19.05.2016

Vlad Bălan: Cât de legat de teatru vrei să fie interviul asta?
Nicholas Caţianis: Cât simţi tu. Cred că mai degrabă aş vrea să fie un interviu de la om la om. Cred că e mai important cum suntem noi ca oameni decât părerea noastră despre actorie.

V.B.: Foarte cool. Ce întrebare ai vrea să ţi se pună dacă ai putea să alegi o întrebare al cărui răspuns să spună ceva despre ţine?
N.C.: Cum sunt eu în timpul liber.

V.B.: Cum eşti tu în timpul liber?
N.C.: Mă gândesc la teatru şi sunt un om foarte agitat şi care arde foarte tare. Nu prea îmi dau mie timp să respir pentru că mă gândesc în stânga şi în dreapta. M-am apucat de cursuri de pian, de jazz ca să pot să îmi împrăştii energia în altă parte. Încerc să îmi umplu timpul liber şi cu timp liber, dar nu ştiu neapărat să fac chestia asta.

V.B.: Nici eu...
N.C.: Dar încerc să îmi dau mie timp cu mine, să îmi dau un refresh de fiecare dată. Nu cred că e sănătos să faci şapte lucruri deodată pentru că riscul e ori să nu îţi iasă nici unul bine, ori să îţi iasă toate bine.

V.B.: Păi şi dacă îţi ies toate bine care e riscul?
N.C.: Riscul e să te distrugi pe tine psihic. Chiar dacă eşti ok pe plan profesional, cred că dacă neglijezi foarte mult planul personal ajungi la un moment dat să nu mai ştii cine eşti.

V.B.: Ce fel de om ai vrea să fi?
N.C.: Un om sănătos, un om normal, care să poată să facă diferenţa dintre om şi actor, mai ales în relaţii. Cred că şi în relaţii, ca pe scenă, trebuie să laşi lucrurile să vină de la sine, natural.

V.B.: Cât de mult contează dacă eşti un om bun, sau mă rog, partea asta morală în ce faci tu ca actor?
N.C.: Am văzut oameni care au caracter urât şi sunt foarte buni actori şi am văzut şi oameni care sunt frumoşi şi sunt actori la fel de buni. Aici e mai mult o chestie de alegere, sau de cum eşti tu construit.

V.B.: Crezi că actorii mari pot să fie şi oameni răi?
N.C.: Da. Dar în aceiaşi măsură nu cred că pot să judec eu, cine cum e. Că nu îi ştiu pe toţi. Uneori vezi pe scenă şi ce fel de oameni sunt actorii, dar câteodată nu contează aşa de mult.

V.B.: Când ai făcut prima oară chestia asta cu actoria? Care a fost prima ta experienţă?
N.C.: La 16 ani, treceam din clasa a IX-a în clasa a X-a. Era o trupă în liceu, Arca lui Noe. Şi vara, pentru că mă plictiseam, am mers la probe şi am reuşit să intru. Şi aşa, de la 16 ani până la 19 ani am fost într-o trupă de teatru de amatori unde am cunoscut şi alţi oameni şi am avut nişte roluri bune în care am putut să mă dezvolt.

V.B.: Tu în clasele I-IV. O amintire reprezentativă de pe atunci.
N.C.: Am schimbat trei şcoli din clasa I până în clasa a VIII-a. Am fost un an la şcoala 27, care era la mine în cartier. Apoi m-am mutat în 24 în Ştefan cel Mare şi apoi din V-VIII am fost în şcoala 19. Mereu a fost nevoia asta de a mă adapta fiecărei şcoli, fiecărui grup. Asta ar fi o amintire reprezentativă, că a trebuit mereu să schimb locul.

V.B.: De ce a trebuit să îl schimbi?
N.C.: Mama nu avea cu cine să mă lase. De mic am avut un fel de bonă iar în clasa a II-a nu a mai putut să aibă grijă de mine. Iar la şcoala 24 era un semi-internat, deci rămâneam acolo, ne făceam temele, mâncam şi la ora 16-17, venea să mă ia. Iar în clasa a V-a m-am mutat la o şcoală care era peste drum de serviciul ei. Ea fiind geolog, era la facultatea de geologie de la Universitate. A fost aşa, over-protective.

V.B.: Şi în adolescenţă nu te lăsa să ieşi, faze din astea?
N.C.: A fost mereu puţin mai fricoasă decât era cazul, dar nu a făcut-o niciodată din răutate. Când m-am apucat de teatru am început să ies şi ţin minte că la un moment dat am avut eu o criză în care am zis "Nu mă mai întreba ce fac că acum sunt independent, am 17 ani, trebuie să îmi iau zborul".

V.B.: "Să-mi iau zborul?"
N.C.: Da, ştiu că am fost destul de dur. Dar a fost drăguţ. Am o relaţie foarte specială cu mama la care ţin foarte mult. E un om de la care am învăţat multe şi am trăit multe cu ea. Nu pot să o învinuiesc de nimic. Totul era din grija de a nu păţi nimic.

V.B.: Cum erau relaţiile tale cu fetele în liceu?
N.C.: Eram cumva boem şi tot vorbeam cu fete. Şi am făcut rugby în clasa a IX-a pentru că eram într-un liceu de rugbişti, în Vlaicu. Şi la un antrenament, pentru că rugbiştii vedeau că vorbesc cu fetele, unul din ei mi-a făcut un placaj în coloană. Da, m-am înţeles mereu bine cu fetele.

V.B.: Şi erai genul "din floare în floare"?
N.C.: Nu. Prima relaţie stabilă a fost la 19 ani şi am stat cu fata respectivă 4 ani de zile. Până la 19 ani am fost în căutări. Nu am vreo amintire foarte puternică de pe atunci...
Ba da! Când eram în clasa a IX-a, era o fată în clasa a XI-a de care m-am super îndrăgostit. Şi îi scriam scrisori. Ea era într-o relaţie de patru ani. Ţin minte că era un parc pe undeva, mai departe de liceu, şi că ne-am sărutat şi a însemnat foarte mult pentru mine sărutul ăla. Şi când a trebuit să ne despărţim ţin minte că a fost filmic. Ea pleca şi era soare şi am început să plâng şi mi-a curs o lacrimă pe asfalt. (râdem) După asta mă uităm la ea în liceu şi nu ne mai vorbeam.

V.B.: Mi se pare super tare.
N.C.: Da, ţin minte că mi-a curs lacrima şi era asfaltul încins şi eu suferind.(râdem)

V.B.: Un moment dintr-un spectacol la care ţi s-a făcut pielea de găină şi ai avut gol în stomac.
N.C.: Da, nu o să îl uit niciodată. Este vorba de Regina mamă cu Olga Tudorache. Am văzut spectacolul de 13 ori. Şi ţin minte că eram în sala Amfiteatru de la Naţional, o sală superbă. Eram în rândul trei, eu plângem cu şiroaie şi m-am uitat în spate şi mulţi alţi spectatori râdeau. Eu eram singurul care plângea în timp ce toţi ceilalţi râdeau. M-a modificat. A fost tridimensional. Ea care spunea ceva dramatic, eu care plângeam pentru că nu era deloc comic, şi lumea din spate care râdea.

V.B.: Cum a fost când ai picat la UNATC?
N.C.: Mi-a fost foarte dificil să accept. Ţin minte că nu m-am supărat când am aflat. În noaptea aia am ajuns acasă la 23, eram cu doi prieteni. Aveam bani şi foarte liniştit i-am dus pe amândoi cu taxiul acasă, m-am culcat. Când m-am trezit ţin minte că am deschis ochii, şi am început să plâng. O zi întreagă am plâns, mi se umflase faţă. Mai făceam pauze, mai plângeam. Şi când am intrat la Hyperion, în prima zi de facultate am coborât din tramvai, m-am uitat la facultate, m-a buşit plânsul şi m-am întors înapoi acasă. În prima săptămână nu am fost. Şi m-am întors când se făceau alegerile de clasă.
M-a ales Rodica Mandache la care mi-am dorit foarte tare să fiu. Trei ani de zile mi-a fost profesoară. După trei ani, mi-am dat seama cât de important a fost pentru mine că am terminat la ea. M-a ajutat foarte mult pe mine ca om.

V.B.: Cât ai lucrat pe film?
N.C.: Am filmat în jur de 20 de scurtmetraje. Două din ele au fost la Cannes. Unul a fost produs cu TVR, al doilea de către Divizia de Film, o companie independentă, iar restul au fost proiecte de şcoală la Hyperion sau la UNATC. E o zona care îmi place foarte mult. Mi-am dorit la un moment dat să plec în Franţa să fac un master în film. Mi-aş dori foarte mult să fac film. Dar toate la timpul lor.

V.B.: Ce vise ai, atât pe plan personal cât şi profesional?
N.C.: Mi-ar plăcea să lucrez în mai multe ţări dar şi în mai multe oraşe din România, cu cât mai multe echipe. Şi un vis ar fi să pot să am o casă, nu ştiu, o cocioabă de chirpici undeva în Italia, la mare. Şi să am o ambarcaţiune şi să pot să plec pe mare.

V.B.: Dacă ai avea o sumă mare de bani, ce ai face cu ei?
N.C.: Aş încerca să văd ce nevoi au oamenii din familia mea. Spre exemplu, i-aş schimba bucătăria mamei mele dacă ar avea nevoie. Aş deschide un teatru, un cinema. Îmi doream foarte mult să pot să fac un liceu la un moment dat.

V.B.: Ce părere ai despre egoism?
N.C.: Îmi displace foarte tare ideea de egoism pentru că nu eşti singur, nu eşti de neînlocuit. Cred că e ca în Biblie: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul". Trăim într-o societate de oameni foarte egoişti. N-au decât să se supere că zic asta ,dar trăim într-o societate de oameni egoişti profesional. Şi atunci stai şi te întrebi de ce sunt scandaluri şi de ce sunt proteste.
Toată lumea are preconcepţia asta despre actorie că e o meserie foarte grea. Da, este, lăsând la o parte feeria că ne place ce facem şi facem asta de amorul artei. Dar cred că am putea face mult mai multe dacă lângă noi am avea oameni generoşi. Cred că se pot face mult mai multe pentru cultură, şi nu vorbesc doar de actori.

V.B.: Dacă ai avea 60 de ani şi ai fi un mare actor, cum ai încerca să fii?
N.C.: Aş încerca să rămân cu picioarele pe pământ, să nu uit de unde am plecat, să vreau să descopăr, să nu fiu rău. Dacă aş fi un actor mare la 60 de ani aş vrea să fiu şi un om mare la 60 de ani.

V.B.: Ce relaţie ai cu muzică?
N.C.: Bunicul, străbunicul şi unchiul meu au fost muzicieni de mici. Străbunicul a făcut parte din generaţia cu Celibidache, Sergiu Maragamba şi toţi cântăreţii mari din perioada postbelică. A cântat cu ei, a fost şef de orchestră la Orchestra Bucureşti, a cântat la saxofon, a fost profesor la Conservator. Bunicul a cântat la fagot, contrafagot, pian, tobe şi mare parte din viaţă şi-a petrecut-o în Germania, unde a şi murit. Unchiul meu este maestru la flaut.
Nu am avut neapărat treabă cu ei. Pe străbunicul meu l-am prins dar eram prea mic ca să mă înveţe. Nu am luat filonul ăsta al muzicii din familie neapărat. Mi-a plăcut întotdeauna muzica. În clasa a V-a m-am apucat de chitară clasică din propria iniţiativă dar după un an am abandonat. În clasa a X-a a început să-mi placă foarte mult opera. Şi am început să cânt. Un profesor de muzică de la liceu mi-a zis că nu pot să cânt şi că n-o să cânt niciodată. A fost destul de trist pentru mine pentru că îmi pusesem mari speranţe să ajung artist de operă, dar mai bine că nu s-a întâmplat aşa. Aşa că n-am mai cântat 6 ani până am fost la proba la West Side Story, unde am cântat tot aşa cu emoţii. De atunci am început să cânt din nou şi să am încredere în mine. Anul trecut m-am apucat de pian. Mi-am luat un pian şi am început să studiez pian jazz.

V.B.: Ce fel de muzică ascultai la 14 ani?
N.C.: La 14 ani eram în perioada contemporană, ascultăm multe chestii care se dădeau pe radio. La 15 ani am avut un an în care ascultăm minimal, eram skater, aveam un şiret cu tablă de şah alb negru. Mergeam în skate park în Herăstrău. La 16 ani am început să ascult opera foarte mult. În clasa a XII-a am început să ascult lăutărească. Am avut prin clasa a IX-a şi perioada mea de rap.
Oricum, le sunt foarte recunoscător părinţilor mei pentru educaţia muzicală pe care mi-au dat-o pentru că am ascultat foarte mult rock. Şi întotdeauna am fost pasionat de jazz şi de improvizaţie.

V.B.: Dacă ar fi să alegi câţiva cântăreţi care au reprezentat evoluţia ta, care ar fi?
N.C.: Aria Nebuniei din Lucia de Lammermoor, Manowar, Dona Dumitru Siminică, B.B. King, Oscar Peterson, Hiromi Uehara. Şi când eram mic îmi plăcea mult Billy Idol. Am fost generaţia MTV, mă uităm toată ziua şi ştiam videoclipurile pe de rost.

V.B.: Care crezi că e relaţia dintre muzică şi actorie?
N.C.: Asociez foarte mult jazz-ul cu actoria. Am citit un interviu al lui Mircea Tiberian în care spunea că "jazzul nu este o artă a perfecţiunii, este o artă a încercării". Cred că la fel e şi actoria.
Profesorul meu de jazz spune "Trebuie să cânţi aşa cum arăţi, aşa cum vorbeşti". Jazzul este ca vorbirea. Faci pauze în vorbire, aşa faci şi pe pian, stai să te gândeşti. E o lume întreagă.

V.B.: Crezi că modestia e o chestie care se educă sau pe care o ai?
N.C.: E o chestie care se învaţă în primul rând în familie. Porneşte din mediul în care creşti.

V.B.: Ce crezi că trebuie noi să învăţăm ca actori tineri?
N.C.: Cred că trebuie să învăţăm să ne gestionăm talentul. Mi se pare foarte uzată ideea că actorii tineri au puţine şanse. Stella Adler spune că "talentul înseamnă alegere". Cred că trebuie să învăţăm să alegem şi să avem răbdare cu noi, şi atunci lucrurile ni se vor întâmpla.
Dacă alegi să calci pe morminte doar ca să ţi se întâmple repede lucruri şi dacă fiindcă nu ţi se întâmplă imediat zici că e din cauza că nu sunt oportunităţi pentru tineri, atunci rişti să te pierzi. Dacă ai răbdare şi eşti curat în ce faci, lucrurile se vor întâmpla.
E foarte dureros să îi spui unui actor: tu nu poţi. Te apuci de asta sperând să poţi face cât mai multe. Nu cred că în şcoală te învaţă să ai răbdare cu tine. De asemenea, ceea ce nu ţi se spune e că tu contezi, ca om, în primul rând. Nu ţi se spune că tu reprezinţi ceva pentru tine şi pentru cei din jur şi că de-aia ai intrat în facultatea asta. Trebuie să înveţi foarte greu că tu ai un loc pe lume.

V.B.: Vrei să ai o familie?
N.C.: Da, îmi doresc foarte mult să am alături de mine pe cineva. Şi îmi doresc să am un copil şi să îi pot oferi ceva şi pe plan material, nu doar spiritual. Aş vrea să îi pot da nişte principii sănătoase de viaţă. Aş vrea să pot să merg cu el în vacanţe, să îl pot trimite la cursuri de muzică, de fotbal, de ce îşi doreşte el. Aş vrea să îi pot oferi acele lucruri mici care pe el l-ar face fericit şi să aibă şansa de a încerca lucruri. Să se bucure de o zi caldă sau că poate să danseze sau să râdă, cred că e important să râzi. Am citit un interviu al lui Neagru Djuvara care zicea că singurul lui regret e că nu mai poate să danseze. Şi noi la 23 de ani ne gândim că n-avem maşină, că n-avem casă, că stăm la cămin. Da sunt lucruri esenţiale şi vrei când ai o prietenă să îi poţi cumpăra un cadou scump. Dar cred că e mai important că poţi să o ţii de mână, să o vezi, să dai 5 lei pe o cartelă de metrou, că poţi să iei tramvaiul şi să te prindă controlorul.

V.B.: Dacă ar fi să faci un portret al femeii cu care ai vrea să îţi petreci restul vieţii, cum ar fi ea?
N.C.: Aş vrea că pentru ea să nu fie neapărat important să ne ţinem de mâna pe Dorobanţi şi să fie ok şi cu a ne ţine de mână în Parcul Bazilescu.

Nicholas Caţianis
Data naşterii: 25 mai 1992
Nicholas Caţianis a absolvit în anul 2014, în cadrul Universităţii Hyperion Bucureşti, Facultatea de Arte, secţia Arta Actorului, la clasa profesorilor Eusebiu Ştefănescu şi Rodica Mandache.
Pe parcursul celor trei ani de facultate, a jucat în Demonii, O noapte furtunoasă şi Nunzio. În prezent, joacă în trei spectacole ale Teatrului Odeon - Un tramvai numit dorinţă şi Trei generaţii, ambele în regia lui Dinu Cernescu, şi West Side Story, în regia lui Răzvan Mazilu.
Cele mai recente spectacole în care poate fi văzut Nicholas Caţianis sunt #Teenspirit, la Teatrul Excelsior din Bucureşti, Recviem, la Teatrul Naţional Bucureşti şi Martiri, la UNATC.
În 2015, Nicholas Caţianis a câştigat Premiul pentru cel mai bun actor la Gala HOP (Gala Tânărului Actor).
 Nicholas Caţianis a fost selectat în programul 10 pentru Film din cadrul TIFF 2016, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2016 sunt: Alina Petrică (Teatrul Naţional Bucureşti, Teatrul de Comedie, Centrul Cultural "Nicolae Bălcescu, Teatrelli - Bucureşti), Andi Gherghe (Teatrul Ariel din Târgu Mureş), Cătălina Bălălău (Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ), Cezar Grumăzescu (Teatrul Excelsior din Bucureşti, Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul de Comedie), Ciprian Scurtea (Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu), Cristian Rigman (Teatrul Naţional din Cluj Napoca), Ioana-Florentina Manciu (Teatrul Naţional "Marin Sorescu" Craiova), Nicholas Caţianis (Teatrul Excelsior din Bucureşti, Teatrul Naţional I.L.Caragiale), Richard Balint (Teatrul de Stat Oradea), Sânziana Tarţa (Teatrul Naţional din Cluj-Napoca).

0 comentarii

Publicitate

Sus