Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

71 poeme


Francesc Parcerisas, traducere de Jana Balacciu Matei

06.04.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Francesc Parcerisas
71 poeme
Editura Meronia, 2016

traducere din catalană de Jana Balacciu Matei


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Fragment

Capete romane

Iată-i: cezarul cuceritor de pământuri,
lictorul cu fasciile ce-i dau demnitatea
consulul în togă, soldatul încruntat, sclavul african.
dorm toţi la fel - îngheţaţi şi-un pic hrentuiţi -
în somnul distant şi imprevizibil
cu care acul timpului ne străpunge.
Şi-atunci, prin ce hazard încă ne uimeşte
această marmură netedă, dură, crudă,
de ce-i admirăm uimiţi, muţi de respect,
pe-aceşti puternici, sălbatici nimicitori de temple?
Totuna ne e de-au urmărit binele sau răul,
ştim: pasiunile îngheaţă în marmură.
Capetele lor neînfricate, nemuritoare
în piatră sunt, doar, patria naufragiată.


Câinii

Priviţi-i: sunt o haită de câini jerpeliţi
învăţaţi să dea buzna, să zdupăie prin grădini.
Reci, fără ruşine, nimic nu-i opreşte
- nici mâna de poeţi care, şi ei, încearcă
să dea sens ruşinii vieţii.
Şchiopi, orbi, muşcaţi de căpuşe,
încă adulmecă cu furia lor amorţită
căţeaua bătrână din această grădină.
Şi ce ne stinghereşte de ei ne-apropie:
animale impudice, fidele, înjosite,
care, ca noi, atacă, furioase sau vlăguite,
himera iubirii: putere supremă
care, anihilându-i, îi poate mântui.

Ploaia

Când ne-nvăţam cu vremea bună
tu coceai furtuna, ploaia năprasnică,
şi camuflai în umbră clopotul cerului
tăind culorile după-amiezei.
Dar totul spune că nemiloasa aversă
ce curge şiroaie şi pare un râu
scos din ţâţâni, furios, înecând totul,
va dura poate doar câteva clipe.
ne-aminteşti, aşa vrei, că totul moare,
că, chiar dacă viaţa e blândă,
precum această clocită zăpuşeală de plumb
şi pasiunile se sting, pe nesimţite.
Că înainte ca ziua întunecoasă să se culce
această rafală lăptoasă, rece, sură,
va fi picătura suspendată în frunzişul răvăşit
în care o să vedem, clară în lumina ce moare,
fragilitatea timpului ce ne poartă târâş.


Calipso

Şapte ani - sau cinci să fi fost? -
nimfa divină între zeiţe
i-a oferit hrană, uitare,
pasiune împărtăşită.
Lângă peştera unde vieţuieşte Calipso
cresc arini, chiparoşi,
o mândreţe de vie
- tot ce-i încântă pe muritori.
Un lucru însă nu ştie nimfa:
chiar pe o insulă pustie
cu o iubită divină-n plăceri,
un muritor niciodată n-o să accepte
o veşnicie istovitoare de tinereţe şi frumuseţe,
lipsită de ce preţuiesc mai mult oamenii:
dorinţa neatinsă, amintirea de neatins.


Mâna lui Virgiliu

Bătălia este înceată, sinuoasă,
un foc sus pe dealuri, vremelnic.
Suliţele şi lăncile inamicului
au decimat încetul cu-ncetul
părinţii care ne ocroteau şi
aproape fără să ne dăm seama
ne trezim, tăcuţi, uluiţi,
în chiar buza focului.
Până aici a fost mâna lui Virgiliu.
Lumea va fi altfel de-acum:
vom fi singuri împotriva incendiului.
Fără călăuze, purtaţi doar
de dibuiala secretă a bunului-simţ,
vom înţelege, poate, că zidurile
cetăţii, inamicii, războiul
sunt doar umbre alungite gigantic
ale unui foc ce este lumină şi cenuşă.
Purgatoriul şi paradisul în noi se află.


Fata care priveşte

Fata care toată noaptea ne priveşte
ne vede atât, atât de departe, că n-are încă o părere:
suntem părinţii, adulţii, bătrânii
- un grup ce dansează lângă faleză
fiindcă aceleaşi cântece îşi aminteşte
şi ştie că durerea este un spaţiu
ce se poate asuma doar cu laşitate.
Tânăra ne priveşte. Şi eu, fascinat,
trebuie să privesc cum priveşte şi cred că nicicând n-o să ştie
că eu deja am văzut viii şi morţii dansând
într-o îmbrăţişare - noi eram şi am ajuns
până aici (poate chiar unde ea începe).
Pentru fată e vremea să privească în faţă şi să ne vadă
exact "cum ea n-o să vrea nicicând să fie".
Un nicicând pentru ea departe, peste care eu dau
în solitudinea dimineţilor, în glasurile iubite,
în lunga oboseală. Distanţa ei
este, pentru mine, lumina şi orbirea.
Priveşte, copilă, priveşte - acum că anul
ajunge la capătul şotronului -,
cât e de subţire, pe pământ, urma cretei.
Fie ca alba-i lumină să ţi se-alungească, fericită,
în faţa izbiturii sau forfecării zilelor,
până ce ai să afli că a sosit ceasul capitulării.
Atunci ai să vezi de cealaltă parte a muzicii
o fată privind o mare imensă
şi valurile care, la mine, ajung,
prea uzate, murdare, în fundul pupilei.


În legătură cu Lot

E nedrept pentru noi ca femeia lui Lot,
care vrea să privească în urmă, peste pucioasa şi focul
din oraşele bombardate, să fie cea care simte
imboldul ce o s-o transforme în sare.
Toţi suntem stâlpi de piatră
pentru tot ce ne-a fost dat să trăim.
Cum trebuie să fi fost şi mica lume a îngerului
în care fiica mai mare şi mezina îşi îmbată tatăl
şi se culcă cu el nopţi de-a rândul
să nu rămână pământul de tot pustiu.
Mereu amintirile stânjenitoare ale trecutului
se deşartă ca un cal care nechează.
N-a existat Sodoma, supunerea ghetoului,
bunătatea albă a călăului, anilingus?
Toţi suntem Avraam care merge, dis de dimineaţă,
în cămaşă curată, să verifice că oraşele fumegă:
Domnul ne-a promis pământuri şi generaţii de urmaşi
şi profeţii fac astfel încât să nu simţim nicio vină
- cât e de uşor să ai o lume împărţită.
Eu prefer să fiu femeia lui Lot
- memorie de sare a gropii comune,
fără măşti, fără uitarea de-a fi copulat
în prosperele nişe ale speculei -
nu fetişcanele care-acum râd la reduceri
şi tăgăduiesc de trei ori că tatăl a venit
cu o valiză de lemn în gara Franţa.


Vedere panoramică

Din avion văd drumuri, crânguri,
case izolate. Nu ştiu unde sunt,
nici dacă trăieşte cineva-n ele. Poate sunt fete
blonde, sau bolnavi, sau cineva care-şi caută
somnul obosit după o zi de muncă.
Toate împreună, aproape nimic.
Eu pentru ei sunt un punct în nori,
argintat ca un solz pe care marea
o să-l înghită. Şi totuşi, ca mine,
şi ei ştiu gustul apei în mână,
durerea neluată-n seamă ce izbeşte-ntr-o altă noapte,
ştiu ce e înainte şi ce e după inocenţă,
frica de ce putem fi sau trupul
care ne-alină. Departe, între nori,
văd cum trecem şi cum rămâne-aceeaşi
vaga neconsolare a existenţei.
De-a nu şti ce suntem sau ce timp
ne târăşte. Sau dacă aceste drumeaguri
sunt liniile de destin trasate
în palmă - imprevizibile torente.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer