Hilary Hahn mi se pare mult prea jună pentru tot haloimăsul divistic care o înconjoară. Pare o fată normală, cam răsfățată, talentată, nimic de zis, pe care o pervertește armata de asistente și manageri care îi țin paharul, îi toarnă ceai pe gât, deschid gura să vorbească în locul ei, se isterizează din te miri ce și întrețin hlizeli zăvorâte după o ușă, în timp ce o echipă de televiziune mai are puțin și spumegă la un perete distanță.
Marius Constantinescu: Felicitări! Înregistrăm acest interviu exact după ce ați terminat concertul din cadrul festivalului Enescu 2013 și a fost foarte bine!
Hilary Hahn: Chiar mi-a făcut mare plăcere să cânt aici!
M.C.: Cum v-ați simțit?
H.H.: Foarte plăcut. Am cântat Concertul nr. 3 de Mozart și The Lark Ascending de Vaughan Williams, două compoziții foarte diferite, foarte agreabile pentru public, dar care necesită timp și concentrare pentru a le putea pătrunde. Publicul a fost grozav, foarte atent și amabil.
M.C.: Ați simțit că se produce acel schimb energetic între Dvs. și public?
H.H.: Firește. În plus, chiar nu mă pot plânge de priveliște... Când privești de pe scenă, sala este superbă, cu acea imensă frescă! E o adevărată sală clasică de concert, iar mie îmi place acest gen.
M.C.: Dar un asemenea decor te poate distrage... O sală somptuoasă, toate chipurile din public concentrate asupra Dvs.... Nu vă tulbură puțin?
H.H.: Nu mă distrag chipurile, dimpotrivă, mă ajută să mă concentrez. Creează un context, o anumită stare de anticipare. Atenția nu e doar din partea publicului către mine, ci și invers. Spectatorii nu trebuie să uite că eu sunt conectată cu ei cel puțin în aceeași măsură în care ei sunt conectați cu mine. Sunt conștientă de tot ceea ce fac și mă ajută să îmi dau seama dacă muzica ajunge până la ei. Poate că undeva trebuie să cânt un pic altfel, altundeva să fac un truc... Mă ajută mult. Nu poți sta într-o sală de repetiții la nesfârșit, ci trebuie să ai un public!
M.C.: Ați avut două lucrări complet diferite, apoi bis-ul: Bach.
H.H.: Un program total tonal...
M.C.: Am făcut un interviu cu Hélène Grimaud acum câțiva ani în care mi-a declarat că Bach ar trebui să fie pâinea oricărui muzician clasic. Și Dvs. aveți o relație specială, drept care am să vă întreb, așa cum am întrebat-o și pe ea: cine e untul?
H.H.: Nu știu! Ce e nostim e că eu nu prea mănânc pâine, cu atât mai puțin unt! Nu m-am gândit niciodată la această analogie, dar întrebarea e bună! Profesorii mei credeau același lucru: că ar trebui să studiez Bach în fiecare zi. Este elementar pentru un muzician tocmai pentru că este atât de provocator. Muzica evoluează în tine în fiecare zi, prin urmare de Bach nu te plictisești niciodată. E adevărat că Bach a scris și foarte mult pentru vioară solo, așa că ai pe ce să lucrezi. Unii ar putea spune că untul e reprezentat de ceilalți compozitori pe care îi cânți, atunci când nu cânți Bach, pentru că tot ceea ce interpretezi afectează prestația ta. Alții ar putea spune că este modul în care interpretezi, alții ar putea spune că este prezența publicului... De ce ai nevoie pentru ca pâinea să aibă un gust mai bun? Ce îți place?
M.C.: În ceea ce privește repertoriul, unde vă simțiți cel mai bine?
H.H.: Îmi place diversitatea. Încerc să nu gravitez în jurul aceluiași lucru, ci îmi place aproape tot ce s-a scris pentru vioară. Mai mult, câteodată îmi doresc ca unii compozitori să fi scris mai mult! Poate că au scris doar un singur concert pentru vioară și ți-ar fi plăcut să îi explorezi și mai departe. Mozart a scris concertele, multe sonate, Bach a scris imens, așa că îi cânt foarte des. Pe de altă parte, ai The Lark Ascending, atât de frumoasă compoziție...
M.C.: Foarte cinematografică, după cum vorbeam și cu impresara Dvs. E ca și când ai parcurge un film.
H.H.: Absolut. În plus, are și un titlu care îți induce o anumită imagine. Am cântat și multă muzică nouă. Am comisionat douăzeci și șapte de compozitori să scrie bis-uri contemporane, iar acest proiect va fi publicat pe disc în scurtă vreme. Așa mai adăuga și un proiect de improvizații la care am lucrat împreună cu un pianist german, pe lângă tot repertoriul pe care îl lucrez cu orchestrele și în recitaluri. E mult! Sunt așa de multe voci și atât de numeroase limbaje muzicale, încât nimic nu iese din circuit! Tot ceea ce cânt, după o experiență diversă, pare diferit de cum a fost ultima dată. Cred că varietatea îmi place cel mai mult la repertoriul meu.
M.C.: Dar marii ruși, marii germani, marile concerte, Ceaikovski, Brahms?
H.H.: Sunt foarte importante! Și sunt celebre pentru un motiv întemeiat: au stabilit niște repere pline de temperament și de putere, dar și de linii de o mare frumusețe. Mă simt foarte bine de fiecare dată când le cânt. Asta nu înseamnă că nu îmi place și Fantezia scoțiană, pe care am interpretat-o de curând. Îmi place, pentru că e la fel de bună pentru instrument ca și pentru artist. Sunt stiluri diferite, dar toate sunt bine scrise pentru vioară, așadar mi se pare foarte gratificant să le cânt și să intru în toate aceste partituri. E greu să alegi dintre atâtea!
M.C.: Ați evocat o imagine foarte frumoasă: mai multe voci diferite. Referindu-ne la instumentul Dvs., dacă l-am compara cu o voce umană, ce ar fi?
H.H.: Sopran, alto, tenor, bas? Ce întrebare bună! Aș spune că e soprană, dar în profunzime și rezonanță aduce, mai degrabă, cu un violoncel. Cred că ar fi mai apropiată de tenor și de bas... De fapt, fiecare voce poate să aibă registre diferite. Cred că ar fi fost mai bine chiar să numesc un cântăreț, dar nu îmi vine niciun nume în cap acum. Vioara este foarte apropiată de vocea umană. E aproape fizic. Studenții la vioară sunt adesea învățați să fie atenți la cântăreți, la respirație, la frazare. Cu excepția registrului supra-acut, vocea viorii și vocea umană sunt corespondente. Poate tocmai de aceea sunetul viorii este foarte natural și îți evocă orice voce vrei. Mai degrabă, de cine îți amintește în mod special atunci când o asculți...
M.C.: Și mai este și această apropiere de corpul Dvs., care induce sentimentul căldurii imediate... Știți mult mai bine decât mine...
H.H.: Vioara e foarte aproape de tine...
M.C.: V-am văzut pe scenă. Aproape că dansați cu vioara!
H.H.: Da! Îmi place să cânt. Am luat lecții de dans și îmi place să descopăr muzica și prin dans. E foarte plăcut să te miști și acesta este un alt motiv pentru care iubesc vioara. Am început studiul ei, apoi am trecut la pian și m-am simțit frustrată! Trebuia să stau în același loc în fiecare zi, nu mă puteam mișca deloc când cântam... Nu sunt o persoană agitată, dar îmi place să merg de colo-colo, să mă mișc în ritmul muzicii, să mă legăn... Îmi place să stau în picioare când cânt - un alt motiv pentru care apreciez repertoriul solo.
M.C.: Și un alt lucru foarte plăcut de observat - iar Dvs. sunteți o observatoare rafinată, vom reveni la asta - este că nu aveți rochia neagră universală. Purtați culori pe scenă, accesorii... E o experiență scenică intactă. Nu doar sunet, ci și imagine, atitudine, care proiectează o anumită emoție în rândul spectatorilor...
H.H.: Mulțumesc! Sunt privilegiată să port aceste ținute. Nu știu multe job-uri în care trebuie să porți o rochie de seară când te duci la serviciu! Interesant este să le găsești pe acelea în care să poți cânta, care arată grozav, care dau bine pe scenă, deci sunt mereu cu ochii deschiși!
M.C.: Așa cum spuneam, sunteți o observatoare rafinată. Citeam pe site-ul Dvs. gânduri despre cum ar trebui să se raporteze cineva pentru prima dată la muzica clasică: să intre în sala de concert, să observe orchestra... Cum sunteți ca spectator? Puteți să vă separați de artista care sunteți?
H.H.: Foarte bună întrebare! E provocator. Mă gândesc că este ca în cazul unui scriitor care citește un roman: "Mda, asta e partea în care ar trebui să se întâmple nu știu ce..."
M.C.: Da, știți toate trucurile!
H.H.: Așa și eu. Mă gândesc: "Hmm, poate că aș fi făcut altfel aici, poate mai repede..." Îmi trec multe lucruri prin cap. Am început să merg la concerte de când eram mică, așa că îmi amintesc cum este să experimentezi toate acestea fără să știi întocmai ce se întâmplă. În toată acea perioadă studiam vioara, dar nu cunoșteam prea bine repertoriul și nici cum aș vrea să cânt eu. Nu eram neapărat analitică. Acum, merg la un concert și observ fiecare detaliu, dar, în același timp, mă conectez rapid și cu solistul, ceea ce e foarte distractiv pentru mine. La un moment dat, mi-am luat o jumătate de an sabatic, ca să văd ce fac în mod normal dacă nu am nimic planificat. Am fost surprinsă să văd că nu m-am atins de muzică până când am simțit că nu mai pot aștepta o secundă în plus. Am făcut asta ca un fel de resetare personală. După vreo trei luni, am dat drumul la radio și... era cel mai minunat lucru: Simfonia cu orgă de Saint-Saens! Am început să sun oameni, să le spun să deschidă radioul, e fantastic, nu prea auzi așa ceva! După ea, a început altceva și era la fel de uimitor, deci m-am apucat să sun lumea din nou...
M.C.: Parcă era un nou botez!
H.H.: Atunci nu mai ascultam deloc analitic, ci ca un spectator. Nu mai auzeam note, ci sunete, expresii. Ca artist, această experiență a fost definitorie! Fără ea, aș fi continuat la fel, în aceeași spirală a gândurilor... Nu mă așteptam, dar m-a uluit experiența și m-a făcut să înțeleg mult mai bine ce înseamnă să fi în public și, pur și simplu, să îți placă ceea ce auzi.
M.C.: Cred că asta e și foarte important pentru a vă păstra o anumită inocență. Chiar dacă știți toate chichițele, chiar dacă visați partitura, intrările, trebuie să vă lăsați impresionată, scăldată în muzică...
H.H.: Absolut. Iar asta mi se întâmplă de atunci, de când am avut acea reacție. Acum pot opri mintea analitică și asculta cum se cuvine muzica. Pot face asta și pe scenă, când avem un moment cu toții și sunt înconjurată de instrumente. E cel mai bun loc din sală!
M.C.: Ce muzică mai ascultați în afară de cea clasică?
H.H.: Tot felul de lucruri! Nu neapărat un anumit gen, ci, atunci când ceva îmi atrage atenția, am tendința de a explora acel teritoriu, ceea ce mă conduce spre alte descoperiri. Câțiva prieteni de-ai mei, muzicieni non-clasici, m-au familiarizat cu muzica clasică indiană, Bluegrass, muzică instrumentală care solicită o cunoaștere a stilului, total diferită de ceea ce știu eu din muzica clasică. Prietenii mei știu, însă, atât de bine, studiază de mult această muzică, aproape că îi definește. Îmi place să aud asta în înregistrări, fie că e un autor sau un interpret deosebit. Contează mult și calitatea imprimării, editarea, mixajul... Am învățat să fiu atentă la toate aceste aspecte de-a lungul carierei mele, drept pentru care, atunci când aud ceva executat cu măiestrie, mă atinge imediat, indiferent de muzică.
M.C.: V-ar plăcea să încercați și un alt instrument, măcar din amuzament?
H.H.: Am mai încercat, dar mă tot întorc la vioară. Îmi vine foarte natural, deși nu e deloc ușor. În plus, relația noastră e atât de lungă, încât mi se pare că am ajuns într-un punct în care știu să rezolv foarte multe lucruri fizic. Sunt, încă, atâtea chestiuni de aprofundat la fiecare piesă pe care o cânt sau pe care o învăț, dar opțiunile de repertoriu sunt atât de cuprinzătoare, încât mi se pare frustrant să cânt la alt instrument și, mai ales, să nu știu anumite lucruri. E ca o trecătoare pe care trebuie să o depășesc din nou. Cu vioara, deja am depășit-o de mai multe ori.
M.C.: "Vederi de pe drum". Vorbiți-mi puțin despre acest jurnal de călătorie virtual pe care îl țineți.
H.H.: Inițial, a fost o temă de școală în statul New York. Aveam șaptesprezece-optsprezce ani, deci sunt peste cincisprezce ani de când scriu acest jurnal, notez diverse lucruri, fac fotografii. Am început să fac asta pe site-ul meu cu multă vreme înainte ca majoritatea celorlalți să aibă site-uri. Acum, un blog e ceva așa de obișnuit... Pentru mine, era cea mai bună cale de a vorbi despre experiențele mele de călătorie, dar și o resursă pentru alții, care ar fi vrut să aleagă o profesie în care se călătorește mult sau ar fi dorit să devină muzicieni sau pentru oameni care merg la concerte, dar care nu au șansa de a vedea ce se întâmplă în culise... Acum îmi intervievez și colegii pentru canalul meu de YouTube, cutia viorii mele dă... mesaje pe Twitter... E bine să ai căi de a comunica experiențele de zi cu zi. Trebuie să recunosc că stilul meu de viață presupune ceva nou în fiecare zi, te poate lua valul și nici nu mai știi unde te afli. De aceea e bine să te oprești o clipă și să notezi ceea ce tocmai s-a întâmplat.
M.C.: Și cred că e un mod bun de a vă aminti lucruri, momente, nu numai un mod jucăuș, sprințar, de a face față presiunii pe care statutul de vedetă o presupune.
H.H.: E foarte frumos să întâlnești atât de mulți oameni, iar comunicarea e esențială. Încerc să o mențin mereu vie.