Într-un fel, lucrurile mai puțin pregătite ies mai bine. Am obosit (un pic). M-am dus cu doar câteva idei schițate în agendă, în loc de întrebările frumos cazate în clipboard. Mi-a mers, pentru că am avut unul dintre cele mai fresh interviuri, liber, relaxat, zâmbitor. Vadim rămâne unul dintre preferații mei, și ca interpret, și ca interlocutor. "Keep the couch in position for 2015!" Sure thing.
Marius Constantinescu: Ați avut o repetiție lungă, prelungită, aș spune. Cine e mai cusurgiu între Dvs. și maestrul Mikhail Pletnev?
Vadim Repin: Avem un dialog, discutăm despre diverse situații, am mai cântat acest concert înainte, doar că a trecut ceva vreme de atunci... Fiecare dintre noi vine la întâlnirea cu celălalt cu un nou bagaj de experiențe. Eu am vrut să îl întreb câteva mici chestiuni, el lucra deja cu orchestra, așa cum ar trebui să facă orice dirijor, iar această sală este un pic înșelătoare când vrei să balansezi orchestra și solistul. Eu trebuie să mă adaptez puțin, pentru a fi într-o bună conexiune cu aproape fiecare membru al orchestrei. Avem nevoie de toate acestea pentru a ne simți liberi și a crede în ceea ce vom face. E nevoie de timp, am decis să prelungim repetiția, nu pentru a ne asigura, ci pentru a dobândi această libertate. Ea ne dă aripi pentru a putea improviza.
M.C.: Să lărgim puțin acest capitol al relației dintre solist și dirijor. Vorbeați despre câștigarea încrederii. Cu Mikhail Pletnev, încrederea a venit imediat sau a fost cucerită în timp?
V.R.: E unul dintre cei mai mari muzicieni în viață. Normal că respect în mod deosebit arta sa, talentul lui... Nu numai că este un mare pianist și compozitor, ci și un dirijor foarte bun. Dialogul nostru are atâtea fațete... Pe de altă parte, e foarte flexibil. Discutăm anumite chestiuni. În viață, folosim sinonime pentru a exprima aceleași idei. La fel este și în muzică. Nu există doar un singur mod de a face o frază, ci totul depinde de partener. Pentru a da naștere unui asemenea dialog, ai nevoie de o stăpânire completă a partiturii. Mie, personal, nu îmi plac dirijorii al căror unic scop este să acompanieze bine, să fie doar cu solistul și să îl urmeze. În general, în muzică, trebuie să existe dialog, care să conducă spre reinterpretarea respectivei piese. Când întâlnesc un dirijor în care am încredere, adesea îl las pe el să conducă și încerc să reiau fraza de unde o lasă el în suspensie. Pentru mine, un concert trebuie să aibă o logică. Dacă el simte nevoia să articuleze ceva sau să prelungească o notă, eu voi fi mereu acolo pentru a continua, pentru a închide ceea ce el a cosntruit pentru mine și viceversa. E mai interesant, mai provocator, mai distractiv!
M.C.: Am ales exact același loc de filmare, aceeași sală, chiar și aceeași poziție în care stăm ca la interviul pe care l-am făcut în 2011. Ați venit atunci pentru Concertul pentru vioară și orchestră de Ceaikovski cu Israel Philarmonic și Zubin Mehta. Am făcut asta în mod intenționat, ca și când timpul nu ar mai fi existat. Aveți și Dvs. din când în când această percepție a timpului ca un dat flexibil?
V.R.: Timpul e cum nu se poate mai relativ! Ce este timpul? Cinci secunde pot avea mai mult sens decât o mie de ani! Pentru mine, însă, acum este o experiență diferită. Cânt Concertul de Prokofiev, ceea ce presupune o cu totul altă pregătire mentală și sonoră. Această piesă este ca un caleidoscop de întâmplări. De la un episod la altul, câteodată nu există nicio legătură, nicio pregătire. Elementul surpriză este ceea ce îmi place mult la acest concert. Câteodată e prostesc, uneori este infinit de tandru, apoi trece la o forță dintr-o bucată de-a dreptul nebunească. Emoția te ia în stăpânire fără nicio logică ritmică, doar pentru a-ți sugera această nebunie totală. Asta dă caracterul provocator al lucrării. Adesea Prokofiev - iar Concertul nr. 2 pentru vioară poate fi un exemplu - îți spune o poveste, exact cum ai spune-o tu unui copil. Apare un personaj teribil, apoi altul puțin sarcastic, altul nu foarte blajin... E ca un basm. La un moment dat, vine un moment mai grozav decât o catastrofă! E atât de profund și de tragic, încât ți se face pielea de găină! Atunci îți dai seama că nu mai e o glumă, nu mai e un basm, e realitate! Sunt atâtea momente similare în acest concert și, în general, în muzica lui Prokofiev. Schimbările acestea sunt incredibile!
M.C.: Și ele vă oferă această șansă dublă: de a întruchipa niște personaje, dar și de a fi complet sincer în interpretare!
V.R.: Absolut! Aceste însușiri m-au făcut să mă îndrăgostesc de acest concert și cred că este una dintre cele mai mărețe compoziții scrise vreodată!
M.C.: A cânta la vioară înseamnă și a juca întrucâtva?
V.R.: În Odessa oamenii sunt foarte ageri, foarte iuți la minte. Există o poveste acolo despre o femeie care făcea curat la Operă după fiecare spectacol și care s-a dus la un artist și i-a spus: "Ești un artist bun, dar fața ta spune mult prea multe! E prea sărată!". Da și nu. Sigur, dacă o stai tot concertul cu o unică expresie pe față, asta nu va face bine lucrării. Pe de altă parte, noi ne folosim de sunete pentru a ne exprima, nu de chipuri. E bine să găsești un echilibru, astfel încât una să nu o umbrească pe cealaltă. Expresiile feței nu trebuie să treacă înaintea sunetelor pe care le emiți. Când ceva vine natural, firesc, nu are niciun rost să te opui.
M.C.: V-am văzut și repetând, și în concert. Câteodată vă întoarceți aproape total spre membrii orchestrei. Ce le comunicați, îi injectați cu energie?
V.R.: Nu. Câteodată, am nevoie de contact vizual cu un anumit muzician care este în prim-planul muzicii în acel moment. Vreau ca el să înțeleagă că el este protagonistul atunci și că trebuie să comunicăm vizual, chiar dacă asta înseamnă să își ia ochii de la dirijor. În aceste momente cheie ale concertului caut să stabilesc contact vizual cu cei din orchestră, ca să înțeleagă că îi susțin pe ei!
M.C.: Alți colegi violoniști au profitat de oportunitatea sau de provocarea de a lua bagheta în mână și de a fi (și) dirijori. Vă tentează această idee?
V.R.: În fiecare zi! Orchestra este cel mai complet instrument cu putință. Nu devii dirijor peste noapte. Încerc să câștig experiență, să văd cum lucrează dirijorii cu orchestra... Nu trebuie să uităm că, adesea, un dirijor este un fost instrumentist, dar, odată ce ajungi la un anumit nivel ca solist, perspectiva se schimbă față de cei care sunt și soliști, și dirijori. E o profesie complet diferită. Toți ar trebui să fim foarte atenți. Nu e suficient să dai din mână și să bați măsura. Nu despre asta e vorba, ci despre păstrarea tempo-ului, despre a cunoaște respirația fiecărui muzician din orchestră, particularitatea fiecărui instrument, a avea toată partitura la degetul mic. Nu e același lucru. O altă particularitate a șefului de orchestră este că nu e atașat de niciun mușchi. Nu există dimensiunea fizică a dirijatului, ci doar traducerea unui gând. Mi se pare o mare provocare să îți setezi creierul într-un mod absolut diferit atunci când nu mai ești legat de chestiuni secundare, cum ar fi mușchii tăi. E interesant, pentru fiecare muzician cred că este maximum la care poate visa: nu neapărat să controlezi, ci să creezi muzică împreună cu o sută de oameni care respiră la unison, care își sincronizează bătăile inimii. Nici măcar nu îi mai conduci, ci le dictezi propria declarație a acelui moment! Provocator, frumos, dar și înspăimântător! Cine știe, poate într-o zi...
M.C.: Erați adolescent atrunci când v-ați început parcursul internațional. Erați suficient de matur ca să vă dați seama care este prețul excelenței în muzică?
V.R.: Prețul excelenței! Cred că e un bonus! Câștigi experiență zi după zi. Dacă nu încerci, nu ai cum să ajungi undeva... Sigur, sper că toți devenim mai maturi odată cu vârsta. Există, însă, și frumusețea momentului când ești tânăr și complet lipsit de griji!
M.C.: Chiar erați complet lipsit de griji?
V.R.: În multe privințe! Făceam niște tempi nebunești! Cum să vă explic? Știam mai puțin și mă încredeam mai mult în instinct! Cu experiența, câștigi stil, câștigi de la colegi... Nu neapărat te șlefuiești, aproape că te schimbi cu totul. Depinde de experiență. Mi s-a întâmplat și mie nu o dată ca azi să gândesc cumva despre o piesă, iar a doua zi să îmi schimb complet concepția. Poate că am auzit un concert grozav sau am petrecut ceva timp cu un mare muzician și am avut ocazia să discutăm pe marginea muzicii. Poate că mi-a curățat creierul și, pe de altă parte, mi-a oferit o perspectivă nouă. E foarte important să lucrezi cu mari muzicieni. E o binecuvântare.
M.C.: Yehudi Menuhin se pare că a spus despre Dvs. că a nu a întâlnit niciodată un violonist mai bun. Dvs. despre cine ați spune asta?
V.R.: Perfecțiunea absolută e imposibilă. El a fost foarte amabil cu mine și sunt mereu flatat când aud asta. A fost o personalitate extrem de generoasă, iar timpul pe care l-am petrecut studiind cu el a fost o școală a umanității, nu doar o școală muzicală. Sunt atâția artiști nemaipomeniți! Numai dacă vă uitați la Festivalul Dvs. veți găsi cel puțin zece performeri ai fiecărui instrument...
M.C.: Mai ales această ultimă săptămână este o paradă a violoniștilor!
V.R.: Oricine se poate bucura de această descriere într-un anumit moment și într-un anumit context și cred că așa ar trebui să fie.
M.C.: Mă uitam pe agenda Dvs. și este la fel de plină ca de obicei. Ce fel de disciplină vă este necesară pentru a putea stăpâni un asemenea ritm?
V.R.: Planning, atât din punct de vedere al repertoriului, cât și al călătoriilor. Odată ce totul e planificat natural și logic, multe neplăceri dispar. Aceasta este cheia. Rămâi cu experiențe frumoase. Sigur că ieri am călătorit zece-unsprezece ore ca să ajung aici, iar seara a trebuit să studiez două ore, să mă pregătesc pentru concert. Nu contează că ești obosit, somnoros sau ți-e foame... Viața cu muzica reprezintă ceva constant. Chiar și noaptea nu cred că mă pot relaxa total: mă bântuie câte o frază fie din concertul de mâine, fie din programul de săptămâna viitoare... Mai sunt și alte aspecte ale vieții. În viața mea profesională, sunt și eu acum manager-ul unui festival în orașul meu natal, Novosibirsk, unde invit artiști celebri pe plan internațional. Și asta îmi ocupă o mare parte din timp: cum să fac programul astfel încât să fie cât mai atractiv, convenabil, cum să mai integrez și alte forme de artă, nu doar muzica... Evident că aștept mereu telefonul de la soția mea care să îmi spună că totul e în regulă acasă.
M.C.: Aveți doi copii!
V.R.: E viață cu normă întreagă!
M.C.: Nu obosiți niciodată? Eu obosesc doar auzindu-vă!
V.R.: Nu! Tot ceea ce fac, fac cu mare plăcere, iar asta îmi dă putere, energie. Te încarci cu așteptări pozitive!
M.C.: Aveți, însă, și timpul de a vă bucura de rezultatele acestei munci intense? Să vă luați, eu știu, două săptămâni și să plecați undeva, să faceți o nebunie?
V.R.: Cam greu. Poate că plănuiești o lună de vacanță cu câțiva ani înainte. Ai nevoie de o săptămână sau de zece zile doar ca să îți domolești ritmul. Nu te poți bucura de nimic. Începi să te bucuri după vreo zece zile de acest nou stil de viață, când îți dai seama că ți-a mai rămas o săptămână și că trebuie să te repui în formă! Tocmai începuse să îți placă și trebuie să te aduni pentru noile voiaje... Prefer să am pauze scurte, dar dese. Așa se relaxează creierul, dar nu ieși din forma fizică de concert și e mai ușor să revii.
M.C.: Aveți o plăcere vinovată?
V.R.: Toate plăcerile sunt vinovate dacă sari peste cal! Ideea e să nu pierzi echilibrul.
M.C.: E știut faptul că soția Dvs. este prim-balerină la Teatrul Balșoi din Moscova, Svetlana Zacharova. Cum influențează o artă pe cealaltă?
V.R.: Cred că se completează de ambele părți. E foarte asemenător ceea ce facem, doar că ea se folosește de mișcări, eu de sunete. Sunt doar moduri diferite de a comunica expresii, povești, basme, așa cum vorbeam mai devreme. Avem o foarte bună înțelegere a ceea ce e necesar pentru a ajunge în vârful artei tale. Pentru mine, cele mai fericite zile sunt cele în care pot merge la spectacolele ei, chiar dacă am mai mari emoții decât atunci când sunt eu pe scenă. Acum câteva zile a venit ea la un concert al meu și am văzut-o așa de palidă... Abia la sfârșit i-a revenit culoarea! Normal că îți faci griji pentru cel iubit. Ideea e că, atunci când stai în sală, nu poți face nimic pentru cel de pe scenă. Nimic nu depinde de tine. Nu ai cum să îl ajuți. De aceea ne încărcăm cu asemenea emoții. Când suntem unul lângă celălalt, suntem compleți. Când călătorim departe unul de altul, suntem doar pe jumătate.
M.C.: E o inspirație?
V.R.: Firește! Ăsta e cuvântul pe care îl căutam mai devreme! Asemenea inspirație îți dă puterea de a goni, de a fi mereu în avioane, de a merge mai departe.
M.C.: Dvs. sunteți un bun dansator?
V.R.: Da, incredibil, mai ales în vis!