Îl ascultasem pe Internet, mai devreme în aceeași zi, tot în scânteietorul Concert pentru vioară și orchestră de Ceaikovski. Pe lângă pasiunea pentru această partitură (pentru care se face vinovat și superbul Le concert al lui Radu Mihăileanu), mă fascinase energia vecină cu abandonul pe care o simțeam în fiecare atac al lui Repin, în fiecare cadență. Șfichiuirea arcușului pe coarde și foamea de efecte noi mi-au făcut pielea de găină, fapt pe care i l-am mărturisit și în interviu.
Am așteptat din nou o epifanie muzicală în prima parte a concertului, atât cât am putut să rămân la Sala Palatului. N-a fost să fie. De ce? Poate pentru că miile de oameni adunați acolo, mai de drag, mai de conjunctură, nu mi-au dat voie să deschid un nou dialog personal cu muzica. Poate pentru că figura agasată (de sonoritate, de public, de excesele orchestrei) a lui Zubin Mehta m-a făcut să mă concentrez mai mult asupra lui. Poate pentru că oboseala și preaplinul unei zile lăsaseră o urmă. Și poate, doar poate, pentru că un pic din nervozitatea, emoția, expectativa, oboseala și preaplinul clipei se strecurase și în Guarneri-ul lui Vadim Repin, ținându-l la un pas distanță de linia dintre execuție și magie.
Marius Constantinescu: Se spune că muzica este limba Dvs. natală. În acest caz, ce cuvânt vă place să spuneți cel mai des?
Vadim Repin: "Dulce" și "iubire". Îmi vine în minte Brahms. De fiecare dată când îi cânt creația camerală, simt această dulceață. De fapt, cred că sonoritatatea viorii mă conduce spre acest răspuns. Dacă m-ați întreba direct cum simt sunetul viorii, v-aș spune că este ceva foarte apropiat de iubirea sau emoția unei femei. Cred că vioara este o entitate spirituală feminină.
M.C.: Am să preiau această imagine feminină pe care o sugerați și am să compar viorile cu soțiile. În această privință, aș spune că sunteți... regal de-a dreptul! Henric al VIII-lea al Angliei a avut șase soții, Dvs. ați avut deja șapte viori.
V.R.: Cum bine spuneți, viorile au personalitățile lor. Pot fi gentile, pot fi capricioase... În orice caz, trebuie să devii prietenul lor, pentru că ele sunt, cumva, extensii ale mâinilor noastre. Câteodată poate fi o provocare să descoperi de ce e în stare instrumentul tău, ce îți poate oferi cu adevărat. E un drum lung până ajungi să simți în sintonie cu instrumentul tău, să îl faci să fie sensibil la fanteziile și dorințele tale.
M.C.: Instrumentul pe care cântați acum, un Guarneri del Gesù din 1743, este supranumit "Bonjour". Care este povestea viorii Dvs.?
V.R.: Nu prea știu multe despre destinul ei. Multă vreme a fost păstrată de colecționari, o familie de intelectuali foarte rafinați, care nu au folosit-o. Apoi a trecut pe la mai mulți artiști importanți. Poate cel mai notabil și strălucitor episod din viața acestei viori a fost perioada când a fost mânuită de marele Isaac Stern. El a folosit-o cam pe când era de vârsta mea, iar eu prețuiesc foarte mult această experiență din trecutul instrumentului meu. Isaac Stern a fost unul dintre idolii mei și o figură majoră din istoria universală a violoniștilor.
M.C.: Ați sosit la București cu doar câteva ore în urmă, acum acordați acest interviu, imediat va urma repetiția, apoi direct concertul - faimosul Concert pentru vioară și orchestră de Ceaikovski. Muzica poate să vă ofere atât de multă energie, combustibil imediat?
V.R.: Firește. Câteodată, în viață, poate că îți cauți inspirația în altă parte. O fac inclusiv mulți colegi ai mei. Câteodată cu toții uităm că maximum de bogăție pentru un muzician este muzica însăși. Odată ce ți-ai ales acest drum, muzica nu mai poate fi ceva separat de tine. Nu te mai poți rupe de ea. Gândiți-vă și la altceva: Într-o sală mare, cei care stau pe rândul douăzeci sau treizeci sunt, prin poziția lor, mai puțin expuși la actul foarte intim de a face și de a împărți muzică. Trebuie să ne gândim și la ei. E mai complicat de explicat, pentru că e ceva legat de instinct și de experiență.
M.C.: Am o întrebare fetiș pentru muzicienii clasici: Cum e acel moment, după ultimele măsuri ale concertului (poate să fie Ceaikovski sau oricine altcineva), cu publicul încântat în fața Dvs. și cu sunetul aplauzelor furtunoase?
V.R.: În timp ce cânt, în mintea se întâmplă o grămadă de lucruri. Unul dintre ele este tendința permanentă de a mă critica. Sănătos este să încerc să anihilez această parte a creierului meu. Chiar și așa, unele impresii pot rămâne cu mine până la sfârșitul concertului. Câteodată, sunt, pur și simplu, recunoscător că s-a terminat. Alteori știu că tocmai am înfăptuit un act muzical și emoțional care va rămâne în amintirea mea multă vreme. Așa a fost ieri, de pildă, când am cântat Concertul pentru vioară și orchestră de Bruch, tot cu Israel Philarmonic Orchestra și cu maestrul Zubin Mehta, la Paris. La sfârșit am fost, pur și simplu, fericit. Eram gata să o iau de la început, chiar dacă ar fi fost un concert diferit.
M.C.: În timp ce pregăteam interviul ăsta, vă ascultam pe YouTube în Concertul pentru vioară de Ceaikovski cu Emmanuel Krivine. Vă spun sincer, mi s-a făcut pielea de găină...
V.R.: Mulțumesc!
M.C.: Vă puteți pierde în splendoarea muzicii chiar în timp ce cântați?
V.R.: Absolut! Pe de-o parte, e improvizație, pe de altă parte este concepție, viziune și emoția momentului. Fiecare concert este diferit. Astăzi, de exemplu, trebuie să uit și să mă curăț de experiențele zilelor trecute, pentru a fi, trup și suflet, alături de muzica acestei seri. Concertul de astăzi, de la București, aduce o mare tenisune, pentru că e parte a unuia dintre cele mai importante festivaluri ale lume. Aici, publicul este extrem de educat și a văzut tot ce lumea clasicii are mai bun de oferit. Pe de-o parte, sunt mândru de asta, pe de altă parte, emoția mea este și mai mare. Oare cum va merge în seara asta? Orice concert reprezintă un risc, un drum cu sens unic. Nu te poți întoarce, ca în studioul de înregistrări, nu poți relua nimic. În concert, totul trebuie să fie nu neapărat perfect, ci conectat în mod logic și inspirant în cel mai... electric mod cu putință. Asta cere concentrare permanentă, dar și o cantitate incredibilă de informație. În același timp, publicul nu trebuie să simtă decât muzică, nicidecum trudă, efort.
M.C.: Să fii un copil-minune, așa cum ați fost Dvs., înseamnă să fii un copil fără copilărie?
V.R.: N-aș spune asta. Toata viața, mi-a plăcut la nebunie să cânt, să primesc aplauzele despre care vorbeați, să văd mereu alte locuri din lume, alte publicuri, alți muzicieni. Dimpotrivă, chiar am avut o copilărie foarte fericită. Mama mă lăsa să joc fotbal, hochei pe gheață, să merg cu bicicleta, dar după studiu sau concert, iar dacă ieșea cu adevărat bine, aveam voie să nu studiez a doua zi! Asta îmi amintesc de la opt-zece ani.
M.C.: Virtuozitatea, tehnica, instinctul sau entuziasmul nedisimulat față de muzică vă face să fiți iubit de public și critici deopotrivă?
V.R.: Întrebarea e prea amplă ca să răspund simplu la ea. Eu fac mereu analogia cu o constelație. Pentru a o avea, e nevoie de atât de multe lucruri, de atât de multe fațete care să completeze o imagine unitară... Trebuie să spun că sunt mereu foarte sincer. Sincer față de muzica mea, față de compozitor, căruia vreau să îi restitui toată valoarea. Virtuozitatea și tehnica sunt legate și reprezintă o însușire pe care eu vreau s-o ascund. Adevărata virtuozitate este tocmai asta, de a nu face paradă de ea.
M.C.: Da, pentru a fi expresiv nu trebuie să vă demonstrați cu orice preț tehnica!
V.R.: Tehnica ajută... E ca o limbă străină. Odată ce știi expresiile și locuțiunile, treci la un alt nivel, iar concertul poate fi mult mai interesant.
M.C.: Mai am doar două întrebări și terminăm: Când este cel mai bun moment pentru a glumi pe scenă? V-am văzut zâmbind și glumind destul de des.
V.R.: Cred că la momentul bis-urilor, dacă ajungem la ele! Atunci ne putem distra, putem fi fresh și zglobii! Au fost momente, recitaluri, în care am fost primit atât de călduros, încât am dat bis-uri încă de la sfârșitul primei părți! Simți imediat când publicul respiră lângă tine și îți transmite disponibilitatea de a te urmări. E un fel de lumină pe care o percepi în permanență, dacă stau să mă gândesc la Concertul lui Ceaikovski. Te ajută să fii din ce în ce mai expresiv.
M.C.: Ce face ca o zi să fie bună, în afară de muzică?
V.R.: Radioul! Iubesc radioul și îmi plac surprizele! Am și CD-uri pe care le ascult mereu, inclusiv cu muzică nouă, pe care o pun frecvent. În timpul liber, îmi place mult să butonez radioul.
M.C.: Al doilea nume al Dvs. este Victorovici, nu? Îmi dați voie să îl schimb în "Victorious" pentru seara aceasta?
V.R.: E un pic devreme acum! Sper că vom avea suficiente stele pentru a crea mica noastră constelație. Încă o dată, am emoții foarte mari, dar așteptarea nerăbdătoare e și mai puternică.
M.C.: Nu vă mai răpesc din timp. Mulțumesc mult!
(foto: Gela Megrelidze)
Mă felicit pentru inspirația de a-i propune lui Vadim Repin interviul nostru înainte de repetiție. Chiar dacă e scurtă, discuția are consistență, farmec și o cantitate rezonabilă de idei de reținut. Mie cel mai mult mi-au plăcut două: 1. Cuvântul pe care îi place să-l "rostească" cel mai des prin intermediul viorii este "iubire" și 2. Cea mai frumoasă stare este aceea când el însuși își pierde orice urmă de identitate în vâltoarea muzicii. Tot iubire, altfel spus.