat de Lynch după terminarea serialului, despre zilele premergătoare morţii Laurei Palmer) pentru însuşi Twin Peaks. Adică: o continuare care nu doar că nu explică nimic, ci mai mult complică lucrurile. În comparaţie cu Riget 1, Riget 2 multiplică delirant, pînă la alienare, sub-plot-urile (fără a pierde din coerenţă, ci doar - eventual - din interes; sîntem, deja, în plină formulă, iar von Trier a spus cam tot ce era de spus despre cum vede el o "ghost story" sau un Rosemary's Baby). E totuşi, pe porţiuni, o serie mai amuzantă, mai cinică, mai radicală, mai terifiantă şi mai emoţionantă chiar decît Riget 1: există în el o scenă în care ai putea să juri că von Trier îşi face mîna pentru viitoarele sale melodrame. Şi anume, cea în care mama oribilului copil-mutant a cărui creştere - ca o iederă - nu poate fi oprită consimte să deconecteze aparatele care-l ţin în viaţă. E încă o lovitură sub centură venită din partea lui von Trier - dintre cele care vor deveni, mai tîrziu, specialitatea danezului.

CAPITOLUL AL UNSPREZECELEA
În care nu se află, nu se descifrează şi nu se mai înţelege nimic...


a.l.ş.: - Mă gîndeam cum am putea încheia această "disecţie" a lui Riget... poate făcînd o chestie ca-n "ultimul" episod al seriei a doua, în care nu mai pricepi nimic... o deconstrucţie prin exces... uite, de pildă, eu chiar cred că povestea cu teatrul antic, cu Shakespeare şi goticul englez aplicate serialului stă în picioare... mai puţin aia cu Bachelard, care e mai mult un "sîc"... sau un "fîs", zi-i cum vrei... da-n clipa asta îmi vine-n cap o ultimă (în fine, nu e niciodată " o ultimă" - ca la von Trier!...) posibilă "fantomă", ştii care?... să nu rîzi, îi dau drumul: Riget... Offret... Ordet...! Toate au două silabe, toate se termină în "et"... ştiu, o să-mi zici că nu e-un motiv suficient, dar uite... în Sacrificiul lui Tarkovski (Offret, în original) există, la sfîrşit, acea ambulanţă albă, care îşi face apariţia, dacă nu mă-nşel, cînd casa e cuprinsă de flăcări... pe urmă, fireşte, levitaţiile, prezenţa apei, casa ca o lume perfect conţinută, izolată de exterior - cum este, într-un fel, şi spitalul din Riget, nu?... nu te-am convins... dar ce zici de asta: în Cuvîntul lui Dreyer (Ordet, în daneza originală), foarte aproape de-nceput, cînd bătrînul urcă pe o culme şi acolo stau atîrnate la uscat, în bătaia vîntului, nişte rufe întinse, albe... nu te duce cu gîndul la femeile care-şi albeau rufele în heleşteul din "preistoria" spitalului?...

M.C.: Oarecum, deşi recunosc că eu Ordet n-am văzut... aşa cum nici tu, poate, n-ai văzut O.Z. - Închisoarea oficială. Alt serial - că tot m-am axat eu numai pe seriale... deşi trebuie spus că acesta e ulterior lui Riget... fii atent însă la argumente. Unu: atmosfera din O.Z. e la fel de claustrofobică... adu-ţi aminte... acţiunea din Riget nu iese de pe culoarele spitalului decît pentru scurtul sejur al lui Helmer în Tahiti şi pentru apariţiile-fantomă ale ambulanţei-fără-şofer. Doi: e colorat în tonuri la fel de sumbre... chit că aceste griuri metalice-albăstrii sînt o consecinţă firească a locului acţiunii, nu a mai ştiu eu cărei intervenţii pe peliculă. Trei: pune faţă în faţă, cu o poftă subversivă demnă de un von Trier, Binele şi Răul... iar asta într-un loc plin de criminali violenţi, unde e de presupus că Binele nu prea are ce căuta şi unde dacă totuşi apare... stai să văd cum să formulez asta, că pare cam alambicat... e doar un rău mai puţin rău decît Răul. Da, e cam alambicat. Sorry, deja te-am zăpăcit; dar n-am terminat, să ştii, pentru că-ţi pregătesc lovitura de graţie. Patru, dar not least, există în O.Z. acel personaj de culoare, raisonneur şi cor antic la un loc, asemeni simpaticilor mongoloizi din Riget, care comentează întîmplările şi extrage morala episodului... iar asta nu e tot, pentru că scenele în care apare împrumută estetica atît din Europa, cît şi din anumite secvenţe din Riget: ştii, cea în care actorii stau în faţa unor ecrane pe care se succed imagini, întîmplări, subconştientul, viitorul etc...Nu te-am convins, bag seamă...

a.l.ş.: - Nu, fii atent la asta: cu Riget, von Trier transformă serialul de televiziune - cu formula sa obligatoriu neutră, depersonalizată, în care nu poţi recunoaşte "mîna" nici unui cineast (cu excepţia lui Lynch) - într-o aventură profund subiectivă, în care îţi laşi "ştampila", semnătura, încă de la primele cadre... el face "serial de autor" - lucru pe care televiziunea, a priori, nu-l încurajează şi nici nu-l acceptă... - dar el, LvT, reuşeşte: un film de televiziune care este - în acelaşi timp - un experiment personal! Mi se pare o chestie formidabilă... Să-ţi întinzi fantasmele personale pe atîtea şi atîtea episoade... sigur, poţi spune că tot asta făcuseră şi Bergman, şi Fellini - dar nu în televiziune!... Ăsta e cel mai fabulos lucru pe care l-a reuşit Riget...

M.C.: Cu asta da, sînt de acord, şi trebuie să-ţi spun că sînt foarte curios cum va lua sfîrşit această - pare-mi-se - trilogie, pentru că din cîte am auzit eu cei doi interpreţi ai personajelor-cheie, Drusse şi Helmer (Kirsten Rolffes şi Ernst-Hugo Järegard), ne-au părăsit între timp, dar la cum îl ştiu eu pe von Trier nu cred că, în finalul-final, va dinamita Spitalul şi se va urca repederepede în ceruri, aşa ca-n finalul cu clopote la Breaking the Waves, ca să-şi admire Armageddon-ul, deşi toată lumea l-ar crede în stare de o aşa nebunie, tocmai de-aia nu cred că o va face, pentru că toată lumea se aştepta ca el să vină cu ceva grandios la sfîrşit de mileniu, iar Riget 3 promitea un astfel de climax; el ne-a oferit în schimb armageddon-ul lui Björk, iar dacă e să mă întrebi pe mine, mi-ar surîde un Riget populat numai de fantome de mongoloizi şi de clone ale Doamnei Drusse, o lume mai bună în care...

Aşa se încheie, deocamdată, Riget, cufundîndu-se, precum liftul din ultimul episod, în tenebrele Răului şi ale oricăror interpretări posibile. Sîntem Alex. Leo Şerban şi Mihai Chirilov şi, pînă la proxima întîlnire cu ceea ce se anunţă a fi ultima parte a trilogiei Riget, nu uitaţi să trataţi Binele prin Rău...


RIGET I / II
Danemarca 1994 / 1997.
Regie: Lars von Trier şi Morten Arnfred. Producători: Vibeke Windelşv, Svend Abrahamsen.
Scenariul: Lars Von Trier şi Niels Vorsel. Imagine: Eric Kress.
Montaj: Molly Marlene Stensgard şi Pernille Bech Christensen.
Muzică: Joachim Holbek.
Cu: Ernst-Hugo Järegard (Stig Helmer), Kirsten Rolffes (Doamna Drusse), Holger Juul Hansen (dr. Moesgaard), Soren Pilmark (Krogen), Ghita Norby (Rigmor), Jens Okking (Bulder), Otto Brandenburg (Hansen), Baard Owe (Bondo), Birgitte Raaberg (Judith), Peter Mygind (Mogge), Vita Jensen (mongoloida), Morten Rotne Leffers (mongoloidul), Solbjorg Hojfeldt (Camilla), Udo Kier (Aage Krüger şi fratele cel mic).
Durata: 278 min. / 286 min.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Spacer Spacer