Famiglia Vulpeştilor, arta şi meseria răspunsului sau Vulpeştii luaţi la întrebări şi răspunsuri

Citiţi un fragment din această carte.


În urmă cu zece ani, mai precis în mai 2006, scriam, în cadrul rubricii mele, "meseria de cititor" din foarte buna pe atunci gazetă Cronica Română, sub titlul "Famiglia Vulpescu", următoarele: "de aproape douăzeci de ani curge prie­tenia mea cu dânşii, mai întâi cu marele Barbosina, apoi cu cele două discrete şi cu adevărat de uriaşă calitate fiinţe feminine, doamnele Ileana şi Ioana Vulpescu. Punct. Şi de la capăt. Ei bine, am scris «Famiglia» cu intenţia de a trimite la clanul sicilienilor, ironic, fireşte, fiindcă marele scriitor este nu numai naşul, parrain-ul întregului ansamblu, ci şi unul dintre capi dei tutti capi ai literelor române. Fără nicio îndoială, Ileana şi Romulus Vulpescu alcătuiesc unul dintre cele mai simpatice şi mai originale cupluri scriitoriceşti din istoria noastră literară. Fini franţuziţi, scriitori subţiri şi de subţire, şcoliţi perfect, talentaţi ca nu foarte mulţi, cei doi sunt deseori trimişi cam pe la colţul paginii. Motive? O anumită nonşalanţă strigătoare la cer, ironii muşcătoare, purtarea unui chimonou apretat când altă lume şade cu mâinile în şold, libertate de cuget, neacceptarea imposturii şi a lui î din a. La care se adaugă funcţiile publice ale lui nea Romică - senator şi membru, odinioară, în CNA, demnităţi neiertate la români, unde fiecare nutreşte iluzia tembelă că lui i se cuvine mai mult decât aproapelui său - plus semnătura găsibilă în coloanele revistei România Mare. Ei şi? Ca şi cum, dacă ai scrie la 22 sau la Dilema Veche ai intra automat în Panteon (noroc că nu avem aşa ceva, atunci să fi văzut păruială!). Din prima publicaţie de după «Ei, şi?», eu, unul nu aş reţine nici o semnătură, iar dintr-a doua, numai pe aceea a lui Radu Cosaşu, atât. Hai, mă rog, şi pe aia a lui Pleşu, că, orişicât, gazetar mai e, aşa, mai nimereşte un articol din cinci! Oricum, în general, nu citesc reviste, am revenit la pasiunea pentru cărţi şi astfel nu citesc nici aste publicaţii, le mai frunzăresc prin bibliotecă sau pe internet, dar trebuie să remarc faptul că prima e mult mai interesantă, mult mai bine scrisă şi cu mult mai puţine greşeli de limbă decât celelalte citate. Prin anii '90, regretatul meu profesor Crohmălniceanu îmi spunea că pe libertate poţi scrie oriunde, depinde ce scrii. Or Ileana şi Romulus Vulpescu scriu articole de o mare fineţe, poezii şi romane după chipul şi asemănarea talentului personal. Poţi fi de acord sau nu cu dânşii, asta nu te împiedică să le citeşti cărţile. Mai mult, iată ce gest admirabil a făcut Secţia de Literatură şi Filologie a Academiei Române, condusă - ca şi instituţia însăşi de pe acele timpuri - de profesorul Eugen Simion, adică aceea care taman a promovat revenirea la î din a, prin premierea lui Romulus Vulpescu! Ce înseamnă oamenii deştepţi!

Că Vulpeştii sunt deştepţi, e mai presus de orice fir de îndoială, cred că înşişi duşmanii cei mai frenetici ar fi capabili să recunoască una ca asta! Dar mai scriu şi cărţi. Nu numai traduc - desigur, limba lui Charles d'Orleans, Villon, Rabelais, Jarry sau Tournier este pusă mustos în tiparele limbii române -, ci chiar scriu. Unul este unul dintre cei mai buni poeţi ai noştri în viaţă, cealaltă este indiscutabil cea mai bună prozatoare a noastră în aceeaşi viaţă!"

Am mai reluat ceva din incipitul acestui foileton în prefaţa Artei Conversaţiei, ediţia îngrijită de subsemnatul, cu voia dumneavoastră, şi cu care a debutat noua Bibliotecă pentru toţi a lui Marius Tucă, scoasă sub egida Jurnalului Naţional. Nu schimb nimic, chiar dacă, peste ani, din păcate, Romulus şi Ioana Vulpescu au părăsit astă lume şi au trecut în cea a umbrelor şi a amintirilor. Sau poate, aşa după cum spune un prozator drag mie, Hermann Hesse, dacă orice naştere înseamnă despărţirea de cosmos, delimitarea de, atunci orice moarte o fi însemnând reintrarea în "muncile" cosmosului, ca să-l mai adaug şi pe Nichita Stănescu al nostru.

Iată, acum, aşez aceleaşi vorbe în faţa unei cărţi despre Vulpeşti, familia celor doi scriitori, poate unul dintre cele mai frumoase cupluri literare româneşti, dacă nu cel mai, cel puţin de până acum. Cartea de interviuri conţine cinci convorbiri, patru cu Ileana Vulpescu şi una, mai veche şi mai lungă, retipărită integral şi adnotată la zi de către dumneaei, doamna Ileana Vulpescu, cu "nea Romică". O carte de interviuri are valoare, fireşte, prin ceea ce spune cel intervievat, căci spre el se îndreaptă reflectoarele şi camera de luat vederi. Dar, în aceeaşi măsură, este extrem de important să ştii ce să-l întrebi pe respectivul ori respectiva, cum îţi ţii respiraţia, mâinile, cum reuşeşti să fii cât mai discret dar în acelaşi timp cât mai la obiect, cum reuşeşti să insişti asupra unei întrebări la care cel vizitat şi vizat nu vrea să răspundă din varii motive. Din aceste punturi şi punţi de vedere, cartea domnului Ion Jianu, căci dumnealui este autorul, este foarte bună. Răspunsurile celor doi importanţi scriitori şi eminenţi oameni de cultură nu numai că sunt perle de sensibilitate şi de exuberanţă a limbii române, dar sunt seducătoare aduceri aminte, crâmpeie de istorie literară, precum şi giuvaericale ce cu siguranţă vor umple spaţiul virtual cu citate de luat aminte.

Ce aflăm noi ca meseriaşi al scrisului şi ai cititului, aş zice chiar ca salahori ai cuvântului? Că romanul este un amestec de realitate şi de ignorare a ei, că lucrul cel mai important în viaţă este să ştii şi să fii capabil să-ţi accepţi destinul, că adevărata realitate a artei este ficţiunea, că traducerile fac o literatură foarte serioasă, că scriitorul adevărat are contract cu eternitatea, nu cu efemerul (mi-aş permite să adaug chiar şi atunci când scrie publicistică!), că-n România de azi, Caragiale ar fi fost autor de tragedii, că atmosfera din lumea culturală şi, în special, cea literară de astăzi provine din înşelarea aşteptărilor, că medicina este cea mai anevoioasă profesie, fiindcă ţi-o petreci toată viaţa printre bolnavi. Dar oare literatura o fi altceva, s-o petrece printre oameni sănătoşi? Are ea parte de reflectoare, aplauze, onoruri? Are ea vreun sens, ca şi viaţa, aşa după cum se întreabă Ileana Vulpescu?

Desigur, aceste rânduri s-ar fi putut opri aici, pe această întrebare, cum domnul Jianu însuşi opreşte interviurile doamnei Vulpescu. Dar ar mai fi de adăugat ceva: cărţi de convorbiri serioase, care să spună ceva despre oamenii intervievaţi şi să adauge descoperirea unor unghere ale lumii literare nescoase la iveală până atunci de nicio lanternă explicativă nu prea sunt în cultura română. Prima care-mi vine în minte este Mărturia unei generaţii a lui Felix Aderca. Cartea pe care o aveţi în faţă este mărturia unei familii de autentici intelectuali trăiţi între două lumi şi făuritori de "lumi" descântate cu mult talent!