O seamă de vecini sunt adunaţi la noi la televizor, că ei n-au aşa ceva la casa lor. E cumva ca la cinema, numai că nu tăiem bilete. Popor întins şi pe jos prin încăpere, eu calc desculţ pe-acolo. Am trei ani, sunt îmbrăcat doar în chiloţi şi maiou, mă doare la bască. Aproape toţi, mai ales femeile, mă întreabă câte ceva drăgăstos, ţuguindu-şi buzele. Nici nu-mi pasă ce. Îmi place doar că-s oameni mulţi adunaţi la noi. De-afară se aude un huruit, tremură oleacă şi casa. "Trece Faflicher cu camionul", se apucă să explice mama, dar tremurul se face şi mai mare decât dacă ar fi stârnit de un camion. Aud păpuşoii huruind pe scândurile din pod. "Cutremur!", urlă unul şi o chişcă afară. Tata mă înşfacă de spate, de maiou, ca un leu care-şi înhaţă puiul, şi mă scoate în aer liber. Apoi se întoarce să salveze televizorul, pe care îl aşază lângă mine. Câinele nostru, scăpat din legătoare, urlă ceva mai încolo. Nu ştiu de ce, dar eu mă simt foarte înviorat, vesel. Mama mă îmbracă, mergem până la bunica. Ea spune că a fost un dezastru cutremurul ăsta, i-a vărsat un lighean de făină peste picioare. Apoi trecem pe la un vecin să vedem cum e. Ăla povesteşte că, prin somn, nici n-a crezut că-i cutremur, ci scroafa lui de două sute de kile, care se scarpină de perete. Ne întoarcem acasă. Tata zice că sigur au murit mulţi oameni la oraş.
Noaptea târziu - am vreo 12 ani -, tata vine de la pescuit cu un rucsac întreg de peşte. Cică el n-a prins nimic cu undiţa, de aceea s-a băgat în păpuriş, poate are mai mult noroc acolo. Şi-a avut. A găsit un rucsac plin cu peşte, pe o plavie. S-a uitat stânga-dreapta, nu era nimeni. L-a luat şi a venit acasă. Mama răstoarnă peştii într-un lighean şi începe să-i cureţe. Fără vreun semn, fără vreo bătaie în uşă, intră în casă la noi un nebun: "Bă, Pavele, dă-o dracu', să ştii că-i rucsacul meu. Îl vreau înapoi, plus şalăul ăla mare. Atât. Restul nu mă interesează".
Dimineaţa devreme - am vreo 16 ani -, mă culc obosit de atâta uitat la televizor, după fuga lui Ceauşescu. Aţipesc. Apoi aud nişte urlete afară. Ies să văd cine-i. E dom' profesor Nicu lu' Costin, fluturând un steag găurit: "Haaai la Revoluţieeee! Oameni buni, libertateee! Ieşiţi cu mine la Revoluţieeee!". Mă uit de-a lungul drumului, abia văd, e încă întuneric, dar n-am niciun dubiu: e singur cuc.
Pe la un prânz, mă întorc de la facultate, trag o fugă între două cursuri până acasă la gazdă, să mănânc ceva. Trec pe lângă biserica "Trei Ierarhi" cu capul în pământ, în gândurile mele, şi, la colţ cu Palatul Culturii, dau nas în nas cu un elefant. Acesta rupe crengi de tei cu trompa şi le îndeasă în gură. Pare că râde, că-i place deosebit de mult unde se află şi ce face. Trec cu pas domol de cealaltă parte a străzii, mimez calmul, deşi-s oleacă speriat. Mă tem eu de câini, darămite de elefanţi care pasc copacii. Mai la vale, spre Podu-Roş, cineva se bucură cu voce ridicată: "Ce frumoooos! O vinit circu' la noi în oraş!".
După-amiază, aproape când se termină programul la serviciu, redactez concentrat o carte. Aud o bufnitură, zarvă mare pe lângă clădire. Ies la fereastră. Ce să fie? Mai nimic. A căzut o macara, s-a frânt deodată de la jumătate. Cobor în fugă scările, mă uit la macaraua întinsă de-a lungul străzii, cu vârful peste acoperişul dărâmat al unei case de peste drum. Un coleg spune "Ferească Dumnezeu!", îşi face cruce şi mai adaugă: "Mare noroc a avut macaragiul, că era plecat din tură".
Aş putea continua cu poveşti de genul acesta la nesfârşit...
Ieri seară - şi asta chiar s-a întâmplat ieri, de unde şi ideea de a face un scurt bilanţ -, la poalele Buciumului, pedalez liniştit la bicicletă. Şi mă depăşeşte deodată un TIR în flăcări. Tiristul opreşte, încearcă să stingă focul cu un ţol, apoi cu un extinctor. Sar şi nişte oameni să-l ajute, cu găleţi de apă.
Iar eu regret din suflet că nu am cumpărat extinctorul pe care a încercat cineva să mi-l vândă altădată, într-o altă întâmplare de la biciclit. Dar pe aceea deja v-am povestit-o acum două săptămâni.
PS (ce-am mai văzut între timp):
