Ilinca Bernea: E greu să mă hotărăsc de unde să începem. Sunt tentată să spun "din Uruk", dar mă tem că nu vom ajunge să terminăm în timpul vieţii noastre. Dar te voi întreba totuşi: ai văzut ruinele lui Uruk? Şi ce ai simţit când ai fost acolo?
Dunya Mikhail: O dată l-am vizitat, într-o excursie cu mătuşa mea şi cu colegii ei de muncă. Eram adolescentă, nu prea mi-am dat seama de importanţa sitului. Părea un loc plictisitor pentru picnic. Mai târziu am aflat despre epopeea lui Ghilgameş şi că acolo s-au găsit cele mai vechi vestigii ale unor forme de scriere din istorie. Când eram în Irak nu mi-a păsat atât de mult de ruinele noastre antice, poate şi pentru că, din cauza războiului, am avut de-a face cu prefacerea în ruină a multor lucruri, chiar sub ochii noştri, iar asta s-a întâmplat deopotrivă în realitatea cunoscută şi în noi.
I.B.: Poezia ta este că atinge chestiuni politice "hardcore" fără a fi deloc politice, este în întregime umanistă şi are o charismă renascentistă. Nu are substratul artei "angajate" şi nici vreo încărcătură tezistă. Scrisul tău este în acelaşi timp esenţialist şi contemporan, eteric şi bazat pe experienţe personale. Are o profunzime mitologică şi o încărcătură metaforică, are un iz de basm şi aerul vaporos al reveriilor, ceva din ceţurile în care apar învăluite odiseele sufletului. Eludează cu graţie nivelul contingent. Realitatea descrisă de versurile tale nu aparţine unui anumit timp, spaţiu sau context. Poezia ta este a unui spirit ingenuu şi a unui visător prizonier într-o soartă vitregă, într-un labirint de dureri, îndoieli, recenzii, reflexii amare. Ce e surprinzător este că ororile la care ai fost martoră nu ţi-au afectat forţa interioară şi luminozitatea. Poezia ta respiră speranţă şi credinţă în forţa iubirii şi în resursele inepuizabile. Cum este să vezi războiul şi să crezi în continuare în bunătatea umană?
D.M.: Viziunea violenţei aduce cu sine şi una a bunătăţii. Războiul este cel care ne face în cea mai mare măsură să preţuim, să concepem şi să dorim pacea. Această posibilitate este crucială pentru umanitatea noastră. Frunzele toamnei care cad ne vorbesc despre sfârşit, dar şi despre un nou început. Poezia pune în mişcare imaginaţia şi reuşeşte să dea diagnostice momentelor vieţii în adevărurile lor. Dar poezia nu este doar o scriere despre o experienţă anume; este în sine o experienţă. În atingerea sufletului meu caut poezie şi, în căutarea mea, sunt deopotrivă nedumerită şi luminată.
I.B.: Poezia poate aduce pace? Are arta puterea de a converti înclinaţiile rele sau de a vindeca rănile? Poate pune o frână nebuniei?
D.M.: Pot să răspund printr-un poem?
Vă amintiţi copilul întins cu faţa în jos
pe nisip, valurile care se retrag uşor
din corpul lui ca şi cum ar fi un vis uitat?
Poezia mea nu-l va întoarce pe spate
şi ridica
în picioare
ca să poată alerga
dând ture prin împrejurimi
Ca înainte.
Îmi pare rău
poemul meu nu o va face
nu va opri cochiliile
să cadă
într-un oraş adormit,
nu va opri clădirile
să se prăbuşească
în jurul locuitorilor lor,
nu va ridica floarea cu lujerul rupt
de sub şrapnel,
nu va învia morţii.
Poezia mea nu se va dezamorsa
bomba
din piaţa publică.
În curând va exploda
în locul unde insistă fata
că tatăl ei îi cumpără gumă.
Poezia mea nu-i va grăbi
să părăsească locul
nu va face să dispară maşina
sau să oprească să sară în aer.
Poezia mea nu poate îndrepta greşeli.
Întrebările nu vor primi răspuns.
îmi pare rău
poezia mea nu te va salva.
Poezia mea nu îţi va readuce înapoi
toate cele pierdute,
nici măcar o parte dintre ele
iar cei care au plecat departe
rămân bun plecaţi
poezia mea nu va şti cum să îi aducă din nou
în braţele celor care îi iubesc.
Îmi pare rău.
Nu ştiu de ce păsările
cântă
în timp ce trec
pe deasupra ruinelor noastre.
Cântecele lor nu ne vor salva,
însă, în cele mai reci vremuri,
când avem nevoie să ştim
că sufletul încă ne e viu
cântecele lor
ne ajută să-i simţim căldura.
I.B.: Cum să fii creştin într-o societate în care creştinismul nu este religia dominantă?
D.M.: Nu mi-am cunoscut religia până la vârsta de nouă sau zece ani când cineva m-a întrebat şi atunci l-am întrebat şi eu pe bunicul meu. Apoi, în gimnaziu (la Bagdad), noi, elevii creştini, am primit opţiunea de a părăsi cursul în timpul orei de religie. Când mă pregăteam să ies în curtea şcolii, colegul meu musulman mi-a şoptit în acel moment: "ce noroc să primeşti pauză gratuită!" Nu eram religioasă, dar când profesorul m-a întrebat ce vreau să fiu am răspuns "profet". Mai târziu am înţeles de ce voiam asta. Cred că în sinea mea îmi doream de pe atunci să scriu o carte care se însemne ceva. Să fiu creştină într-o ţară musulmană nu a fost o problemă pentru mine. Mai degrabă faptul că am fost femeie.
I.B.: Vorbeşti şi aramaică?
D.M.: Da, o vorbesc cu mama mea.
I.B.: Aş dori să le dăm cititorilor noştri câteva repere din biografia ta.
D.M.: În adolescenţă, în Bagdad, am scris poezii mai întâi pe post de cadouri pentru zilele de naştere ale prietenilor mei. Acasă, mama obişnuia să le spună oaspeţilor noştri că eram ocupată să scriu "sentimente" ca o scuză pentru faptul că sunt în camera mea şi nu cu ei. Ea a numit poeziile "sentimente", deoarece în arabă cele două cuvinte sunt apropiate; poezie se spune "shi'r" şi simţim "shi'ur" şi ea şi-a făcut propriul plural din ambele cuvinte. Dar prima mea experienţă cu literatura s-a petrecut pe acoperişul casei copilăriei mele, din Bagdad, unde dormeam în nopţile de vară. Bunica îmi spunea fabule despre animale, mă fascinau. I-am cerut o carte cu acele fabule, pentru că voiam să le citesc eu însămi şi să văd poze, dar ea îmi tot spunea că nu are cartea şi că sunt "doar poveşti spuse din generaţie în generaţie" şi că trebuie să le transmit mai departe nepoţilor mei în viitor. Aveam şapte sau opt ani şi, într-o dimineaţă, când m-a trezit soarele, am coborât scările şi am început să transcriu acele fabule în caietul meu, într-un fel propriu. Le-am şi ilustrat. Apoi, când aveam vreo doisprezece ani, am scris pentru prima dată ceea ce credeam că este o poezie. Eram cu o navă pe râul Tigru, împreună cu ceva rude. Vărul meu, care stătea acolo cu mine, a făcut o barcă de hârtie din poezia respectivă şi a aruncat-o în râu. Ne-a plăcut să o urmărim cum se îndepărtează.
I.B.: Eşti absolventă de litere, specializată în arabă şi în engleză, şi actualmente lector universitar de arabă la Universitatea Oakland din Michigan.
D.M.: În timpul carierei mele timpurii am crezut că pot face orice mai puţin să predau. În America, în timpul studiilor postuniversitare, mi s-a dat şansa să predau arabă. M-am trezit iubind profesoratul. Elevii îmi dau energie.
I.B.: Ce s-a întâmplat înainte de a părăsi Bagdadul?
D.M.: Nu am "renunţat" niciodată la Bagdad, deşi l-am părăsit. Sunt ca ţestoasa care îşi duce casa oriunde merge. Mi-am purtat ţara cu mine. Când poezia mea a fost publicată pentru prima dată în presa irakiană (în anii 1980), a fost etichetată ca "subversivă". Nu a fost uşor momentul să publicăm poezie modernă, darămite poezie "subversivă". Era în vremea războiului dintre Irak şi Iran, iar guvernul a îndemnat poeţii să scrie ceea ce ei numeau "versuri de mobilizare" pentru a încuraja soldaţii să meargă la război şi să moară fără rost. Poezia mea era diferită ca temă şi stil. Am vrut să fiu înţeleasă de cititori, dar nu de cenzori. Mi-am ascuns mesajele în imagini şi metafore. Asta m-a salvat până în 1995, când a fost publicată cartea mea Jurnalul unui val din afara mării. Cenzorii au început să îmi cerceteze metaforele şi să le investigheze şi am fost avertizată că scrisul îmi pune viaţa în pericol. Atunci mi-am părăsit ţara.
I.B.: Dacă ar fi să compari cele două lumi: cea levantină şi cea occidentală, cum ai descrie principalele diferenţe?
D.M.: Nu ştiu exact, dar dacă Orientul este inima şi Occidentul este mintea, atunci unul fără celălalt este mort.
I.B.: Ce e cel mai rău în fiecare? Şi care e cel mai bun lucru?
D.M.: Cel mai bun din est este "sufletul". Cel mai rău este modul în care femeia (în majoritatea ţărilor arabe) este considerată "onoarea" familiei. Aşadar, "crimele de onoare" trec acolo fără aproape nici o pedeapsă. Cel mai de preţ lucru în Occident este valoarea fiinţei umane. Cel mai rău este rasismul.
I.B.: Din propria mea experienţă şi din percepţii subiective, culturile din Orientul Mijlociu sunt centrate în inimă şi tind să vadă fiinţa umană ca întreg. Fragmentarea modernă şi postmodernă a cosmosului uman nu s-a întâmplat încă în cadrul lor. Raţionalismul, care a modelat valorile dominante în Occident în ultimele secole a produs, în cele din urmă, această segregare între nivelurile şi planurile existenţei. Cunoaşterea şi informaţia tind să conducă şi să comande totul, chiar şi în modul în care oamenii trăiesc cu ei înşişi. Subzistăm sub tirania interpretării. "Raţionamentul" a fost deconectat de la simţire şi de la experienţa subiectivă, iar "dimensiunea sufletului" a fost exilată undeva într-o alter-realitate. Cum suporţi asta? Întreb pentru că pot simţi în poezia ta o unitate primordială între reprezentare, simţire, înţelegere şi viziune.
D.M.: Îmi plac viziunile tale. Dar în ultimă instanţă fiinţa umană este aceeaşi peste tot, doar detaliile diferă. S-ar putea spune că aceste detalii sunt însăşi diferenţa specifică dintre fiecare şi fiecare. Da, sunt de acord. Istoria şi geografia ne afectează raţionamentul şi simţul lumii. Am citit odată, undeva, că până şi ceea ce semănau strămoşii noştri cultivatori joacă un rol în mentalităţile noastre. Totuşi, ceea ce încerc să spun este că esenţa umană este universală şi că diferitele coduri de existenţă fac parte din realitatea condiţiei umane.
I.B.: Cu ce asociezi cuvântul "libertate"? Dar cuvântul "acceptare"?
D.M.: În vremea sumerienilor, numeam libertatea "Ama-ar-gi" şi însemna şi "întoarcerea la mamă". Cred că libertatea nu este completă fără "acceptare". Iată poezia mea Ama-ar-gi.
Ama-ar-gi
Împrăştiate, ca şi noi, literele sumeriene.
"Libertatea" este întipărite în ele
Ama-ar-gi
"Întoarcere la mamă".
Aşadar, aşa au crescut hărţile graniţe.
Păsările nu o ştiu încă, plecând
îşi lasă excrementele pe unde vor.
Cântecele lor, ca exilaţii, ajung
te miri unde. Nu există graniţe
în paradis, nici pradă, nici învingători.
Paradisul este Ama-ar-gi,
fără nici un învingător.
Nu există graniţe în iad,
nu există pierderi şi demoni.
Iadul este Ama-ar-gi,
fără nici un demon.
Ama-ar-gi ar putea fi o lună
care ne însoţeşte acasă, o umbră
care se împiedică de propria sa fiinţă,
o mărgea dintr-o brăţară,
un secret pe care un copac îl păstrează de secole.
Poate că e ceea ce se înghesuie în inima prizonierului,
sau ce străluceşte în jurul pietricelelor
amestecat cu picături de apă
printre stânci, ce se scurge
din moarte în visele noastre.
Poate este o floare aruncată în aer
care atârnă în ceruri, singură,
o floare care va trăi şi va muri fără noi.
Ama-ar-gi-
aşa ne întoarcem la mamă,
înstrăinaţi şi străini.
Şi la fel ca şi ceilalţi
respirăm Ama-ar-gi
şi înainte de a vărsa primele noastre lacrimi
Ama-ar-gi este ceea ce plângem.
I.B.: Cărei lumi simţi că îi aparţii mai mult?
D.M.: Am devenit mai irakiană de când am ajuns în America decât eram în Irak. Cu toate acestea, sentimentul meu de "patrie" a crescut mai mult decât un anumit loc în care te-ai născut. Patria este în interiorul tău. Poezia este o revenire pentru mine.
I.B.: Îţi place Shakespeare?
D.M.: La Universitatea din Bagdad, unde am studiat literatura engleză, am citit şi am urmărit piesele lui Shakespeare. Unele replici m-au fascinat cu înţelepciunea lor strălucită, dar, în general, nu-mi plăceau atât de mult piesele, aveau prea multă violenţă. Unele dintre sonetele sale sunt grozave, ştii.
I.B.: Am tradus sonetele lui Shakespeare în limba română şi am avut mai ales poezia lui în minte când am pus întrebarea. Am uitat să menţionez. Care sunt poeţii tăi preferaţi?
D.M.: Îmi plac mai degrabă versurile unor poeţi diferiţi decât ale unuia singur şi, de obicei, îmi place poezia tradusă, fiindcă nu sună atât de perfect.
I.B.: Care sunt cele mai persistente imagini din copilăria ta?
D.M.: În casa copilăriei, eu şi prietenii din cartier mergeam pe străzi şi când ne era foame ne opream să luăm fructe din copaci. În Irak copacii aparţin tuturor. Dar în grădina noastră aveam o floare numită "razqi" care avea un parfum ca nici o altă floare din lume. Nu am găsit vreodată acea floare în altă parte în afara Irakului. Uneori am găsit gloanţe căzute printre flori în grădina mea. Războiul era familiar şi făcea parte din viaţa noastră de zi cu zi. Chiar era o cameră în casa noastră pe care mama a numit-o "camera războiului". A fost concepută într-un anumit mod. De exemplu erau benzi pe ferestre; dacă se spărgeau nu ne-am fi rănit aşa de tare şi exista o bandă izolantă şi peste gaura cheii (în uşă), astfel încât armele chimice să nu poată trece. Erau lumânări şi chibrituri pentru cazul în care rămâneam fără electricitate. În cele din urmă am supravieţuit, iar războiul a supravieţuit cu noi.
I.B.: Ai menţionat de mai multe ori probleme legate de statutul şi condiţia femeilor. De fapt, acesta este un subiect pe care vreau să-l deschid şi eu...
D.M.: Părinţii mei erau destul de liberali, dar nu şi societatea în care am crescut. Am patru fraţi. Tatăl meu mi-a adus o bicicletă, dar era jenat, din cauza vecinilor, aşa că trebuia să o folosesc doar în garaj, nu afară ca fraţii mei. Din nou, după ce am absolvit liceul, el a vrut să mă trimită în America. Chiar fusesem admisă la o universitate din SUA. El a avut încredere în mine: "eşti ambiţioasă, eşti deşteaptă, du-te la studii", a spus el, dar nu am putut merge pentru că în ţară era război cu Iranul pe atunci şi autorităţile interziceau femeilor să călătorească. M-am înscris la departamentul de engleză de la Universitatea din Bagdad, deoarece tatăl meu mi-a sugerat să studiez limba, astfel încât să fiu pregătită pentru America deîndată ce legea avea să se schimbe.
I.B.: Ce s-a întâmplat atunci?
D.M.: Am uitat de America în universitate. Am cunoscut scriitori şi artişti şi am fost fericită cu ei. Am devenit un grup, am împărtăşit ceea ce am creat. M-am luat cu scrisul. Publicam şi eu şi nu mi-a mai ars să plec. Dar a trebuit să dau piept cu cenzura. A existat un departament care supraveghea tot ceea ce urma să vadă lumina tiparului. A fost enervant şi frustrant, aşa că mi-a venit din nou în minte ideea de părăsi ţara. Dar mi s-a spus: "Pentru asta ai nevoie de un "mahram", un bărbat care să-şi asume responsabilitatea ta". Dar eram adult. Fraţii mei sunt mai tineri decât mine şi nu aveau nevoie de cineva care să aibă grijă de ei sau să îi supravegheze. Toate aceste reglementări şi norme erau nedrepte. Nu mi-au plăcut. Am reuşit să plec, până la urmă. Am făcut-o imediat după ce am publicat cartea aceea de care am pomenit mai devreme: Jurnalul unui val din afara mării, un amestec de poezie şi proză. În arabă "mare" - "bahr" / بحر înseamnă mare şi înseamnă şi metru poetic. Poezia arabă clasică urmează anumiţi metri. E oricum foarte greu de publicat când încalci regulile, cel puţin în lumea literară irakiană de atunci aşa era. Am vrut să sfidez chestiunea şi am fost, în acelaşi timp, în afara acestor rigori de poezie şi a normelor sociale. Iar asta mi-a dar ceva de furcă, am avut probleme cu autorităţile, aşa că a trebuit să părăsesc Irakul. Şansa mea a fost că în paşaportul meu era menţionat că sunt poetă. Nu aş fi avut nicio şansă cu vreo altă profesie, deoarece aş fi avut nevoie de o hârtie de concediu de la locul de muncă. (Râde). Poeţii nu par să aibă nevoie de aşa ceva.
I.B.: Poeţii sunt "în afara mării".
D.M.: Ca ziaristă, trebuia să folosesc metafore ca să-mi exprim gândurile. Scriam articole culturale şi cronici de artă. Nu a fost uşor... Deşi acele metafore erau reuşite, nu vrei să le foloseşti ca scuturi. Când ai o minte liberă şi te confrunţi cu o cenzură aspră, e dificil... Chiar dacă mă bucuram de timpul petrecut cu prietenii mei şi de viaţa culturală foarte bogată, nu a fost uşor.
I.B.: A fost o situaţie similară în România în timpul regimului comunist. Răul social şi dictaturile sunt foarte asemănătoare în toate contextele şi vremurile.
D.M.: Lucrul surprinzător, totuşi, este că în America am simţit în continuare că există cenzură, nu sub formă de grilă prestabilită, ci în aer, implicit. Diferenţa este că în Irak cenzura urmează vorbirii, în cenzura americană precede vorbirea. Oamenii de aici (din America) sunt autocenzori, discursul lor este restricţionat pentru a se potrivi normelor publice. Mie pur şi simplu nu-mi plac încadrările. Adică să impun un cadru în jurul unei singure imagini şi să le cer altora să-şi potrivească propriile imagini în cadrul respectiv este ruşinos.
I.B.: E un fenomen care mi-a dat de gândit. Vorbind însă de libertatea reală, nu de cea oficială... aparent, în societăţile liberale avem toată libertatea. Nu e chiar aşa. Libertatea fără opţiuni bune este ca şi cum ai sta în faţa unei vitrine sperând să te bucuri de ceea ce nu poţi atinge. Libertatea este menită să fie o şansă pentru o viaţă mai împlinitoare. Libertatea nu înseamnă doar lipsa restricţiilor, ci şi a avea opţiuni rezonabile. Implică şi responsabilităţi, desigur. În această parte a lumii suntem liberi, într-adevăr, să ne lăsăm folosiţi, exploataţi şi neglijaţi într-un fel sau altul. Când vine vorba despre muncă şi exprimare, bunăoară, femeile au aceleaşi drepturi cu bărbaţii, dar li se cere să devină "bărbaţi", să-şi schimbe esenţa, să se bucure de viaţă într-o manieră tipic masculină şi, mai grav, să ajungă să facă şi sex într-un mod analog celui masculin. Cum să îşi deturneze instinctele?
D.M.: În cultura sumeriană, la care revin mereu, există o femeie, pe nume Enheduanna, care este prima poetă din istoria cunoscută. Are câteva poezii despre Zeiţa Inanna. Mă fascinează. În prezent lucrez la ceva. Nu ştiu dacă se va transforma sau nu într-o carte... Vreau să încerc să văd dacă vocea ei va ieşi din nou la lumină prin cuvintele mele.
I.B.: E minunat. Ceea ce aş putea citi clar în poezia ta este o anumită putere şi mândrie feminină. Eşti foarte feminină în cel mai autentic şi asumat mod.
D.M.: Sufletul vine în diferite forme. E de dorit să-o preţuim pe cea în care am venit în lume.
I.B.: Am putut descoperi în poezia ta claritatea şi armonia inimii şi a minţii. Scrii despre lucruri catastrofale precum războiul şi alte dezastre cu multă durere, dar paşnic, se simte o pace interioară. Desigur, există regrete şi multă tristeţe în versurile tale, dar nu am putut detecta furia.
D.M.: Îţi mulţumesc că te-ai conectat la "pacea interioară". Apropo, unii critici din Irak au numit scrierile mele despre război "un mod feminin de a scrie". Nu sunt sigură ce este asta exact, dar ştiu că a fi feminină nu este o chestiune care să se lege de "ruj" şi alte detalii, este cumva o îmbrăţişare circulară a umanităţii, care nu se limitează totuşi la a fi bărbat sau femeie.
I.B.: Luptele postmoderne împotriva naturii mă obosesc. Îmi place să văd o femeie care îşi îmbrăţişează natura. A fost o mare plăcere să vorbesc cu tine, Dunya. Îţi mulţumesc foarte mult pentru acest dialog. Eşti minunată.