Anda Cadariu / Patrik Lazic (foto: Ida K. Rosanda)
Anda Cadariu: Patrik Lazić, ești autor dramatic, regizor și una dintre inimile care bat la Heartefact, organizația la sediul căreia am avut privilegiul să fiu prezentă în cadrul celei mai recente întâlniri internaționale Fabulamundi, care a avut loc la Belgrad. Pentru mine, vizita la acest hub cultural a fost ca o gură de aer proaspăt. Dar aș vrea să știu ce înseamnă Heartefact pentru tine.
Patrik Lazić: Heartefact este o organizație multidisciplinară care vizează arta și politica (s.a.) și activează de 15 ani, fiind înființată în 2009 de către regizorul și activistul sârb Andrej Nosov. Avem în jur de 20 de angajați și 50 de artiști care colaborează în diverse moduri la proiectele și programele noastre. Organizația se bazează pe trei piloni: Heartefact House, a cărei activitate principală se axează pe producția spectacolelor de teatru angajat și pe susținerea teatrului contemporan, Heartefact Institute, care este dedicat cercetării și schimburilor culturale (în special cooperării cu Kosovo, care încă nu este recunoscut la nivel oficial în Serbia), și Heartefact Foundation, care susține, prin mai multe tipuri de finanțare, cultura independentă din Serbia. În acest an jubiliar accentul cade pe evenimentele importante din ultimii 15 ani, și noi facem asta prin revizitarea arhivelor. În urma bilanțului, mi-am dat seama că sunt foarte mândru de ultimii trei ani în care am lucrat cu prima organizație care a inițiat o cooperare culturală cu Bosnia și Herzegovina după războiul din fosta Yugoslavie, o organizație care a vorbit pe scenă despre felul în care ne raportăm la trecutul marcat de conflicte armate, care a oferit publicului posibilitatea să participe la spectacole în limba albaneză pentru prima dată după război, care a găzduit spectacole în Kosovo (instituțiile artistice de stat încă nu fac asta, deși au trecut 25 de ani!). Heartefact este prima organizație care a adus în discuție felul în care sunt tratate și portretizate personaje queer... aici mă simt acasă, aici pot să vorbesc despre subiecte pe care nu le pot aborda în niciun alt teatru din Serbia. Mai mult, Heartefact nu separă artisticul de politic, nu se ferește de realitatea că artistul este o ființă cu responsabilitate socială și are puterea de a vorbi publicului despre aceste teme.
A.C.: Felicitări și la mulți ani! În cele patru zile petrecute la Belgrad ca reprezentant al unuia dintre partenerii Fabulamundi, Universitatea de Arte din Târgu-Mureș, am reușit să văd doar o mică parte din ce înseamnă Heartefact și munca ta ca regizor și dramaturg în acest loc plin de viață, profesionalism și aflat în plină dezvoltare. Am mai simțit și faptul că tu ești unul dintre acei artiști curajoși care abordează teme cosmopolite, urmărind să deschidă spectatorii spre teme pe care mulți încă le consideră controversate. Piesa ta, Our Son, a cărei montare a avut succes (semnalat inclusiv de publicația independentă The Guardian) este un foarte bun exemplu în acest sens. Cu ce așteptări ai pornit și cum vezi acum acest spectacol, după ce a fost jucat de atâtea ori de la seara premierei?
P.L.: Încă mi-e greu să accept că povestea mea personală și povestea felului în care familia mea s-a obișnuit cu ideea orientării mele sexuale pot fi considerate subiecte cosmopolite. La peste doi ani de la premieră, după mai mult de șaizeci de reprezentații și în jur de douăsprezece participări la festivaluri europene, pentru mine Our Son a rămas un spectacol prin care comunic cu părinții mei - le spun tot ce nu le spusesem înainte în viața reală. Textul s-a născut din imposibilitatea de a-mi conecta cele două vieți, cea pe care o trăiam împreună cu iubitul meu și cea pe care o trăiam cu părinții, dar s-a dovedit a fi mult mai mult decât o poveste despre asumarea publică a unei orientări sexuale: e o poveste despre violența în familie, despre dragostea condiționată a părinților pentru copiii lor, despre eliberarea de tradițiile familiei de origine (un proces prin care trebuie să trecem toți). Cunosc oameni tineri care au văzut Our Son de cinci sau șase ori, care își aduc la spectacol părinții și bunicii și după reprezentație vorbesc cu ei despre ce au văzut pe scenă. Mă bucur foarte mult că onestitatea mea și-a croit un drum spre public. Cred că tocmai din acest motiv spectacolul este și acum la fel de proaspăt ca în prima zi și continuă să fie invitat la festivaluri.
A.C.: Când am spus "teme cosmopolite" m-am referit și la faptul că Heartefact are, din perspectiva mea, o direcție construită pe abordarea lumii contemporane și nu a temelor clasice, cel puțin nu în felul în care sunt tratate în teatrul instituționalizat: povești de dragoste burgheze, scenarii meschine și melodramatice puse în scenă pentru un public prăfuit, de orășel, sau conținuturi ultraspecifice locului, cu care un public educat nu ar avea cum să rezoneze. Lumea s-a schimbat, și patriotismul local nu mai e "the hype", oamenii se îndepărtează vertiginos de provincialism în secolul XXI. Educația e un bun exemplu când vine vorba de factori care contribuie la această deschidere tot mai mare. Tu însuți ești unul dintre cei mai buni absolvenți ai Facultății de artă dramatică din Belgrad. Cum au fost anii pe care i-ai petrecut ca student?
P.L.: Experiența mea este, probabil, foarte asemănătoare cu a multor persoane care urmează studii vocaționale: e o perioadă marcată de îndoieli, anxietate, întrebări, instabilitate, o perioadă în care încerci să te descoperi pe tine și calea pe care ai început să mergi, și care se termină cu eliberarea de profesori. Să studiezi la o universitate cu profil artistic e ca și cum ai trece din nou prin pubertate.
A.C.: Nu e simplu să devii un "autor absolut", acesta fiind, conform afirmațiilor tale, unul dintre lucrurile pe care le ai în vedere. În ce punct ai ajuns pe acest drum?
P.L.: După ce am regizat foarte multe piese ale altor dramaturgi, am pus în scenă Our Son, prima mea piesă de teatru, după care am scris și regizat, împreună cu Dunja Matić, o reinterpretare a filmului Climax, regizat de Gaspar Noé. Și tocmai am terminat de scris un text pe care aș vrea să-l montez tot eu. Întotdeauna am crezut că pentru mine nu e de ajuns să regizez piesele altor dramaturgi, mi-am dorit mai mult, dar teatrele din Serbia încă nu susțin această abordare. Încă se practică la scară largă diferențierea strictă între dramaturg și regizor, iar eu mă simt mult mai aproape de paradigma din lumea filmului, unde regizorul are libertatea să fie autorul absolut, să facă totul, de la scenariu până la regie. Mi se pare amuzant că în teatru nu există această tradiție, pentru că teatrul s-a născut tocmai din ea. Tragediile antice erau scrise de cei care le și făceau, apoi apărea corul antic și își puneau în scenă piesele, în sensul literal al expresiei "a pune în scenă". Teatrul renascentist se baza pe un mecanism similar. Teatrul de regie a apărut mult mai târziu, există doar de două sute de ani, și, iată, este singurul pe care îl avem în vedere ca tradiție. Pentru mine, teatrul înseamnă o poveste personală interesantă, actorie la nivel de elită și regie non-invazivă.
A.C.: Am citit versiunea în limba engleză a piesei tale, Our Son, și mi-a plăcut foarte mult, așa că am o întrebare cu privire la "culisele" acestui text și ale altor piese de teatru pe care le-ai scris. E o întrebare pe care o adresez aproape fiecărui scriitor cu care intru în dialog: Care este metabolismul tău de dramaturg, cât (de des) lucrezi când scrii o piesă nouă și ce te motivează și inspiră odată ce ai început să o scrii?
P.L.: Când ești și dramaturg, și regizor în cadrul unui proiect, drumul de la ideea originară până la premieră durează, de obicei, cel puțin doi ani. În primul rând, ai nevoie de foarte mult timp ca să scrii piesa, apoi s-o lași să gesteze, după care să te întorci la ea, s-o revizuiești, apoi începi s-o propui teatrelor, apoi aștepți introducerea proiectului în repertoriu, apoi începi repetițiile și, într-un final, dai premiera. Până acum, toate experiențele mele au fost circumscrise acestei durate de timp, niciodată nu am făcut mai repede acest traseu. După ce duci la bun sfârșit un proiect, ai nevoie de timp să decantezi experiența, să ți se întâmple și alte lucruri, după care o iei de la început. Și când asezonezi toate astea cu faptul că în Serbia regizorii și dramaturgii nu sunt destul de bine plătiți ca să și trăiască din regie și scris, pentru că onorariile pe care le oferă teatrele sunt atât de mici încât nu ai cum să ai un nivel de trai decent dacă te bazezi doar pe acestea, chiar dacă lucrezi ca un robot, apare o ecuație greu de rezolvat, și e aproape imposibil să îți urmezi metabolismul de scriitor când realitatea nu-ți permite s-o faci. Pe de altă parte, această stare de fapt mă sperie. Adică nu e prea puțin să fii autor doar o dată la doi ani? Nu o să mă uite publicul meu în contextul în care trăim, cel al superproducțiilor? Nu e o greșeală să redevii cap de afiș atât de rar? Pe de-o parte, simt că aș vrea să-mi ascult metabolismul de autor, pe de altă parte, mă tem că dacă o fac, nu e destul de sustenabil. Și dacă tot vorbim de impulsul creativ, subiectele despre care scriu merg, de obicei, în paralel cu psihoterapia mea personală. Simt nevoia să împărtășesc cu alții fricile cu care mă lupt, și pe care, dacă am noroc, le înving singur, și apoi le înving iar și iar, împreună cu publicul. În cea mai recentă piesă pe care am scris-o, de exemplu, mă ocup de frica mea cea mai mare - frica de singurătate. Și de moarte: cine mă va înmormânta când va veni vremea? Și mă mai preocupă gândul că facem atâtea lucruri prostești doar ca să ne asigurăm că va avea cine să ne înmormânteze.
A.C:. Fabulamundi este un proiect care pune dramaturgul în prim plan. Ediția actuală, New Voices, își dorește să antreneze și să descopere autori tineri. Tu ești unul dintre mentori, te implici în ateliere de scriere dramatică în cadrul acestui proiect, iar unul dintre ele a fost condus de tine și de Elise Wilk și a avut loc la Universitatea de Arte din Târgu-Mureș. Cum ai lucrat cu tinerii participanți?
P.L.: Am avut la dispoziție doar trei zile, dar am simțit pulsul și direcția pe care o urmează universitatea și grupul de studenți cu care am lucrat la Târgu-Mureș. Scopul atelierului condus de Elise pe termen lung și de mine pe termen scurt era ca participanții să scrie pornind de la o poveste personală, așa că s-a potrivit cu felul în care scriu și eu. Întotdeauna când încep un proiect ca autor dramatic, apare o întrebare pe care o consider deosebit de interesantă, și pe ea s-a bazat atelierul pe care l-am condus împreună cu Elise: În ce moment din viața mea de până acum mi-a fost frică sau rușine? Cred că pot apărea răspunsuri ofertante pentru oricine își pune această problemă, cu atât mai mult în contextul în care pornești de la ea ca material pentru o piesă de teatru.
A.C.: Poate pentru că trăiesc în România, o țară postcomunistă, care a supraviețuit unei dictaturi, înțeleg și "simt" expresia traumă colectivă. Fotografia de mai sus, una dintre fotografiile pe care le-am făcut în timpul vizitei la Belgrad, mă determină să nu ating în această întrebare politicul în mod direct, dar aș vrea să aflu perspectiva ta asupra problemelor sociale și culturale din Serbia. Scrii despre persoane și comunități așa-zis marginalizate și ex-centrice (folosesc acest termen în accepțiunea sa literală, dată de modul în care ne raportăm la normă, deci persoane și comunități pe care establishment-ul le consideră în afara sau la marginea normei). De exemplu, comunitatea LGBTQ+. Cât de tabu sunt, pentru publicul tradiționalist, subiectele pieselor de teatru pe care le scrii? Și, pentru că teatrul este cea mai socială dintre arte, mai apar întrebări: care este impactul acestor piese și spectacole în societatea și cultura sârbă? Dar la nivel internațional?
P.L.: În primul rând aș vrea să răspund la întrebarea ta politică. Această inscripție reprezintă o negare a istoriei și reflectă problema pe care o are Serbia la nivel oficial cu privire la felul în care se raportează la trecut. Nimeni nu contestă genocidul sârbilor din Jasenovac, Croația, din timpul celui de-al doilea război mondial, însă inscripția se referă la negarea genocidului din Srebrenica, un eveniment care a devenit subiectul principal de discuție în Serbia. Armata Republicii Srpska, care se afla sub influența directă a autorităților din Belgrad de atunci, a comis un genocid împotriva a peste 8.000 de bărbați în iulie 1995, în Bosnia. Este un fapt dovedit la nivel de drept internațional. Și nu e o chestiune politică, ci una umană...
A.C.: ... și acesta e și motivul care (simt nevoia să repet) "mă determină să nu ating în această întrebare politicul în mod direct". Formația mea de antropolog cultural contribuie la interesul pe care îl simt față de lucrurile pe care le pot face oamenii prin artă și cultură în privința distrugerii pe care o lasă în urmă războiul sau în privința altor forme de opresiune, și cred că întreaga echipă Heartefact ar avea multe de spus despre schimbarea mentalităților prin teatru.
P.L.: Exact. Atunci, sute, mii de femei și copii au rămas fără parteneri, părinți, soți, frați, prieteni, în doar câteva zile. În 2025 se vor împlini 30 de ani de la acel genocid, și Heartefact se numără printre organizațiile care vor juca spectacole "in memoriam" în contextul acestui eveniment comemorativ. Genocidul este unul dintre cele trei subiecte tabu din Serbia, iar celelalte două sunt statutul Kosovo și drepturile comunității LGBTQ+. La Heartefact se joacă spectacole care abordează toate aceste subiecte. Dar, pe lângă publicul nostru, format mai ales din tineri, avem și publicul tradiționalist pe care l-ai menționat. Noi încercăm să ajungem la acești oameni, ne luptăm pentru ei, și facem asta în primul rând cu spectacole de calitate. Nimeni nu poate rămâne imun la spectacole bune, spectacole pe care oamenii le recomandă și altora după ce le-au văzut. Și mai e ceva: noi mergem țintit spre acel public tradiționalist. Turneul nostru queer presupune deplasări cu spectacole pe această temă (în primul rând Our Son) în orașe mici din Serbia, unde jucăm, de multe ori, în condiții tehnice precare, pentru un public mai puțin obișnuit să meargă la teatru, și în niciun caz la spectacole care prezintă perspectiva unei minorități. După fiecare reprezentație au loc discuții cu spectatorii, și noi credem că așa putem schimba mentalități - prin turnee și prin dialog.
A.C.: Dacă printre cititorii acestui interviu există oameni de teatru tineri, pe care i-ar interesa expertiza și experiența la nivel de... hai să-i spunem "consultanță în carieră", ce sfat le-ai da?
P.L.: Alegeți această carieră numai dacă altceva nu vreți să faceți sub nicio formă și numai dacă chiar aveți ceva important de spus prin textele și spectacolele voastre. Dacă nu simțiți că asta e singura cale pe care vreți să mergeți, există atâtea alte domenii de activitate unde veți avea o viață ușoară, confortabilă!
A.C.: Pentru că suntem amândoi scriitori, și nu știu tu, dar eu, una, am întrebări tot timpul, întrebări despre toți și toate, hai să vorbim cu unul dintre scriitorii canonizați. Arhicunoscutul chestionar al lui Proust are 35 de întrebări. Probabil că multă lume se oprește asupra lor și în ziua de azi pentru că sunt atât de profund umane. Așadar, hai să încheiem dialogul nostru într-o notă ludică. Te invit să răspunzi la o întrebare din această listă și eu voi face la fel.
P.L.: Am de ales între "Cum ai vrea să mori?" și "Care este, pentru tine, imaginea fericirii perfecte?" O aleg pe a doua și răspunsul este: Aș fi fericit dacă jumătate de an aș locui, împreună cu partenerul meu, pe o stâncă de la malul mării în insula Skopelos din Grecia. Am avea o mică afacere - un hotel sau o pensiune. Cealaltă jumătate de an ar fi dedicată călătoriilor și scrisului. Aș vrea să trăiesc, dar și să mor acolo.
A.C.: Eu am ales întrebarea: "Care este motto-ul tău?" Și răspunsul, împreună cu mulțumirile mele pentru acest dialog: "Outside of a dog, a book is man's best friend. Inside of a dog it's too dark to read." - Groucho Marx.
(Traducerea și adaptarea din limba engleză: Anda Cadariu)