Daniel-Andrei Petre, absolvent al masterului de Filmologie și psihoterapeut a realizat un interviu cu Andrei Gorzo, ca parte a inițiativei sale de a analiza viața de zi cu zi a unor critici de film. În ce constă munca de critic de film? Câte texte, câte filme sunt parcurse în medie? Cum sunt văzute filmele și citite textele, prin ce mijloace posturale, emoționale, intelectuale? Aflăm mai multe din interviul de mai jos.
Daniel-Andrei Petre: Aș porni cu o întrebare largă: ce motivație ai să scrii despre film (mă aștept să fie diferită când scrii cronică, articol de cercetare, în jurnal, dacă ai și texte pe care le scrii pentru tine sau pentru prieteni). Ești constrâns de postul de profesor să scrii sau să scrii într-un anume fel, e din plăcere etc. Te folosești de constrângeri ca să scrii? Ești invitat să scrii? Ai niște dorințe personale, anumite filme despre care ți-ai propus musai să scrii indiferent de orice? Ce te determină să scrii în cazul tipurilor de texte despre film pe care le scrii?
Andrei Gorzo: E vocația mea. Vocație care, spre norocul meu, s-a cristalizat foarte devreme, când eram prin clasa a X-a și a XI-a, hotărâtoare fiind descoperirea culegerilor de cronici de film ale lui Pauline Kael. Sub influența ei, am început să mă văd ca un scriitor al cărui subiect principal sunt filmele (prin intermediul cărora ating, desigur, multe alte subiecte). Asta a devenit identitatea mea. Am scris foarte mult în presa culturală, cronici de întâmpinare, săptămânal. Am abandonat după vreo 15 ani, pentru că obligația de a livra ceva săptămână de săptămână, pentru a umple un spațiu, obligația de a găsi mereu filme despre care să am ceva de zis, ajunsese să mă streseze și să mă obosească tare. Dar, spre deosebire de atâția alți universitari (nu mă gândesc neapărat la cei din domeniul filmului, ci și la cei din domeniul literelor), n-am ieșit niciodată de tot din jocul criticii de întâmpinare. Continui s-o fac, dar fără constrângerea externă a deadline-ului săptămânal. În parte e o dependență, o chestie de senzație - senzația de a mă situa în linia întâi a receptării unor noutăți cinematografice. Apoi, mă simt dator: când vine vorba de comentarea filmelor, de discutarea lor, în spațiul public de la noi au rămas foarte puține voci independente, informate și experimentate, care să contribuie cu o cunoaștere reală a istoriei filmelor și a lucrurilor care s-au spus despre ele. Retorica publicității și, într-o mai mică măsură, retorica activismului civic definesc în prezent discuția, care e incredibil de săracă. Am încercat să stau pe margine, dar mă frustra prea tare să n-aud spuse de nimeni lucrurile pe care le aveam eu de spus și despre care credeam - și cred - că merită spuse. Mai e și plăcerea pe care mi-o aduce scrisul: senzația că mintea mea e oxigenată, că văd mai bine. Dacă trec câteva săptămâni în care nu scriu nimic, ajung să mă simt irascibil, cu mintea năclăită, cu gândurile deșirate și fără cuvinte pentru ele. Mă simt oribil. Nu știu ce-aș face dacă starea asta s-ar prelungi mai mult de câteva săptămâni. Trebuie să scriu. Uneori răspund unor invitații din partea unor reviste, alteori vin eu cu propuneri către ele sau către edituri, alteori scriu pe blogul meu. Ce m-ai mai întrebat? Da, există filme, regizori și subiecte despre care vreau neapărat să scriu. La bază sunt un fan, un geek, un obsedat. Scriu din nevoia de comuniune cu anumite obiecte, din nevoia de a le cunoaște mai bine, din nevoia de a accesa prin intermediul lor alte lucruri, pe care altfel n-aș ști cum să le accesez. În felul ăsta mă structurez pe mine, mă țin laolaltă, țin pe loc disoluția și disperarea ale căror spectre mă urmăresc în permanență. Și arunc în valuri sticluțe cu mesaje în ele, încercând astfel să-mi țin în viață credința în posibilitatea comunicării.
În fine, m-ai mai întrebat de constrângerile scrisului academic. Nouă la UNATC nu ni se impun cote de cercetare - atâtea articole pe an, atâtea cărți publicate în atâția ani. Iar scrierile mele sunt destul de frecvent citate, deci stau binișor. Tot de plăcere scriu și texte mai academice. Plăcerea de a aprofunda un subiect, de a satura o arie de cercetare.
D.-A.P.: Mulțumesc pentru răspuns. N-aș pune întrebări suplimentare acum despre motivațiile de a scrie. Propun să luăm un caz și să intrăm în detaliu. Te-aș ruga să alegi unul din textele tale despre film - fie cel mai recent, fie unul care a însemnat ceva anume, fie primul care îți vine în minte. De ce te-ai apucat să îl scrii pe acela, care au fost pașii și condițiile lucrului: idee, notițe în timpul filmului, câte vizionări, cum ai luat notițe, când, scris de mână, scris pe telefon, pe laptop, în ce poziție l-ai scris, în ce loc, ai dat cuiva să citească înainte de a îl publica, cum l-ai publicat? Îți amintești de partea cantitativă, cât a durat scrierea, cât a durat vizionarea / revizionarea, cât a durat, dacă a existat o documentare, intrarea în alte texte, în alte filme pentru textul tău? Ai avut nevoie de anumite experiențe de viață, de discuții cu alte persoane sau orice altceva? Cât au durat, în ce condiții s-au desfășurat? Mă aștept să fi existat și momente de pauză în efortul pe care l-ai făcut pentru a scrie acel text. Cum le-ai abordat? Cum te-ai odihnit?
A.G.: N-aș face exercițiul ăsta - să aleg un singur text de-al meu și să-i descriu în detaliu geneza -, pentru că aș risca să las impresia că lucrurile pe care le povestesc despre textul ăla sunt reprezentative pentru tot ce scriu. Or una e atunci când ies cu o cronică în întâmpinarea unei premiere cinematografice ca, de pildă, Anul Nou care n-a fost, alta e atunci când scriu un eseu despre filmografia bogată a cuiva ca Olivier Assayas și, iarăși, alta e atunci când scriu un studiu despre, să zicem, O vară de neuitat al lui Lucian Pintilie, încercând să-l analizez în patru sau cinci contexte diferite (de citit pe LiterNet aici). În principiu, chiar și în cazul unei cronici de întâmpinare simt nevoia să citesc una-alta în jurul subiectului și să mai văd sau revăd niște filme în afară de cel despre care scriu. Dar uneori nu e timp. În cronica de întâmpinare contează viteza de reacție. Dacă e scrisă cu o senzație de urgență, sub presiunea unui cronometru, lucrul ăsta nu e neapărat rău. Eu n-am lucrat niciodată în presa cotidiană, n-am antrenamentul ăla; n-a trebuit niciodată să scriu în câteva ore, să scriu peste noapte. M-am format cu termenele mai relaxate ale presei săptămânale, care-ți dau timp de gândire, de tatonare, de citit una-alta în jurul subiectului. Dar îi admir mult pe acei corespondenți de la festivaluri care sunt capabili să producă practic pe loc descrieri precise și evaluări responsabile ale unor filme văzute în premieră internațională, filme provenite uneori din culturi pe care ei nu le cunosc în profunzime, semnate de regizori de care ei n-au mai văzut nimic... E vorba de niște aptitudini pe care eu nu mi le-am antrenat suficient.
Da, iau notițe în timpul vizionării, notițe pe care le transcriu apoi într-un document Word. În jurul lor încep să construiesc. Uneori scriu foarte repede, alteori sunt foarte ticăit, depinde de tot felul de lucruri. Când scrii o carte și nu un articol, atunci trebuie să-ți găsești un ritm pe termen mai lung, nu poți aborda un maraton ca pe un sprint. Am scris și cărți împreună cu alte persoane. Au fost experiențe foarte plăcute pentru mine - faptul că aveam parte de tovărășie în loc de izolare, faptul că aveam un reality check, aveam lângă mine o a doua minte care să verifice dacă bat câmpii sau nu... Îmi place să am parte de redactare din partea cuiva priceput.
Între vârsta de 20 și vârsta de 30 de ani, când scriam câte două cronici de întâmpinare pe săptămână, pentru două publicații diferite, adesea despre același film, am avut o lungă perioadă în care scrisul îmi venea foarte greu. A durat ani buni. Problema care ajunsese să mă obsedeze era cum să-mi fac cronicile mai eficiente din punct de vedere literar: cum să-mi fac paragrafele de deschidere frapante și agățătoare; cum să navighez trecerea de la paragraful unu la paragraful doi astfel încât să fiu sigur că cititorii mă urmează; cum să orchestrez efecte comice, efecte de patos... Munceam enorm la aspectele astea - o cronică îmi putea lua mai mult de jumătate dintr-o săptămână. Petreceam ore întregi agonizând în fața laptopului, incapabil să scriu prima frază din articol. Efortul ăsta de șlefuire devenise complet disproporționat, atât în raport cu ideile destul de banale pe care le aveam de comunicat, cât și în raport cu filmele cel mai adesea nememorabile despre care scriam. Până la urmă am ieșit din faza asta, dar ea m-a costat multe nopți nedormite, multă sudoare, dacă nu și sânge. Bine, într-o anumită măsură n-o regret. Sigur, critica cinefilă nu se mai face azi, în mod obligatoriu, doar cu cuvinte sau în primul rând cu ele - există acum și critică videografică -, dar, în măsura în care continuă să se facă și cu cuvinte, eu cred în continuare că ea trebuie să-și justifice existența și prin calitățile ei ca scriitură, ca text. Când zic asta nu mă gândesc la mai știu eu ce glanț, la ceva ca un strat de cuvinte alese, căutate, aplicat peste, ca un fel de machiaj. Critica propune o privire asupra filmului, privire care e datoare să fie utilă, dar e vorba de o privire întrupată în cuvinte, de o privire care se justifică și prin calitatea acestei întrupări. Contează să scrii bine. Ar trebui să conteze și în critica academică. Bine, acolo apar alte probleme. Mulți academici din toată lumea sunt obligați să scrie în engleză și mulți dintre ei, neavând suficient simț al acestei limbi, ajung să producă o engleză academică absolut înfiorătoare. Există niște standarde anglo-saxone de good writing academic - de pildă, se descurajează frazele lungi sau excesul de paranteze - dar ele însele, deși constituie un lucru bun, pot funcționa ca un pat al lui Procust, amputând orice manifestări de personalitate stilistică.
D.-A.P.: Să luăm textul despre Anul Nou care n-a fost. Câte ore a durat munca de a realiza articolul, de la momentul în care ai luat decizia să îl scrii până la momentul postării lui? Cum și cât te-ai odihnit în acest timp?
A.G.: Am văzut filmul, luându-mi notițe în timpul ăsta. Am lăsat să treacă mai multe zile - cred că vreo săptămână - până m-am apucat să-mi scriu cronica. În alte cazuri nu prea las să treacă timp: mă apuc de scris cât de repede pot, chiar a doua zi; dacă am fost stimulat de film, obișnuiesc să bat fierul cât e cald, dar n-a fost cazul cu Anul Nou - nu m-a stimulat în mod deosebit. Ca să fac lucrurile mai interesante pentru mine, m-am gândit să-l recenzez împreună cu un alt film; m-am gândit la Ext. Mașină. Noapte al lui Andrei Crețulescu, deci l-am văzut și pe-ăla, însă m-a stimulat încă și mai puțin, așa că l-am amânat (aveam să-l recenzez o săptămână mai târziu, împreună cu Trei kilometri până la capătul lumii al lui Emanuel Pârvu). În fine, m-am întors la notițele mele de la Anul Nou, le-am recitit, am citit câteva cronici de la Festivalul de la Veneția, m-am consultat în scris cu colegul Ionuț Mareș în privința unui detaliu, am recitit câte ceva din ce se scrisese despre A fost sau n-a fost?, Amintiri din Epoca de Aur și Metronom la vremea lor - și m-am apucat de lucrul propriu-zis la cronică. Am scris-o într-o zi, de dimineață până seara, cu niște pauze mari - am făcut cumpărături, mi-am plimbat cățelul de două ori... În pauze mi-au mai venit în minte niște formulări, pe care le-am notat și le-am folosit. Seara am fost gata. De postat am postat a doua zi, după ce-am recitit și pieptănat un pic.
D.-A.P.: Când luaseși decizia să scrii despre filmul ăsta?
A.G.: După ce l-am văzut. Politica mea actuală este să scriu despre acele premiere românești care mi se par cât de cât semnificative. O fac fie pentru câte-o publicație, fie pe blogul meu. Despre unele nu apuc să scriu decât la sfârșitul anului, când obișnuiesc să fac o retrospectivă - în ultimii ani am făcut-o pentru blogul Cărturești.
D.-A.P.: Legat de ziua în care ai scris, cu pauzele menționate, au fost și pauze în orele de scris? Te-ai apucat de scris imediat după trezire? La ce oră te-ai oprit din scris? Cât a durat perierea de a doua zi? Încă ceva, ai un spațiu dedicat de lucru? Îți închizi telefonul, notificările, internetul sau ai avut alte metode de a îți asigura liniștea, concentrarea?
A.G.: Nu m-am apucat imediat după trezire. Deși nu mă consider indisciplinat, îmi lipsește disciplina asta a demarajului matinal rapid. Doar în unele perioade, în care lucrez la o carte și sunt complet imersat în ea - doar atunci mi se mai întâmplă să sar din pat la șapte, iar la șapte și jumătate să fi și început să scriu. De obicei nu se întâmplă așa. De obicei nu mă apuc de scris înainte de ora 11, când deja am plimbat cățelul, am scris niște emailuri, am băut o anumită cantitate de cafea... Scriu la un birou, deși mi se întâmplă să mă ridic și să mă mai plimb prin cameră. Când eram tânăr mă plimbam ca leul în cușcă și fumam trei pachete de țigări pe zi. Acum nu fumez, iar plimbatul e mai puțin energic. (Dar nu mă întind. Mă mișc.) Nu-mi închid telefonul sau notificările (când eram tânăr făceam și asta). Dacă mă întrerup din scris pentru un schimb de mesaje urgente, nu e ceva care să-mi omoare concentrarea. În prezent locuiesc într-o garsonieră - camera de lucru e și camera în care dorm (însă ca să mă pot pune ca lumea pe treabă la birou trebuie ca mai înainte să fi făcut patul - e o regulă de la care abdic doar temporar, atunci când scriu o carte și ajung într-o fază în care sunt complet obsedat de ea). Nu mai știu la ce oră m-am oprit din scris despre Anul Nou, dar de obicei scriu bine serile - orele 18-21 sunt bune pentru mine, deși încerc să nu mă întind până la miezul nopții, ca să nu-mi fie greu să adorm din cauza agitației. Perierea de-a doua zi a durat vreo două-trei ore - atunci când nu am un redactor, ci îmi postez singur textele, le recitesc de multe ori, pentru că le vreau curate. Dar, chiar și înainte de corectură, textele mele se prezintă de obicei destul de pieptănate; le pieptăn din mers - dacă un paragraf pe care-l scriu are încă un aspect de șantier, nu trec la paragraful următor până n-am făcut ordine cât de cât.
D.-A.P.: Cum e istoria modului tău de a viziona? Dacă filmul are două ore, durează și vizionarea tot două ore? Sau e lungită de oprirea pentru a lua notițe? Cum iei notițe când vezi pe laptop, când vezi la cinema? În carnețel? Unul special pentru asta? În jurnal? Dacă ai putea da un exemplu de notițe (să zicem pentru cronica la Anul Nou care n-a fost, dacă poți da o poză, în caz că le mai ai). Aș îndrăzni și să întreb dacă s-a întâmplat să vizionezi simultan două filme să zicem când erai student pentru vreun examen sau dacă multitaskingul e prezent în unele vizionări.
A.G.: Ideal ar fi ca, prima oară când văd un film, să-l văd fără întreruperi de niciun fel, urmând apoi să-l mai văd o dată și de data asta să mai pun pauză, să mai dau înapoi etc. Recunosc însă că, atunci când văd filmele acasă, mi se întâmplă să mai întrerup. N-am neapărat nevoie să întrerup pentru notițe - m-am obișnuit să le mâzgălesc cu mare viteză și fără să-mi desprind privirea de ecran. Am învățat s-o fac fără să mi se încalece cuvintele și astfel încât să pot descifra ulterior ce-am mâzgălit. Uneori folosesc un carnețel, dar prefer o agendă. Sigur, notițele pe care le iau atunci când văd filmul la laptop sunt mai închegate - am zis că n-am neapărat nevoie să opresc filmul, dar o mai fac din când în când, ca să duc o frază la capăt, ca să dezvolt un pic o idee. Notițele pe care le iau la cinema sunt mult mai fragmentare, tind spre stenografie. Anul Nou care n-a fost l-am văzut acasă.
Nu, nu văd mai multe filme în același timp, deși ar fi meritat să experimentez cu asta. Presupun că așa pot să-ți vină idei de asocieri, de analogii. Îmi imaginez că poate fi util pentru cursuri.
D.-A.P.: Am început cu felul în care scrii, apoi cu modul în care vizionezi, propun să continuăm cu cititul, cititul de texte despre film, dar și cititul de orice texte care într-un fel sau altul ți-au folosit pentru a înțelege filmele. Când ai început să citești, te-a învățat cineva cum să citești? Scrii pe cărți, faci cuprins, scrii după? Sunt texte sau persoane care te-au învățat să citești într-un mod anume? De când scrii / citești altfel? Citești cu gândul la ce vei scrie? Ai o rutină? Cum și cât citești în zilele de muncă? în weekend? în vacanțe? În ce limbi citești? Citești pe hârtie, pe laptop, pe kindle, pe tabletă? Și, poate și mai important, cum și cât timp îți ia să digeri ce citești?
A.G.: Am fost crescut de bunicii din partea tatălui. Epoca era epoca Ceaușescu (anii '80), iar clasa / casta căreia îi aparțineam era burghezia medicală de provincie. Bunicii mei cumpărau absolut toate cărțile care apăreau în librării. În ceea ce privește revistele, erau abonați cam la tot, de la Cinema la Femeia și de la Magazin istoric la Pentru patrie, plus Paris Match, L'Express și, bineînțeles, Pif, atâta timp cât au intrat în România. Dintre revistele românești pentru copii, primeam și Șoimii patriei (cea pentru preșcolari), și Luminița (pentru clasele primare), și Cutezătorii (pentru elevii mai mari). Așa proceda bunică-mea: sistematic, acoperitor. Când eu aveam patru ani și ceva, iar sora mea nici trei, ne-a angajat o meditatoare la limba franceză, care venea la noi acasă o dată pe săptămână. Cam după un an, doamna aceea ne învățase toată franceza pe care ne-o putea învăța după desene, după ilustrații, sau arătându-ne obiecte și numindu-le. Ca să ne poată trece la the next level, ne-a învățat să scriem și să citim, în română și aproape simultan în franceză. Foarte repede am dat iama în cărțile din casă, nu în ultimul rând în cele de film. La șapte ani, eu deja mă vedeam ca pe un scriitor, dar am mai avut nevoie de vreo șapte ani ca să mă decid că vreau să scriu despre cinema. Decisiv a fost faptul că imediat după Revoluție ne-am mutat la București, unde am putut să descopăr rafturile cu videocasete și cărți de cinema de la British Council, Institutul Francez și Centrul Cultural American. Pauline Kael, descoperită la Centrul American prin câteva dintre culegerile ei de cronici de film, a fost autoarea care m-a pus definitiv pe șinele astea. De asemenea, am învățat multe despre citit și scris de la o profesoară de română, doamna Chesaru, cu care am făcut niște meditații într-a opta, de la profesoara mea de engleză de la liceul "Caragiale", Veronica Focșeneanu, și în primul rând de la Marion Ciobanu, critic de film și scenaristă de filme documentare, cu al cărei fiu, Ioachim (în prezent actor), m-am împrietenit în școala generală, după care am rămas prieten la liceu și dincolo de el, până azi. Tot la liceu am devenit un cititor serios de literatură, în special engleză și americană, dar și franceză, în special roman, dar până la un punct și teatru și poezie, în special secolele XIX-XX. În prezent nu știu dacă pot spune că am o rutină de cititor. Citesc pe oriunde apuc, în română, engleză sau franceză. Evident, citesc multe lucruri legate de film, dar și literatură academică pe alte subiecte. Continui să citesc romane. Aproape că nu ies din casă nici până la supermarketul de la colț fără să am o carte la mine. Prefer cărțile tipărite sau măcar scoase la imprimantă, deși presa am ajuns s-o citesc online. Nu-mi iau notițe decât atunci când intenționez să recenzez o carte, dar subliniez pasaje sau le colorez cu markerul. La întrebarea cu digestia nu știu cum să răspund, probabil că diferă de la o lectură la alta.
D.-A.P.: Urmează câteva întrebări care pot părea irelevante, la care te-aș ruga să răspunzi cu numere, estimativ. Câte cărți de film citești pe an? Câte cărți citești pe an? Câte filme vezi pe an?
A.G.: Citesc una-două cărți pe săptămână. Una din trei, să zicem, e despre film. Văd cam cinci filme pe săptămână, dintre care pe cel puțin unul de fapt îl revăd.
D.-A.P.: Câte ore muncești pentru textele tale pe zi / săptămână / lună?
A.G.: Mi-e greu să fac o medie. În primăvara-vara asta am tras din greu ca să termin o carte, băgând zilnic între două și zece ore de scris. După ce-am terminat cartea am mai rărit-o cu scrisul - n-a mai fost ceva zilnic. (După cum ziceam, nu trebuie să scriu pentru vreo publicație cotidiană sau săptămânală; deadline-urile mele impuse din afară sunt mai răzlețe.) Dar întrebarea ta se referea la cât muncesc pentru textele mele, or asta nu înseamnă doar scrisul propriu-zis, ci și reflecția, luatul de notițe, lecturile, vizionările de filme. Dacă e să înțeleg întrebarea așa, atunci răspunsul ar trebui să fie că muncesc practic non-stop pentru textele mele.
D.-A.P.: Aș vrea să te întreb cum s-a îmbinat și se îmbină (cum s-au susținut sau s-au contrazis) viața de critic de film cu alte planuri ale vieții tale: al prieteniei, profesional, economic, romantic, familial.
A.G.: O să le iau pe rând.
Planul profesional. Eu nu percep critica de film ca fiind separată de planul profesional al vieții mele, ci ca definindu-l în bună măsură.
Planul economic. La începutul anilor 2000, imediat după ce-am terminat UNATC, am avut norocul, privilegiul, de a fi invitat (de către una dintre profesoarele mele, Manuela Cernat) să mă întorc la școală ca profesor. E ceva ce mi-a permis să mă dezvolt - să învăț să fac pedagogie și cercetare pe lângă critică de întâmpinare, să mă gândesc mai sistematic la istoria cinemaului și a reflecției despre el. Iarăși, contactul cu studenții mi-a făcut și-mi face mult bine, mai ales de la un punct încolo, când n-am mai fost tânăr. Este ceva regenerant. Înainte de a deveni profesor mă percepeam în primul rând ca pe-o persoană care scrie. De fapt, încă mă mai percep așa. Dar am ajuns să-i fiu foarte recunoscător școlii pentru că mă scoate din casă, pentru că mă scoate din propriul cap, din obsesiile mele, mă aduce în contact cu oameni tineri și îmi dă șansa de a-mi mai împrospăta ideile. De asemenea, ca să ajung în sfârșit la planul economic de care m-ai întrebat, am ajuns să-i fiu foarte recunoscător școlii pentru că mi-a dat o slujbă cu salariu regulat. Când m-am angajat, în 2004, nu-mi dădeam seama cât de important o să fie. E adevărat că și salariul era minuscul. Îmi închipuiam că mă voi întreține în primul rând scriind în presă. Or, la scurt timp după aceea, presa a intrat în criză. Acum, în presă nu mai există joburi de critici. Practic nu mai există critici care să fie angajați pe termen lung, cu salariu lunar, ai unor publicații. Acolo unde se plătește, se plătește la bucată, la fiecare articol. Și, date fiind tarifele, trebuie să fii foarte prolific ca să aduni lunar și de chirie, și de întreținere etc. Și atunci opțiunile unui critic sunt următoarele: 1. să aibă o rentă din care să trăiască; 2. să aplice cu proiecte la diverse surse de finanțare (ceea ce e epuizant), în special proiecte de organizare a unor festivaluri de film (ceea ce te face dependent de bunăvoința unor regizori, actori etc. - căci festivalurile au nevoie de invitați -, și în consecință îți poate știrbi libertatea de a scrie de rău despre munca lor); sau 3. să aibă un alt job din care să trăiască, iar critica s-o practice în timpul liber (chestie pentru care e nevoie de multă energie). Prin comparație, cineva ca mine, care lucrează într-o universitate, e foarte privilegiat: se întreține făcând în bună măsură (dacă nu chiar întru totul) ce-i place.
Planul prieteniei, cel romantic, cel familial.
Unii dintre prietenii mei cei mai apropiați sunt foști colegi de liceu, iar unul dintre lucrurile care ne-au apropiat foarte tare, acum 30 de ani, a fost că prin clasa a XI-a ne-am apucat să facem filme împreună. În rest, nu prea știu ce să zic pe temele astea - prietenie, dragoste... Cu siguranță, ca să progresezi cu critica de film nu e suficient să stai în incinte întunecoase, văzând multe filme. Sau să citești despre ele. Trebuie să fi cunoscut lumea, cât de cât. Să fi avut experiențele astea fundamentale - prietenia, dragostea, experiența de a-ți înțelege părinții... Să știi ce-s alea. Tot așa cum trebuie să ai o idee despre marea literatură. Despre alte arte decât filmul. Despre alte idei decât cele dominante în mediul tău și în epoca ta. Revenind la planul romantic, știi vorba aia a lui Godard, că două persoane atrase una de cealaltă nu vor reuși să rămână împreună multă vreme dacă nu le plac aceleași filme. Sunt convins că nu e prea valabilă în general, dar mie cred că mi se potrivește: cu siguranță nu mă văd plecând la drum lung în viață cu cineva care disprețuiește Madame de... al lui Ophüls, Domnișoarele din Rochefort sau Jurnalul unui preot de țară. Aș fi tentat să citesc chestia asta ca fiind reprezentativă pentru lipsa a tot felul de afinități - nu doar cinefile.
D.-A.P.: Mulțumesc, ultima întrebare: Corpul unui critic de film mă aștept să fie solicitat mai ales la nivelul ochilor și al posturii. Cum ți-ai văzut corpul și ce ai făcut pentru el de-a lungul carierei de critic? Te-a ajutat sau te-a încurcat? Problema sănătății lui, a provocării lui sau a îmbrăcării lui au fost relevante pentru a viziona, a gândi și a scrie?
A.G.: De la vârsta de 20 până la vârsta de 35 de ani am fumat circa 50 de țigări pe zi. În aceeași perioadă beam cafele toată ziua și toată noaptea. Abuzurile astea au avut inițial de-a face cu ideea pe care o aveam despre cum trebuie să trăiască cineva care scrie. Sigur că s-au transformat în adicții de care nu mi-a fost ușor să scap. În prezent nu fumez tutun - n-am mai făcut-o de 11 ani. (Apropo, nici dintr-un joint n-am mai tras de aproape doi ani - n-aș ști prea bine să zic de ce.) Cafea beau doar dimineața.
Deși ocupațiile mele sunt scrisul, cititul și privitul filmelor, nu sunt chiar un sedentar. Merg destul de mult pe jos, o dată sau de două ori pe săptămână merg să înot, iar în casă fac două minute de exerciții în fiecare zi - niște flotări, niște abdomene, nu mare lucru. Mă văd ca un slab și, deși nu țin vreo dietă deosebită, țin să mai rămân așa. (Taică-meu a murit obez.) Ca să-ți răspund în termenii în care m-ai întrebat, niciodată nu mi-am perceput corpul ca încurcându-mă. Ah, sigur, mi-aș fi dorit să am mai multă îndemânare, o coordonare mai bună, mi-aș fi dorit să fiu în general un tip mai fizic, dar, întrebat dacă m-am simțit mai mult ajutat sau mai mult încurcat de corpul meu, răspund fără nicio ezitare: ajutat.
Mă bărbieresc în fiecare zi - rareori în viața mea de adult mi s-a întâmplat să rămân nebărbierit două zile. Asta are de-a face cu faptul că în adolescență mi-am format imaginea despre mine ca bărbat în relație cu modele (în primul rând cinematografice) de masculinitate din anii '40, '50, până la jumătatea anilor '60: o epocă în care se poartă fețele perfect bărbierite - o barbă de două zile e adesea, pe ecranele din acele vremuri, un semn de disoluție morală. Lucrurile se schimbă, desigur, după '65 - încep să se poarte pilozitățile, fețele hirsute. Eu sunt născut în '78: pe undeva e ușor bizar, nu-i așa?, că până la vârsta mea n-am experimentat niciodată cu vreo bărbuță, cu vreo mustăcioară - nimic. E o chestie nevrotică - undeva în adâncul inimii mele nutresc o credință înfricoșată, superstițioasă că dacă aș lăsa să treacă o zi fără să mă bărbieresc, viața mea ar lua-o la vale, direct în șanț s-ar opri. Și pe lângă asta s-ar putea să fie semnul unui conservatorism mai general.
În ceea ce privește hainele, îmi place ideea de uniformă: sacou, blugi - un fel de uniformă. Multă vreme am purtat cămăși (fără cravată), dar de mai mulți ani port tricouri cu imagini din diverse filme care-mi spun ceva - care m-au format sau sunt importante pentru mine -, tricouri pe care mi le comand de pe un site numit Redbubble. Pe lângă ideea de costum-uniformă îmi place ideea asta de costum ca marcă a personajului - ca în benzile desenate: Corto Maltese e mereu îmbrăcat la fel etc.
Lumea îmi spune că arăt mai tânăr decât cei 46 de ani ai mei. De la un an la altul aștept să-mi pierd aerul ăsta de juvenilitate și mă cam sperie ajustările pe care va trebui să le fac la nivelul imaginii de sine: în următorii ani mă văd buhăindu-mă și brotăcindu-mă, fața lățindu-mi-se etc.; nu-mi place ce văd. De la vârsta de 25 de ani a început să mi se rărească părul din față și de-atunci se tot rărește, dar a fost un proces foarte lent, milostiv, la care m-am putut adapta fără zgâlțâituri - n-a fost genul ăla de chelire care te atacă dintr-odată și în față, și în creștet, și în părți.