Conversaţii cu oameni dragi (III.1) - Dacă e să vorbesc despre viaţa mea de copil sau de tânără, nu pot găsi în suflet decât amintiri plăcute

Nicole Sima: Neaţa! Cum ai dormit?
Cristina Gheorghe: Neaţa şi vouă, dragelor! (nu e "pluralul majestăţii", este la plural pentru că vorbim - mai mult ne scriem pe whatsapp -, în trei: Cristina din Canada, Daniela din State, atunci când este la fetele ei şi Nicole din Bucureşti).

N.S.: Este de necrezut, Cristina dragă, ce apropiere este între noi trei, indiferent pe unde se află fiecare. (Daniela şi Cristina sunt verişoarele mele şi se consideră verişoare şi între ele, deşi fiecare vine pe o altă ramură către mine. Se întâlnesc, nu numai într-o caldă prietenie, clădită în ani, dar şi, sau MAI ALES, în inima mea).
C.Gh.: Datorită diferenţei de fus orar, avantaj şi dezavantaj, cum mă scol, mă uit să văd dacă ai apucat să ne spui deja ceva în timpul orelor dimineţii tale din România.

N.S.: Daniela spune exact acelaşi lucru, valabil şi pentru mine, care "asist" de multe ori, cu întârziere, la dialogul dintre voi din seara precedentă. În conversaţia pe care o începem acum, am fi putut să rămânem toate trei "online", dar cu fiecare din voi am atâtea de vorbit, încât vă voi lua pe rând. Zarurile te-au ales pe tine întâi, dragă Cristina, aşa încât...
C.Gh.:... o pornim la drum!

N.S.: La drum, la propriu, fiindcă după o copilărie şi o primă tinereţe petrecute aici, în Bucureşti, la un moment dat ai pornit la drum şi ai ajuns în Canada.
C.Gh.: Eram deja măritată şi mamă a doi băieţi - Bogdan, care împlinise cinci ani şi Gelu, un an şi patru luni -, deci am ajuns cu toată familia în Canada.

N.S.: Sunt sigură că ne vei spune multe despre experienţele tale în calitate de emigrant, despre greutăţi sau bucurii, dar acum, draga mea, haide să privim la anii petrecuţi în România, ani la care am fost şi eu martoră apropiată.
C.Gh.: Daa! Cu câtă plăcere şi emoţie veneam la verii mei mai mari, Simi fiind cel serios, tu cea cuminte şi eu mică şi puţin mai năzdrăvană.

N.S.: Tu ştii că veneai cu plăcere la noi, în timp ce eu îmi amintesc cu ce plăcere veneam noi la voi. Tatăl tău imortaliza pe peliculă momentele speciale şi pot retrăi şi astăzi zilele tale de naştere şi nu numai, privind uneori emoţionantele lui filmuleţe.
C.Gh.: Aşa e. Au rămas aceste comori emoţionante!


N.S.: Cred că bănuieşti deja că am să te rog să vorbeşti puţin despre părinţii tăi, nu numai ca părinţi... te las pe tine să dezvolţi.
C.Gh.: Părinţii mei cei minunaţi! Tata, Gelu Matei, văr cu tatăl tău, Mircea Ulubeanu, a fost educat pentru a deveni diplomat sau a lucra în afaceri internaţionale (a absolvit cu dublă diplomă atât Facultatea de Studii Economice cât şi Dreptul).

N.S.: Uitasem acest aspect. Formidabil! Însă nu a profesat, nu-i aşa?
C.Gh.: Nu. După venirea regimului comunist în România, toţi descendenţii de "familie" s-au trezit brusc daţi la o parte, fără nici un viitor posibil serviciu. Din fericire, el a avut ca pasiune dansul şi a luat lecţii particulare cu vestita Floria Capsali, profesoara stelelor baletului românesc, una dintre ele fiind Irinel Liciu.

N.S.: Şi dansul i-a făurit viitorul.
C.Gh.: A fost angajat la Opera Română, unde nu aveau destui balerini clasici. A dansat un timp, cunoscând-o pe mama mea care o interpreta pe Şeherazada în baletul cu acelaşi nume pe muzică de Rimsky-Korsakov.

N.S.: Ţin minte că se vorbea în familia mea despre pasiunea lui Gelu pentru dans, determinată de admiraţia lui faţă de Fred Astaire.
C.Gh.: Chiar aşa este! Eu le povesteam băieţilor noştri cum ei îşi datorează viaţa lui Fred Astaire - care-l cucerise pe tata cu paşii lui înaripaţi de step şi-l îndreptase astfel spre balet - şi lui Rimsky-Korsakov, pe a cărui muzică părinţii mei s-au cunoscut şi îndrăgostit. Un detaliu impresionant: peste ani, Bogdan, primul nostru născut, l-a rugat pe un prieten violonist să cânte muzica lui Korsakov a duetului din "Şeherazada" la nunta lui, când Tricia, viitoarea lui soţie, se apropia de el în rochie de mireasă.

N.S.: Superb gest! În onoarea bunicilor pe care nu i-a apucat.
C.Gh.: Revenind la tatăl meu: după ce a fost un scurt timp solist în baletul Operei, a devenit coregraf, profesor la şcoala de coregrafie din Bucureşti şi, în final, directorul baletului Operei Române. A făcut coregrafia multor spectacole de televiziune şi a predat şi supravegheat dezvoltarea unor talente răsunătoare ale baletului românesc, printre care: Magdalena Popa, Alexa Mezincescu, Ileana Iliescu. Înainte de a muri subit în urma unui accident cerebral, la vârsta de 48 de ani, a scris şi un manual de Balet clasic, care a fost apreciat şi în circulaţie mult timp.

N.S.: Gelu Matei, un nume foarte important în istoria baletului românesc. Doresc să îţi spun că acum câţiva ani însoţeam nişte elevi în sălile de repetiţie ale Operei şi... mi s-a oprit inima în loc de emoţie, când pe uşa uneia dintre ele scria: Sala Gelu Matei. Şi încă ceva: nu am idee ce există ca material didactic la Liceul de Coregrafie, însă văd pe internet că vechiul lui manual din 1965 este căutat de zor prin anticariate.
C.Gh.: Mă bucur că îmi spui asta. Înseamnă că nu a fost complet uitat şi munca lui mai este de folos unor tineri talentaţi.


N.S.: Mă uit la fotografia părinţilor tăi. Ne spui câte ceva şi despre superba ta mamă?
C.Gh.: Da, era foarte frumoasă! Se numea Anaida Matei, născută Proşteanu. Se trăgea dintr-o familie modestă din Sibiu, minunatul oraş medieval din Transilvania. Fiind atrasă încă din adolescenţă de graţia baletului, a dansat întâi în spectacolele de la Teatrul German din Sibiu şi, ca urmare, a beneficiat de o bursă în Germania, oferită de teatrul respectiv, pentru a studia dansul modern expresionist cu Mary Wigman - una dintre cele mai importante figuri din istoria dansului modern din prima jumătate a secolului 20.


N.S.: Excelent!
C.Gh.: Revenind de la aceste studii în ţară, după o serie de recitaluri de mare succes, dansând alături de Trixy Checais, a fost angajată ca solistă la Opera din Bucureşti, unde o chema desigur soarta de a-l cunoaşte şi iubi cu devotament pe tatăl meu.

N.S.: Eu am apucat-o pe scenă în perioada de maturitate, când avea roluri mai puţin solicitante. Parcă o văd şi acum, ca mama Julietei, din baletul Romeo şi Julieta de Serghei Prokofiev. Era atât de maiestuoasă, umplea scena. Şi cum exprima durerea la moartea Julietei. Asta înseamnă arta adevărată! Să transmiţi sentimente! Cam astea au fost ultimele ei roluri înainte de pensionare.
C.Gh.: Balerinele se pensionau extrem de devreme, după vârsta de 40 de ani. Dar a dat apoi lecţii particulare de balet, gimnastică şi mişcare pentru actori sau studenţi ai Institutului de Teatru din Bucureşti.

N.S.: Ha-ha! Am învăţat şi eu câteva mişcări de la ea. Nu era nimic mecanic. Îmi explica de ce aşa şi nu altfel, ce muşchi să folosesc, cum să stea coloana, umerii, bazinul... O profesoară excepţională!
C.Gh.: Din păcate, şi nepreţuita mea mamă, cea mai apropiată prietenă şi confidentă a tinereţii mele, a murit mult prea devreme (la 58 de ani) şi tot brusc, din cauza unui infarct.

N.S.: Da, draga mea Cristina! Am suferit cu toţii pentru pierderea ei. Şi când te gândeşti că încă îi trăia mama...
C.Gh.: Mama ei, bunica mea "Buna", locuia cu noi, ceea ce a fost un noroc pentru mine fiindcă m-a ajutat mult cu gospodăria sau cu copiii, născuţi după moartea mamei.

N.S.: Nu am uitat că Anaida Matei era născută Proşteanu şi sunt convinsă că mai sunt persoane cărora numele acesta le aminteşte de talentatul compozitor Andrei Proşteanu.
C.Gh.: Andrei, plecat mult prea devreme dintre noi, era văr primar cu mine. Piesele lui au fost interpretate de către cei mai buni cântăreţi de muzică uşoară: Corina Chiriac, Stela Enache, Margareta Pâslaru, Cornel Constantiniu, Mihaela Mihai, Aura Urziceanu şi mulţi alţii.

N.S.: Despre talentul muzical din familia ta va fi cazul să mai vorbim, ştii bine.
C.Gh.: Vom vorbi. Pot trage o scurtă concluzie referitoare la părinţii mei?

N.S.: Cum să nu. Te rog!
C.Gh.: Ambii părinţi au trecut prin toate încercările legate de perioada cea mai dură a regimului comunist, stalinismul, când mulţi oameni erau arestaţi peste noapte fără să ştie ce-or fi făcut, fiind nevinovaţi în ochii tuturor, în afară de cei ai securităţii. Tatăl meu şi-a ţinut întotdeauna capul plecat, fiind nu numai rezervat şi introvertit prin fire, dar având şi marele stigmat de a se trage dintr-o familie "burghezo-moşierească".

N.S.: Draga mea, dacă tot ai menţionat ascendenţa părinţilor, este cazul să vorbim puţin şi despre bunicii tăi.
C.Gh.: Iluştrii mei bunici din partea tatălui.


N.S.: Aşa este. Şi nu aş fi ştiut cât de iluştri au fost, dacă nu s-ar fi întâmplat să participăm amândouă în toamna trecută la o conferinţă care a avut loc la Sibiu, una dintre lucrările prezentate fiind un amplu studiu asupra activităţii acestor personalităţi remarcabile. Tu ai venit special din Canada, spre marea bucurie a noastră, a tuturor, şi eu te-am însoţit la Sibiu.
C.Gh.: Toamna anului 2019 îmi pare că a fost acum un secol. Mare fericire să fim împreună, ba, ca bonus, era şi Daniela în Bucureşti.


N.S.: Te rog să ne spui şi nouă, pe scurt, câte ceva despre bunicii pe care nu ai apucat să îi cunoşti personal... sau... care nu au apucat să te cunoască (!).
C.Gh.: Bunicul meu, Dr. Ioan Mateiu s-a născut în anul 1884 într-un minunat sat ardelenesc de la poalele munţilor Făgăraş, Sebeşul de Sus, la 30 de kilometri de Sibiu. Era fiul preotului satului şi după ce şi-a terminat studiile de la Facultatea de Teologie din Sibiu, a absolvit cu mult succes şi un doctorat în drept la Universitatea din Cluj. Activitatea lui profesională a fost vastă şi impresionantă.

N.S.: Nu a fost preot?
C.Gh.: Nu. A fost un jurnalist echilibrat în stil şi idei care a scris peste 2000 de articole legate de învăţământ, probleme de stat, Unirea ţării în România Mare, dreptul bisericesc, istoria dreptului civil în România sau despre diverse personalităţi marcante ale culturii României, ca de exemplu Octavian Goga. Pe lângă asta a fost şi autorul a peste 50 de lucrări de specialitate în domeniile enumerate mai sus.

N.S.: O activitate publicistică remarcabilă.
C.Gh.: De asemenea, bunicul a ocupat numeroase funcţii de mare prestigiu, pornind de la redactor şef al unor publicaţii de profil cărturăresc, membru în Marele Sfat Naţional al Românilor de la Alba Iulia, până la Director al Învăţământului primar şi normal din Transilvania şi Banat, secretar general al Instrucţiunii Publice din Transilvania, profesor plin la catedra de Drept Civil a Academiei Comerciale din Cluj şi în final rector al acestei Academii. Ca senator şi membru în Parlament a făcut parte din delegaţia trimisă în 1925 la Congresul Interparlamentar de la Washington.

N.S.: Am rămas cu gura căscată! Ce om, ce carieră!
C.Gh.: Aşa este. Dar stai să vezi câte a făcut soţia lui, bunica Sanda...

N.S.: Ei, aici am "dreptul" să mă mândresc şi eu puţin, fiindcă Sanda Mateiu era născută Ulubeanu, fiind sora bunicului meu, Simion Ulubeanu. Tatăl lor, Alexandru Ulubeanu era avocat, deci copiii lui, cinci la număr, s-au născut într-o familie de intelectuali.
C.Gh.: Bunica mea era născută în Bucureşti în anul 1890. Ca şi soţul ei, s-a distins şi ea prin activitate publicistică, de la poezii publicate în periodicele vremii şi redactarea unor reviste pentru femei, până la un volum de eseuri - Bucuria vieţii sau un roman de aventuri pentru tineret - Taina arborelui de Myonga - al cărui personaj principal se numeşte Gelu, ca şi tata. De asemenea, Sanda Mateiu a publicat primul manual practic de învăţare a limbii engleze.


Ceea ce a definit-o însă în mod special este faptul că a fost una dinte primele femei românce din perioada interbelică având studii avansate în teologie, absolvite la Bible Training Institute din Glasgow, Scoţia. Urmarea acestor studii s-a văzut în activitatea ei ulterioară care era animată de dorinţa corelării, a legăturii reciproce dintre ortodoxia românească şi spiritualitatea occidentală. Activităţile bunicii mele au fost numeroase, intense şi extrem de variate: de la promovarea asiduă a traducerii Bibliei până la coordonarea cursului de misionare de la Şcoala de vară de la Vălenii de Munte, ocuparea funcţiei de directoare a Şcolii Eparhiale pentru fete din Chişinău, cea de instructoare a secţiei pentru fete din organizaţia cercetaşilor şi cea de conducătoare a secţiei pentru femei a Serviciului social instituit de Dimitrie Gusti. În vara anului 1925, a participat la Congresul Interparlamentar de la Washington, ca secretară a grupului parlamentar român. A fost teolog, organizatoare şi coordonatoare, jurnalistă, traducătoare şi în acelaşi timp soţie şi mamă a trei copii (tata, unchiul meu, inginerul Sandu Mateiu şi mătuşa mea Roxana Matei).

N.S.: Nu am fost în stare să mai zic nimic. O personalitate fascinantă! Şi asta spus "pe scurt", dar atât de dens.
C.Gh.: Încă un detaliu caracteristic pentru aceşti bunici ai mei deosebiţi: ei s-au întâlnit la o conferinţă la Chişinău, unde s-au îndrăgostit nu numai de o tânără, respectiv un tânăr, ci şi de idealurile lor asemănătoare legate de dragostea de ţară şi de Dumnezeu. S-au căsătorit chiar la Chişinău, în costumele populare ale regiunilor diferite de unde proveneau, cununia lor fiind un mare eveniment, fiind celebrată de înaltul prelat Nicodim Munteanu şi avându-i ca naşi pe Onisifor şi Veturia Ghibu. Bunicii mei au rămas timp de aproape trei decenii o familie model, cu preocupări de înaltă ţinută ideologică, morală şi intelectuală.

N.S.: Ce oameni! Ce iubire de ţară! Ce idealuri! Onisifor Ghibu a fost, printre altele, unul dintre cei mai importanţi militanţi pentru realizarea Marii Uniri din 1918.
C.Gh.: Da. Toţi aceşti oameni au avut de suferit când s-a instaurat regimul comunist, regimul stalinist. Şi poate că, printr-o coincidenţă "fericită", Ioan şi Sanda au încetat din viaţă spre sfârşitul anilor 1940, înainte să fie persecutaţi sau prigoniţi ca intelectuali de origine "nesănătoasă" / burgheză, care mai erau şi mult prea interesaţi de religie şi propovăduirea ei.

N.S.: Odihnească-se în pace! Pe ei doi, desigur, nici eu nu i-am apucat, dar i-am cunoscut bine pe cei trei copii ai lor: Gelu, Sandu şi Roxana (în familie îi spuneam cu toţii Puia). Pentru că talentul muzical al Roxanei Matei s-a manifestat cu succes, nu pot trece "nepăsătoare" peste numele ei. Generaţia noastră şi cea a părinţilor noştri iubea cântecele ei. Ţin minte şlagărul anului 1958 - Un minut - compus de Radu Şerban. De curiozitate, am intrat pe YouTube şi am găsit unele dintre cântecele ei cu multe vizualizări şi aprecieri.
C.Gh.: În stilul aparte al Roxanei Matei se regăseşte şi jazz-ul sau swing-ul. A cântat la Teatrul de Estradă din Bucureşti (actualul Teatru de Revistă "Constantin Tănase"), a făcut imprimări la Electrecord, a fost invitată la emisiuni de televiziune şi a făcut numeroase turnee în ţară şi în străinătate.


N.S.: Dar din momentul în care a emigrat în Germania, nu s-a mai auzit în România nici un cântec de-al ei, din păcate.
C.Gh.: Din anul 1972 a fost interzisă în România. Iar în Germania nu a mai cântat.

N.S.: Ale vieţii valuri... Ia să ne mai întoarcem la tine, draga mea, personajul principal al acestei conversaţii.
C.Gh.: Dacă e să vorbesc despre viaţa mea de copil sau de tânără, nu pot găsi în suflet decât amintiri plăcute, însorite de dragostea neţărmurită a mamei mele, de afecţiunea certă a tatălui meu cel retras şi introvertit, de relaţiile de familie cu rudele apropiate care mă iubeau şi mă răsfăţau cât de mult se putea în situaţia dată.


N.S.: La o vârstă destul de fragedă, înainte de anii de şcoală, te-au dat şi pe tine la profesoara noastră de pian şi educaţie muzicală, o doamnă fină şi foarte pricepută la copiii de vârstă preşcolară şi şcolară mică - Erna Glanz, prin mâinile căreia am trecut cu toţii.
C.Gh.: Îmi amintesc şi eu de atmosfera minunată cu care ştia să ne atragă.

N.S.: Ştii că tatăl tău ne-a filmat pe noi două cântând la 4 mâini?
C.Gh.: Sigur că ştiu. Mai am filmul şi am încercat să scot un cadru. A ieşit cam neclar, dar este o dulce amintire.


N.S.: Te-au dat şi pe tine apoi la şcoala de muzică. Simi şi cu mine la numărul 2 (actualmente Colegiul Naţional de Muzică "George Enescu"), tu la numărul 1 (acum Colegiul Naţional de Arte "Dinu Lipatti", liceu la care, peste ani, am fost eu profesoară!)
C.Gh.: La cursurile de învăţământ general excelam, muzica clasică se auzea din toate clasele din jur. Eram puţini copii, însă sensibili, interesaţi de cunoaştere şi de arta minunată a muzicii. Mi-au devenit în majoritate prieteni de lungă durată.
Cum pot să descriu zilele petrecute la şcoală cu colegii mei prieteni, exersând apoi la pian ore lungi acasă, ascultând discuri cu muzica lui Chopin, Ceaikovski sau Grieg şi visând la câte-n lună şi-n stele, citind pe sub plapumă cu o mică lanternă ca să nu mă prindă părinţii că nu dorm suficient? Sau dimineţile de duminică ori serile de sâmbătă petrecute la operă în culise sau într-un colţ al sălii, vizionând pentru a nu ştiu câta oară spectacole extraordinare de balet sau operă?


N.S.: Ştiu bine cum era. Şi mai ştiu cum erau vacanţele tale.
C.Gh.: Vacanţele mele la poalele muntelui, la Sebeşul de Sus mult iubit, în casa bunicului meu Ioan Mateiu, cu mama şi tata şi cu bunica din partea mamei. Casa se umplea de căldura bucătăriei "ei", în care mi-a gătit bunătăţi până când am împlinit 30 de ani şi am emigrat. Simi şi Daniela au ajuns la Sebeş în acei ani. Ce mult regret că tu nu.

N.S.: În sfârşit, anul trecut (acum un secol, da!) ne-am oprit puţin în Sebeşul tău drag. Mai bine mai târziu, decât niciodată! Moment emoţionant şi pentru mine. De neuitat!
C.Gh.: După cum se vede, nu am suferit în copilărie nici de foame, nici de lipsă de dragoste, nici de neglijarea necesităţilor intelectuale şi spirituale ale unui copil în creştere.

N.S.: Cristina dragă, tu ai fost şi încă eşti "multilateral dezvoltată"... Ai făcut muzică, apoi ai intrat la Liceul Lazăr la clasă de real, dar până la urmă te-a atras filologia.
C.Gh.: Când am ajuns la facultatea de filologie, m-am cufundat cu mare plăcere, cu aviditate nestinsă în studiul literaturii engleze şi americane şi a celorlalte discipline ce făceau parte din programa unei diplome în filologie, pe care am obţinut-o cu note maxime. Cu ceva greutăţi am reuşit să intru în învăţământ şi am predat la liceu engleza şi literatura universală până la plecarea din ţară.

N.S.: Cam toţi am "păţit" la fel, fiecare în specialitatea lui. Eu făcusem muzicologia la Conservator, dar nici chip să am post în specialitate.
C.Gh.: Deşi a fost o trezire bruscă la realitatea de zi cu zi după visurile de scris, cercetare si critică literară pe care le-am ţesut în timpul facultăţii, la drept vorbind predatul în sine nu era rău.

N.S.: Nu era rău deloc, mă bucur şi eu că am fost profesoară.
C.Gh.: Ce era rău erau însă jocurile politice din liceu, cu secretara de partid, clica ei şi cu directorul care îşi exersa puterea nelimitată faţă de noi în ceea ce priveşte alocarea claselor, orarul alcătuit şi altele.

N.S.: Dar tu deja te măritaseşi cu Şerban. Ce frumos se leagă uneori toate. Dacă nu ai fi mers la şcoala de muzică, unde profesoara de teorie şi solfegiu era doamna Amelia Gheorghe, mama lui Şerban al tău, dacă nu ai fi avut prieteni din zona respectivă, poate că voi doi nu v-aţi fi întâlnit niciodată.
C.Gh.: Amelia! Ce om extraordinar! Mi-a devenit soacră şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că am avut-o aproape! Căsătoria cu Şerban m-a ajutat foarte mult să trec peste neajunsurile din şcoală, mai ales că în anul ce a urmat am devenit mama unui băieţel minunat, primul nostru născut, Bogdan. Dintr-o dată, centrul de greutate s-a schimbat de la carieră spre familie.

N.S.: Au fost ani frumoşi din acest punct de vedere. Pe rând, tu, Daniela şi apoi eu am devenit mame. Asta conta cel mai mult! Bogdanul vostru cavaler la două fetiţe, "pretendente" la mâna lui. Ha-ha!


C.Gh.: Amintiri de neuitat! Şi apoi, din senin, a venit vestea că la serviciu la Şerban, un centru de cercetare a software-ului, se oferea o excursie de o săptămână în Anglia, cu Biroul de Turism pentru Tineret. Deşi costa foarte mult, Şerban s-a înscris, cum îşi iau oamenii câte un bilet de loto... şi dacă iese? A ieşit, mai ales fiindcă după ce i s-au făcut nu ştiu câte cercetări la colegii de birou, la vecini, s-a ajuns şi la mine. Eram gravidă în luna a şaptea cu al doilea nostru băiat, Gelu. Ce şi-au zis cei de la securitate: doar n-o s-o lase singură acum când e gata sa nască...

N.S.: Dar au greşit.
C.Gh.: Au greşit şi din acel moment s-a dat startul la o nouă etapă în viaţa noastră.

N.S.: Etapă despre care vom putea vorbi, pe larg, de acum încolo.
C.Gh.: În "episodul 2"?

N.S.: În episodul 2, verişoară dragă... Vom spune aşa cum zici tu uneori pe whatsapp: