De-a lungul timpului a jucat în spectacole precum Piațeta, George Dandin sau soțul păcălit, Îmblânzirea Scorpiei, Nunta lui Figaro, dar și în caragialeenele O scrisoare pierdută sau O noapte furtunoasă.
Patricia Polgar: Care a fost primul contact pe care l-ai avut cu lumea artistică?
Emanuel Bighe: Se întâmpla când eram destul de tânăr. Eu am crescut într-un cartier foarte mic, într-o familie normală spre modestă. Nu am avut acces prea mare la zona asta culturală, adică nu am mers la teatru până când m-am decis că vreau eu să fac teatru. Dar am făcut cursuri la școala de arte, acolo m-am apropiat prima dată de un text dramatic, am început să cunosc noțiuni legate de a sta pe scenă, de a citi un text.
P.P.: Povestește-ne despre Teatrul Roșu, din a cărui echipă faci parte, și despre atmosfera de la repetiții.
E.B.: Teatrul Roșu e un spațiu care găzduiește spectacolele create de diverși oameni, nu este o instituție în sine. Dacă ne gândim la teatrele mari unde mergi să vezi texte mari, să vezi spectacole care îți pun întrebări, care dezbat lucruri existențiale, profunde, fundamentale, reversul medaliei este Teatrul Roșu, care livrează un tip de spectacol pentru cei care caută să se relaxeze, să râdă și să privească viața dintr-o perspectivă optimistă.
Înainte de a fi colegi și înainte de a fi colaboratori, noi suntem prieteni și repetițiile au căpătat un firesc al lor. Ne cunoaștem, ne simțim, știm cum să apucăm lucrurile și e o atmosferă bună, de acasă. Dar sunt și atmosfere ostile în alte locuri. E foarte diversă meseria asta.
P.P: Cum te pregătești pentru un spectacol?
E.B.: Am un soi de repetiție mentală, în sensul în care încerc să trec prin mintea mea tot spectacolul, îl rememorez. Așa că momentul în care începe spectacolul, totul e proaspăt în mintea mea și nu am nevoie să-mi aduc aminte lucruri. Plus că sunt repetițiile pe care noi actorii le numim Mickey Mouse. Sunt repetiții de text, când se dă textul foarte rapid, astfel încât el să fie bine ancorat în minte și să n-ai momente în care te gândești la text, ca să fii 100% cu creierul în acțiune și în momentul spectacolului.
P.P: Ai pendulat între teatru și stand-up comedy.
E.B.: Mi-a plăcut și îmi place în continuare zona de stand-up comedy. E altă meserie și pe mine mă fascinează pentru că dacă în teatru folosești tot felul de adjuvante pentru a-ți transmite mesajul - decor, lumini, muzică, dans, în partea cealaltă ești tu cu un microfon, cu o lumină pe tine și publicul în față. Și m-a interesat foarte mult cum poți produce comedie în felul acesta când n-ai la îndemână tot felul de artificii. Și așa am ajuns la iUmor. Momentan e pe pauză stand-up-ul pentru mine, dar mă bate gândul destul de serios să încep să merg din nou la open mic-uri.
P.P: Brecht a fost o provocare?
E.B.: A fost un rol, paradoxal unul mic, pe care l-am avut, mic ca durată. Eram copilul în spectacolul Omul cel bun din Seciuan de Brecht, jucat la teatrul Tony Bulandra din Târgoviște în regia lui Dumitru Acriș. Nu mai jucasem Brecht până atunci. A fost incitant pentru că eu sunt overthinker, gândesc mult, sunt analitic și atunci mi-e greu să rămân în moment. La Brecht totul e foarte precis, adică e o matematică a pasului pe care îl faci pe scenă, o matematică a replicii, a tonului. Și de aceea a fost o provocare, dar în același timp a avut și un gust foarte bun la final când am reușit să-mi asum toate poveștile astea și să înregistrez și experiența asta care a venit, pentru mine, la pachet cu niște învățăminte.
P.P: Cum este o zi din viața lui Emanuel Bighe?
E.B.: E destul de simplu, să știi. Noi actorii suntem ușor alintați pentru că avem și zile în care nu lucrăm. Eu sunt un pic leneș pentru că sunt foarte mult timp plecat și când prind momente acasă am zile în care se poate să nu fac absolut nimic. A doua zi mă simt vinovat și încerc să recuperez. Dar o zi normală de repetiții se începe de obicei la 9, 10 sau 11 și poate să se termine la 14, 15 sau 16. Iar dacă lucrezi cu regizori ca Dima Acriș, pleci la 12 noaptea din teatru. Dar asta se întâmplă înainte de premiera unui spectacol.
P.P: Se poate trăi din teatru?
E.B.: Această sintagmă cu "actorii sunt prost plătiți" s-a creat la începutul anului 2000, când lucrurile au luat-o razna și într-adevăr, actorii chiar erau extrem de prost plătiți. Dar acum un actor în teatru de stat are un salariu decent, care sigur că poate nu reflectă cantitatea de muncă pe care o face, dar trebuie să spunem faptul că, spre deosebire de alți oameni, actorii care sunt angajați la stat au posibilitatea de a face și alte lucruri pe lângă activitatea din teatru. Da, dacă muncești te poți întreține, dacă nu muncești nu te poți întreține. Dar asta se aplică în absolut orice meserie.