Andi Gherghe are în acest moment relaxarea omului care pare să-şi fi găsit, după multe încercări şi căutări, o direcţie clară. Actor discret, mult prea puţin exploatat faţă de potenţialul pe care îl are, regizor perseverent, care se doreşte în permanenţă conectat la realitatea imediată, pe care vrea să o înţeleagă de pe poziţia artistului independent, într-un context teatral oarecum indecis în ceea ce îi priveşte pe independenţi, el a încercat de mai multe ori marea cu degetul până să găsească acele ape adânci care să merite scufundarea. Toate etapele arse până acum i-au jalonat drumul spre momentul prezent, care pare să fie unul foarte bun. Dacă stai de vorbă cu el, prima impresie este aceea că regia e cea care pare a lua partea leului în ceea ce îl priveşte, dar apoi, dacă pomeneşti de actorie, îi apare o lumină aproape imperceptibilă pe chip, care, însă, e suficientă pentru a-ţi da seama că lucrurile sunt mai nuanţate.
Andi Gherghe: Regia am făcut-o în paralel cu actoria. Eu mă dusesem la Universitatea de Arte din Tîrgu Mureş să dau examen la regie, dar clasa respectivă se făcea doar o dată la doi ani. Şi atunci a trebuit să aleg între actorie şi teatrologie. Terminasem liceul la filologie, apoi dreptul, aşa încât voiam ceva mai practic, prin urmare am ales actoria, pentru că m-am gândit că asta mă va ajuta şi în regie, în lucrul cu actorul. Am făcut şi regia, până la urmă, în paralel. În 2012 am avut ultima premieră la Braşov, unde am fost distribuit de Adi Iclenzan în spectacolul Cu inima-n pungă de John Cariani, dar adevărul-adevărat e că întotdeauna m-a atras mai mult regia.
Cu toate astea, la un moment dat, în 2011, Andi a luat un premiu de interpretare la Gala Hop. A fost ultima ediţie păstorită de Cornel Todea, iar el a mers acolo în condiţiile în care - după cum el însuşi afirmă - nimeni nu îi dădea nici o şansă. A mers, a luat premiul, s-a întors acasă cu el şi a continuat să îşi pună întrebări.
A.G.: E foarte greu să intri pe piaţă ca actor, castingurile sunt puţine şi nu contează dacă eşti bun sau nu eşti bun, contează dacă te potriveşti. Un prieten mi-a zis că teatrul românesc nu are nevoie de băieţi talentaţi. Regizorii lucrează cu ce le dai, atâta timp cât îşi iau lozul. Asta mi-a zis-o cineva, profesor de actorie şi regizor, acum mulţi, mulţi, mulţi ani. Şi, cumva, în experienţa mea din ultimii ani, tind să îi dau dreptate. Eu am mai fost pe la castinguri, dar până la urmă am constatat că era costisitor să faci atâtea drumuri. Reclamele le refuz din principiu, consider că în felul ăsta îţi limitezi şansele de a face film. Poţi face o reclamă foarte, foarte bună, care să devină virală şi să prindă foarte tare la public, după care eşti asociat doar cu reclama respectivă de câte ori apari. Mai sunt, însă, şi regizorii care caută actori ce nu au apărut încă pe sticlă, iar eu prefer să fiu descoperit aşa.
Dau să aduc în discuţie acea prejudecată - până la urmă - legată de actorii deveniţi regizori (de obicei, când e invers, lucrurile sunt tratate mai lejer, chiar cu admiraţie). Răspunsul vine prompt.
A.G.: Dacă ştii cum să o faci, cele două planuri se pot separa fără probleme. Eu am lucrat şi în IT la un moment dat - şi pe software, şi pe hardware - şi, când ieşeam de la munca de programator, mergeam la UAT. După ce lucram cu variabile, mă duceam dincolo şi trebuia să gândesc total altfel, iar asta m-a ajutat. Dacă tu ai un control foarte bun, poţi separa planurile. Eu mi-am impus să fiu tipul de regizor cu care actorul Andi Gherghe şi-ar dori să lucreze, deci exact genul de regizor cu care până acum nu lucrasem, până la Radu Nica - sau, mai devreme, tentativa pe care am avut-o la Braşov cu Adi Iclenzan. Mie îmi place să lucrez foarte mult pe text, să stau pe el cât e nevoie. De asta îmi convine lucrul în teatru independent, pentru că pot să îmi dau timp mie, textului şi actorului, nu să fiu nevoit să merg mereu contra timp...
Începuturile sale în regia de teatru se leagă tot de zona independentă. Acolo a apărut, la un moment dat, şansa de care avea nevoie la momentul respectiv.
A.G.: Primul care a venit la mine, să mă cheme să lucrăm împreună, a fost Aba Sebestyen, de la Yorick Studió, în regim independent - îi fusesem recomandat de către Theo Marton. (Una din marile calităţi ale acestui teatru a fost că a lansat atât actori, cât şi regizori tineri prin programele sale). A fost o onoare pentru mine să lucrez la ei, după ce tot acolo fusese invitată, cu ceva timp în urmă, să lucreze şi Gianina Cărbunariu. Aba mi-a zis că ar dori să fac un text de Peca, eu am luat şi am citit tot ce scrisese Peca Ştefan şi am montat România 21 - la Teatrul Studio. Consider că acela a fost cel mai bun spectacol al meu, dar el acum, din păcate, nu se mai joacă... (scurt moment de pauză nostalgică) Se şi cânta acolo, cu instrumente neconvenţionale, făcuserăm împreună cu actorii şi muzica şi versurile, a fost o nebunie foarte frumoasă.
... dar apoi...
A.G.:... apoi am făcut Bucharest Calling, tot de Peca Ştefan şi tot la Teatrul Studio. Ăsta a fost, însă, proiectul care m-a pus pe gânduri şi m-a făcut să iau o pauză. Mi-am dat atunci seama că trebuie să fac spectacole despre lucruri pe care le cunosc eu însumi foarte bine, despre lucruri care mă ard pe mine. Eu nu vreau să fac un text numai de dragul de a face un spectacol, vreau să fie ceva în care cred. Aşa a apărut, după un timp, Ţara Zânelor, pe care îl şi reluăm din toamna lui 2016, dar cu distribuţia puţin schimbată - va intra Paul Socol de la Cluj, în locul lui Ciprian Mistreanu. Ţara Zânelor a fost un text comisionat, care a pornit de la povestea de viaţă a unui cuplu interetnic din Tîrgu Mureş. Dramaturgul, George Ştefan, a mers cu mine la persoanele care trăiseră povestea din spectacol, am stat până pe la 4 dimineaţa cu oamenii respectivi şi am băut cafea după cafea cu ei, în timp ce George scria întruna. Şi ne-a ieşit un spectacol care nu e doar despre români şi maghiari, ci şi despre securitate şi rezistenţă, sunt mai multe acolo...
Devine din ce în ce mai captivant să stai să asculţi cum s-au legat lucrurile şi cât de importante au fost întâlnirile care au venit la momentul oportun. Stăm de vorbă pe terasa unei cafenele din Piaţa Teatrului, dominată de Teatrul Naţional, reperul principal atunci când vine vorba de viaţa teatrală din Tîrgu Mureş, dar care, deja de ani buni de zile, nu mai este singur în peisajul teatral local. Pe Székely Csaba, de exemplu, multă lume din oraş îl identifică tocmai cu cele două mari succese ale Trupei Tompa Miklos a Naţionalului, Flori de mină şi Beznă de mină (montate amândouă de Aba Sebestyen), dar dincolo de ele, întâlnirea dintre Székely şi Gherghe a fost una cu urmări adânci.
A.G.: Székely Csaba este un dramaturg căruia eu îi spun Cehov de România - în 2009 a luat premiul BBC pentru Vă plac bananele, tovarăşi?, după care a venit la UAT la Masteratul de Scriere Dramatică în limba maghiară şi aşa am ajuns să îl cunoaştem şi noi mai bine şi să lucrăm cu el. A intrat în proiectul de la Teatru 74 - Practică teatrală în Regiunile Centru şi Nord-Vest şi acolo a scris Flori de mină. Eu eram printre organizatori, în echipa de implementare a proiectului. L-am văzut şi mi-am zis că ăsta e un om cu care trebuie să lucrez, dar am amânat un pic (am făcut două spectacole Peca Ştefan între timp) şi apoi ne-am întâlnit după o premieră de la Naţional. Acolo ne-am cunoscut personal, de fapt, pentru că profesional ne urmăream deja unul pe altul. Am stat până dimineaţa târziu şi am povestit, iar eu l-am întrebat ce îşi doreşte din punct de vedere profesional - eu deja aveam în cap că vreau să deschid un teatru şi căutam parteneri pentru demersul ăsta - şi ne-am hotărât atunci că îl deschidem împreună. Până atunci, însă, i-am propus să facem un spectacol despre români şi unguri. El a început să râdă, eu i-am spus vreo două-trei situaţii pe care deja le aveam în cap, el a zis da şi în trei săptămâni a scris textul - cred că îl rodea şi pe el! Sunt foarte curios cum o să fie perceput la Bucureşti, pentru că mergem cu el la Festivalul de Comedie, 2016.
Întrebarea care se pune practic singură, în acest moment este: încă un spectacol despre români şi unguri la Tîrgu Mureş? Că doar au fost deja atâtea... (În plus, dacă te uiţi pe Facebook, observi că numele lui Andi apare modificat, cu ortografie maghiară - Ándi Gherghe -, ceea ce spune multe, din start, şi despre afirmarea identităţii lui personale prin prisma celui mai recent spectacol regizat, şi despre simţul umorului, care nu îi lipseşte chiar deloc).
Ándi Gherghe: Păi da, încă şi încă şi încă un spectacol despre români şi unguri la Târgu Mureş, şi încă o sută, două, trei, până când eu o să merg undeva, o să mă pun la masă şi o să simt că oamenii care acum se ceartă pe etnia lui Iancu de Hundedoara lasă în spate istoria şi zic: uite, asta avem, şi ce avem, avem împreună, ce putem face? MaRo vine cu o altă perspectivă. A fost până acum abordarea din Double Bind, care mie mi-a plăcut foarte tare. Mi-a plăcut demersul Alinei Nelega şi am şi fost la workshop-urile cu echipa spectacolului, unde m-au chemat ca să ia contact cu un om care a trăit în ambele tabere - eu sunt pe jumătate român, pe jumătate ungur -. A ieşit un spectacol foarte bun care a pus pentru prima dată problema la modul general, a pus degetul pe rană în sensul acesta. A mai fost apoi 20/20 al Gianinei Cărbunariu, care s-a referit la un eveniment anume, la acel martie negru din 1990, şi a fost şi spectacolul meu, Ţara Zânelor, cu acea poveste de viaţă. În Double Bind, de exemplu, era luat contextul întreg, cu mai multe păreri şi perspective, şi tratat foarte serios. Dar eu mi-am zis că n-aş putea avea o abordare serioasă în sensul ăsta. MaRo a fost perceput ca fiind foarte dur, el fiind comedie, pentru că fiecare scenă e împinsă la extrem. Dar aşa se întâmplă când tratezi maioneza asta naţionalistă care se naşte din compoziţia etnică de 50% români, 50% maghiari.
Discuţiile de după premieră cu Székely Csaba s-au concretizat până la urmă în ceea ce se numeşte Teatru 3G, care tocmai lucrează la primul său spectacol în această formulă.
Ándi Gherghe: Teatru 3G înseamnă Andi Gherghe, Székely Csaba şi Benedek Botond - noi suntem mebrii fondatori. G-ul este în urma unei cronici apărute în limba maghiară la Ţara Zânelor, iar cronica aia se numea "Teatrul celei de a treia generaţii" - de acolo numele. Noi trei suntem toţi născuţi în 1981... Eu am fost freelancer de la început, iar ideea cu Teatru 3G vine din faptul că vrei să faci ceva concret, să începi să lucrezi. Uite, ieşi din facultate şi ajungi în hăul acesta al teatrului românesc, în care există unii care au reuşit şi sunt acolo sus şi au un stil al lor şi şi-au găsit drumul şi cumva trebuie să îţi cauţi şi tu locul, iar prima dată accepţi ce ţi se dă, ce ţi se cere. Teatru 3G are în primul rând misiunea de a prelucra traume ale societăţii contemporane româneşti prin teatru, lucru pe care eu mi-l doresc foarte tare. De asta am şi vrut să mă separ de tot, pentru că voiam să mă pot întâlni cu dramaturgii tineri care abia aşteaptă să se exprime, nu? Îi avem pe Székely Csaba, le avem pe Elise Wilk sau, mai recent, pe Andreea Radu, pe Olga Macrinci, plus un masterat de scriere dramatică tocmai aici, lângă noi, şi care nu e făcut pe genunchi, e o treabă foarte serioasă - se fac tot timpul workshop-uri cu cei de la Lark din New York, mai e şi proiectul Fabulamundi... Oraşul ăsta chiar are o deschidere foarte mare, începută, până la urmă, de Teatrul Ariel, cu programul Underground, şi de demersurile Alinei Nelega cu Dramafestul. Toţi oamenii ăştia trebuie să aibă ocazia să se exprime. Asta încercăm să facem acum: avem atât de multe subiecte de explorat.
În 2016, după toate proiectele reuşite, a venit şi selectarea în cadrul programului 10 pentru film. Andi Gherghe e şi bucuros, şi curios. E din nou în faţa unui lucru nou, unei întâmplări care poate fi decisivă pentru viitor. Prin urmare, îl întreb ce aşteptări are, ce crede că va găsi sau ce ar vrea să găsească acolo.
Ándi Gherghe: Aşteptări de la 10 pentru film? Întâlnirile. Pentru mine au fost tot timpul nişte oameni care mi-au deschis ochii sau care m-au făcut să ajung în conjuncturi ce m-au propulsat apoi în alte direcţii. Iar eu am avut până acum astfel de întâlniri care m-au marcat şi care mi-au trasat cumva linia: Radu Nica, Nicu Mihoc, Theo Marton şi Teatru 74, Adrian Iclenzan, Sebestyen Aba - primul om care a riscat cu mine, ca regizor tânăr... E vorba de networking personal - un lucru pe care l-am învăţat şi din vânzări, unde am lucrat mult timp. Eu am poveşti de spus, care mi-ar plăcea să fie transpuse în film. Merg acolo foarte deschis, sperând să întâlnesc oameni cu care să pot lucra, cu care să pot închega proiecte.
După patru ani, Andi Gherghe s-a întors la actoria de teatru. Spectacolul cu care s-a produs come-back-ul este Respiraţii (Lungs) de Duncan MacMillan, în regia lui Radu Nica şi traducerea mea (de aceea în cazul meu doza de subiectivitate este una uriaşă, dar nu suficient de uriaşă pentru a nu lăsa loc bucuriei întâlnirii cu un text şi o echipă minunată). Aici partenera lui de scenă este Raisa Ané, o actriţă care îl cunoaşte pe Andi Gherghe şi în calitate de regizor, distribuită fiind în MaRo. Nu pot să nu notez aici ceea ce Raisa Ané a spus despre Andi Gherghe: "Un actor cu o inteligenţă scenică uimitoare, un partener echilibrat, răbdător şi plin de provocări! Fresh şi prea talentat pentru a fi "şomer":)" sau "Un regizor curajos, care îţi dă libertate cât cuprinde şi care te ghidează cu multă fineţe şi răbdare. Singurul regizor căruia i-am spus că vreau să îmi lucrez monologul şi să i-l arăt în premieră, iar el a zis DA. Un nebun!"
A.G.: În Respiraţii noi vorbim cu publicul ca şi cum am vorbi cu partenerul - sau la camera de luat vederi. Oricum, mi s-a spus că joc foarte filmic, deci e bine:).
Andi Gherghe
Data naşterii: 28 august 1981
Actor şi regizor, Andi Gherghe este absolvent al Universităţii de Arte Târgu-Mureş, specializarea Artele Spectacolului - Actorie, unde a obţinut în 2009 şi diploma de master, specializare Arta Regizorului. În 2011 a obţinut atât Premiul Juriului cât şi Premiul Publicului pentru Cel Mai Bun Actor la Gala Tânărului Actor "HOP", organizată de UNITER.
Joacă din 2006 pe scenele teatrelor din Târgu Mureş, şi a colaborat cu numeroşi regizori precum Radu Nica şi Adi Iclenzan. În prezent poate fi văzut la Teatrul Ariel din Târgu Mureş, în spectacolul Respiraţii de Duncan MacMillan, regia Radu Nica.
Andi Gherghe a fost selectat în programul 10 pentru Film din cadrul TIFF 2016, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2016 sunt: Alina Petrică (Teatrul Naţional Bucureşti, Teatrul de Comedie, Centrul Cultural "Nicolae Bălcescu, Teatrelli - Bucureşti), Andi Gherghe (Teatrul Ariel din Târgu Mureş), Cătălina Bălălău (Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ), Cezar Grumăzescu (Teatrul Excelsior din Bucureşti, Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul de Comedie), Ciprian Scurtea (Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu), Cristian Rigman (Teatrul Naţional din Cluj Napoca), Ioana-Florentina Manciu (Teatrul Naţional "Marin Sorescu" Craiova), Nicholas Caţianis (Teatrul Excelsior din Bucureşti, Teatrul Naţional I.L.Caragiale), Richard Balint (Teatrul de Stat Oradea), Sânziana Tarţa (Teatrul Naţional din Cluj-Napoca).