Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Arta conversaţiei cu Ileana & Romulus Vulpescu. Dialoguri peste timp


Ion Jianu, Ileana Vulpescu, Romulus Vulpescu

27.04.2016
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ion Jianu
Arta conversaţiei cu Ileana & Romulus Vulpescu. Dialoguri peste timp
Editura Vremea, 2016



Citiţi cuvântul-înainte al acestei cărţi.

*****
Intro

Publicistul Ion Jianu reuneşte în acest volum patru interviuri luate Ilenei Vulpescu în 1982, 2012, 2013 şi 2015 şi un amplu interviu luat lui Romulus Vulpescu în 1983, publicat acum cu adnotările soţiei acestuia.

Ileana Vulpescu (n. 1932), licenţiată în litere a Universităţii din Bucureşti, scriitoare, traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor.
A lucrat la Institutul de Lingvistică al Academiei şi a semnat traduceri din limbile engleză, franceză, spaniolă.
Este autoarea a numeroase romane, proză scurtă, piese de teatru, repovestiri ale unor texte destinate publicului tânăr. Opera prin care şi-a câştigat publicul cititor este Arta conversaţiei, roman publicat în 1980, care s-a bucurat de ediţii multiple.

Romulus Vulpescu (1933-2012), licenţiat în litere al Universităţii din Bucureşti, poet, prozator, dramaturg, traducător, publicist, membru al Uniunii Scriitorilor, redactor, editor, secretar literar, muzeograf, director al Teatrului Mic, senator,  membru în Consiliul Naţional al Audiovizualului.
Premiat de Uniunea Scriitorilor în 1975 şi în 1983 şi de Academia Română în 2003.
Romulus Vulpescu a rămas în inimile iubitorilor poeziei prin traducerea operei lui François Villon şi a numeroşi alţi poeţi francezi.

Publicistul Ion Jianu, născut în Caransebeş (judeţul Caraş-Severin), absolvent al Facultăţii de Construcţii Timişoara, s-a stabilit în Craiova în anul 1973. Din 1991 lucrează ca ziarist la Cuvântul Libertăţii (Craiova), iar din 1995 şi până în prezent la Gazeta de Sud (Craiova), cel mai citit cotidian regional din România. Colaborator al revistelor de cultură Orizont, Ramuri şi Scrisul Românesc.
Membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti şi al Asociaţiei Presei Sportive din România.
Este autorul a 12 cărţi. În 2002 debutează la Editura Scrisul Românesc cu volumul Interviuri pentru eternitate, prefaţat de Fănuş Neagu. Este autorul unor remarcabile convorbiri cu personalităţi culturale, sportive şi politice, cărţi publicate la edituri precum Curtea Veche, Eikon, Scrisul Românesc, Ramuri, Editura de Sud Craiova, volume prefaţate de Fănuş Neagu, Eugen Simion, Adrian Cioroianu, Vladimir Tismăneanu, Traian Ungureanu, Tudor Gheorghe, Cristian Ţopescu. Printre altele, a publicat şase cărţi despre legendara echipă de fotbal Universitatea Craiova. În 2005, preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Presei Sportive, Gianni Merlo, i-a acordat lui Ion Jianu Diploma pentru contribuţia adusă la dezvoltarea presei sportive naţionale şi internaţionale.
La solicitarea autorului, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (C.N.S.A.S.) certifică necolaborarea lui I.J. cu fosta securitate (adresa nr. P 210/12 din 11 iunie 2013).

Interviu cu Ileana Vulpescu

Ion Jianu: Un interviu - "de-amor, de-amar, de inimă albastră" - cu scriitoarea Ileana Vulpescu ar trebui să înceapă cu banala întrebare "ce mai faceţi?". Şi asta pentru că, de ceva vreme, am impresia că aţi fost ocolită de televiziuni, inclusiv de emisiunile culturale. Greşesc?
Ileana Vulpescu: Dacă mă ocolesc televiziunile - nu toate - şi, mai ales, emisiunile culturale, e treaba lor, nu a mea. Ăsta să-mi fie necazul!

I.J.: Surpriza a fost în urmă cu două săptămâni, când v-am văzut, în sfârşit, la TV, dar aţi fost consultată într-o problemă oarecum neliterară - cazul fiicei cuplului Ceauşescu, Zoia Ceauşescu. Cum aţi cunoscut-o, ce impresie v-a făcut?
I.V.: În emisiunea de la România TV, despre Zoia Ceauşescu, era vorba despre un om, nu despre literatură. Am cunoscut-o pe Zoia Ceauşescu: modestă, inteligentă, cultivată, spirituală. Cred că aţi afla lucruri foarte interesante în privinţa ei luînd interviuri celor care au lucrat împreună cu ea, deci unor matematicieni.

I.J.: Sunteţi originară din Bratovoeşti. "Toată viaţa am să mă consider din Bratovoeşti şi din Craiova", mi-aţi declarat în urmă cu mulţi, mulţi ani. Vă menţineţi această afirmaţie şi acum? Aţi fost recent în Oltenia? Cum aţi regăsit locurile natale?
I.V.: Mă consider şi astăzi provincială, deşi locuiesc din 1958 în Bucureşti. Rămân tot din Bratovoeşti şi din Craiova. N-am mai fost în Oltenia din 1990. Toate locurile pe care le-am văzut mi s-au părut schimbate în bine. Centrul Craiovei - chiar frumos.

I.J.: "Craiova văzută din car e cel mai frumos oraş din lume", zicea marele Marin Sorescu. Cum se vede Bănia din Capitală?
I.V.: Nu pot spune nimic despre un loc pe care nu l-am mai văzut de 22 de ani.

I.J.: Ce mai face... Arta conversaţiei? Există interes pentru o nouă ediţie? Vi se mai joacă undeva piesa de teatru după acest roman?
I.V.: Arta conversaţiei a avut câteva ediţii; se mai găseşte şi acum pe piaţă. Piesa după această carte nu se mai joacă din 1990, când s-au scos din repertoriul teatrelor multe piese, considerate contaminate de comunism. N-am fost deloc surprinsă de această metodă de igienizare ideologică, de vreme ce au fost glasuri care au cerut dinamitarea Casei Poporului care, scăpată de mînia revoluţionară, a devenit Casa Parlamentului!

"Un adevărat roman este un amestec de realitate şi de ignorare a ei"

I.J.: Cât aparţine un roman "realului", faptului de viaţă trăit, şi cât imaginarului? Dar în Arta conversaţiei cum stau lucrurile?
I.V.: Adevărata "realitate" a artei este ficţiunea. Un anumit fel de viaţă îl duce, desigur, pe scriitor la un anumit fel de literatură, în care este foarte greu să stabileşti cît la sută este rezultat al realităţii şi cît al interpretării ei. Dozajul lor depinde, cred eu, în primul rînd, de structura scriitorului, de capacitatea lui de a transforma realitatea în metaforă. Cu cît această capacitate este mai mare, cu atît elementul real din viaţa de toate zilele a scriitorului va transpărea mai puţin în operă. V-am mai răspuns la această întrebare şi într-un interviu din anii '80... Reamintesc: un adevărat roman este un amestec de realitate şi de ignorare a ei. Un personaj devine "real" în literatură - presupunînd că a avut un model în viaţa reală - doar după ce scriitorul, descompunîndu-l, anihilîndu-l, l-a re-creat în retortele minţii şi la flacăra imaginaţiei. Oricît de extraordinară ar fi "realitatea" unui scriitor, numai mintea lui o poate transforma în artă. În Arta conversaţiei, "adevărat" - în sensul realităţii stricte, a realităţii naratorului - este doar fundalul istoric, sensul relaţiilor sociale şi politice care l-au determinat.

I.J.: O cititoare v-a reproşat că scrieţi "cele mai depresive romane". Ce-i răspundeţi?
I.V.: Scriu cele mai depresive romane? Scrie fiecare despre lucrurile pe care le cunoaşte mai bine. Există, mulţumim lui Dumnezeu, şi umorişti care să ne ofere echilibru, într-o lume compusă din ce vrei şi, mai ales, din ce nu vrei.

I.J.: La ce lucraţi în prezent?
I.V.: La o carte.

I.J.: 2012 este an aniversar Ion Luca Caragiale. Cum credeţi că ar fi scris Caragiale despre România de azi?
I.V.: S-ar fi putut să fie un autor de tragedii... A plecat în Germania înaintea Primului Război Mondial. S-ar fi putut ca în zilele noastre să plece în Australia, direct la canguri.

I.J.: Aţi afirmat într-un interviu că "1990 este un an care a făcut un imens rău poporului român". Aţi putea fi catalogată drept nostalgică, deşi nu asta aţi vrut să susţineţi. Explicaţi-vă!
I.V.: În interviul de care pomeniţi, am spus "1990 a fost cel mai urît an din viaţa mea, şi au fost mulţi urîţi". Nu-mi arog dreptul de-a vorbi în numele întregului popor român. Cine vrea să afle dacă 1990 i-a fost fast sau nefast, ar trebui să intervieveze toată suflarea României şi să numere părerile: fast, nefast.

I.J.: Aţi intenţionat să faceţi o casă-muzeu... Mai e de actualitate acest proiect?
I.V.: Nu mai este de actualitate.

(aprilie 2012)

Interviu cu Romulus Vulpescu


Ion Jianu: Într-un interviu mai vechi spuneaţi: "Îmi sunt contemporan şi mi-e de-ajuns". Sunteţi mulţumit de biografia dumneavoastră?
Romulus Vulpescu: Dom'ne, pentru obrăznicia răspunsului de-atunci... Eu ştiu la ce interviu te referi.

I.J.: Cel din cartea de interviuri ale lui Adrian Păunescu, Sub semnul întrebării, apărută în anii ' 70.
R.V.: Nu mai ştiu exact anul. Ţin minte că a apărut în Luceafărul, cu multe tăieturi. De pildă, toată povestea cu Haşdeu, cu portretul lui, descoperit de colegii mei şi care au jucat fotbal cu barba lui Haşdeu, a fost tăiată din Luceafărul. A apărut, într-adevăr, şi în volumul de interviuri Sub semnul întrebării (Editura Cartea Românească; prima ediţie în 1970, ediţia a II-a, adăugită, în 1979, n.a.). Şi acolo cu nişte tăieturi, dar a apărut. Păunescu m-a rugat să-i povestesc - în interviu - două întîmplări din fiecare an de facultate. Eu i-am povestit pe aia cum am cunoscut-o pe nevastă-mea...

I.J.: A, e vorba de anul III de facultate, an când în amfiteatrul "Odobescu" aţi văzut o fată cu părul foarte lung coborând mai jos de şale?[1] V-aţi îndrăgostit pe loc şi, după o săptămână de perpeleală, aţi "agăţat-o" în dreptul Facultăţii de Matematică, recitându-i din Barbu datorită sugestiei locului! Era nu numai un text, ci şi un test! Aşa am citit povestea în interviul pe care i l-aţi acordat lui A.P.
R.V.: Da, asta a fost cea mai frumoasă amintire, iar cea mai urîtă a fost chestia cu tipii (colegi de facultate cu Romulus Vulpescu, asistenţi, n.a.), cu Hasdeu. Ei sărbătoreau un eveniment, nu mai ştiu ce, iar eu le-am stricat petrecerea. I-am comparat cu cei care au călcat pe barba lui Iorga şi le-am spus cam aşa: "Să ştiţi că, spre deosebire de mortul ăla ilustru, pe barba lui Hasdeu (portret care-i aici, la mine acasă), zic, au rămas amprentele voastre, adică ale pantofilor". Ceea ce a produs o mare... vulvă, dacă mă pot exprima aşa. Erau acolo mulţi tovarăşi, ţi-i pot spune, nu-i nici un secret: unul dintre ei conduce acum (martie 1983) cultura municipiului Bucureşti, deci foarte bun?! Restul, n-are importanţă, sunt din facultate, asistenţi... Băieţii au jucat un mic "fotbal" cu tovarăşul Hasdeu, cu portretul lui descoperit sub o catedră, în amfiteatrul care purtase numele lui Hasdeu şi care acum îl poartă din nou. Şi atunci, în interviul acela, am spus că aş vrea să restitui cu un prilej aniversar, al lui sau al meu (ceea ce e foarte drăguţ şi obraznic!), portretul lui Hasdeu, înnobilat de amprente, amfiteatrului omonim. Să-l pună la loc. Dacă o să-l pună! Pentru că eu pot să-l restitui şi ei să-l bage... nu ştiu unde! Aşa că mai bine să rămînă la mine, are mai multe şanse să rămînă mulţi ani. Nu se ştie ce se poate întîmpla. Să-l dea fiică-mea înapoi! În orice caz, salvat este. Portretul este înrămat de mine, portret de epocă, foarte frumos, cu semnătura fotografului.
M-ai întrebat despre afirmaţia mea: "Îmi sunt contemporan şi mi-e de-ajuns". Era numai o declaraţie obraznică. Dacă aveam tărie de caracter, nu mai publicam restul poeziei. Că e vorba de o poezie. Se cheamă "Infatuare"... Acest vers nici nu mai are nevoie de continuare...
Deci, întrebarea e despre biografia mea... Nu-ţi răspund că nu sînt mulţumit de biografia mea, pentru că aşa e frumos, să faci pe modestul! Nu sînt modest, că n-am de ce! O să fiu obraznic în continuare! Glumesc, desigur... Nu-i mai puţin adevărat că sînt şi nu sînt mulţumit. Sînt în măsura în care am făcut ce-am vrut, ceea ce este mare lucru. Am vrut să fac teatru! Într-o formă sau alta, am cam... făcut! N-am putut să fac cum am vrut eu şi e bine că s-a întîmplat aşa...

"La Facultatea de Teatru am fost elevul Aurei Buzescu şi al lui Vlad Mugur..."

I.J.: Adică, ce s-a întâmplat?
R.V.: Marcel Breslaşu, rector pe atunci al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC), m-a exmatriculat de la Teatru! Îţi dai seama ce lovitură a fost pentru mine, la cei nici 17 ani ai mei. Însă eu, de fapt, îi sunt recunoscător. Ca actor, eram un mediocru...

I.J.: Aţi fost student la IATC, la nici 17 ani?!
R.V.: Am fost elev al Aurei Buzescu şi al lui Vlad Mugur... Da, la 16 ani şi jumătate! Cu dispensă de la minister şi cu obligaţia de a termina liceul înaintea terminării facultăţii sau cel mai tîrziu odată cu ea! Eu aş fi terminat liceul în anul III de facultate... Ce vorbeşti dumneata! Am trecut prin nişte chestii... Atunci făceam şi una şi alta. Am fost elevul Aurei Buzescu şi al lui Vlad Mugur, încă de pe atunci regizor celebru. Astăzi e plecat din România, dar asta n-are nici o importanţă, îl priveşte pe el. Pe vremea când a fost directorul Teatrului Naţional din Cluj, a montat piesa mea de teatru Rochia (premiera: mai 1968; regia:Vlad Mugur, n.a.) într-o distribuţie admirabilă (Teodora Mazanitis-Fugaru, Melania Ursu, n.a.). A fost cu piesa mea, Rochia, şi în străinătate (Italia), a luat şi premii, au preluat-o şi italienii, au jucat-o cu succes. Se leagă toate în istorie pînă la urmă!

"Exmatriculat din Facultatea de Teatru de Breslaşu (Bresliska)..."

I.J.: Când s-a petrecut povestea cu îndepărtarea din facultatea de teatru?
R.V.: Această exmatriculare a mea se petrecea în anul 1949. Breslaşu n-avea nimic cu mine personal, săracu', el mă exmatriculase din cauza sistemului... Printre cei exmatriculaţi atunci se numără şi Ion Toboşaru, care astăzi este profesor la... IATC! Toţi cei exmatriculaţi atunci (adică nu chiar toţi), într-un fel sau altul, am revenit în teatru pe alte căi. Eu am venit pe cele ale filologiei, întorcîndu-mă tîrziu. Am făcut regie, am făcut secretariat literar, am jucat teatru, am făcut film...



[1] Memoria atenuează amintirile ori le exagerează: n-am purtat niciodată părul mai jos de umeri, fiindcă nu mi-a plăcut să par "nebună din amor" sau "adusă de ape". M-am lăsat totdeauna agăţată, curioasă fiind s-aud "arta poetică" a preopinentului. În cazul lui Romulus, mi-am zis: "Pe ăsta merită să-l ascult că ştie carte şi nu pare mitocan; agaţă «intelectual», cum se cuvine în dreptul unei universităţi." Mi-am spus şi eu ca Duiliu Zamfirescu făcînd cunoştinţă cu Mateiu Caragiale: "curăţel". Şi, azi aşa, mîine aşa... în 1958 m-am trezit madame Vulpescu. (n. Ileana Vulpescu)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer