Răzvan Rocaș: Cum a avut loc întâlnirea cu textul Un inamic al poporului? De ce Henrik Ibsen și de ce acest text al dramaturgului norvegian?
Thomas Ostermeier: Mai montasem alte câteva piese ale lui Ibsen înainte de Un inamic al poporului, prima fiind Nora. Ce m-a interesat la acest autor a fost modul în care, pe scurt, ilustrează într-o constelație foarte clară de personaje cum, la începutul industrializării, oamenii din clasa de mijloc sunt împovărați de frica pierderii statutului lor privilegiat și de căderea lor în sărăcie și insignifianță. În Un inamic al poporului, cu precădere, am fost fascinat de problema influențării opiniei și a implicării democratice.
R.R.: În această adaptare, au avut loc câteva modificări în ceea ce privește personajele: contragere Katherinei și a Petrei într-un singur personaj, dispariția atât a lui Ejif și Morten, cât și a Căpitanului Horster; Morten Kill a devenit Marta Kill. Care este motivul din spatele acestor schimbări?
T.O.: Scopul contragerii mai multor personaje în versiunea noastră a fost pentru a face constelația de personaje mai mică și mai clară. Aslaksen a devenit femeie în versiunea din Londra pentru a avea și o voce feminină în dezbaterea jurnalistică și politică a piesei.
R.R.: Este acest text și mai relevant pentru timpurile noastre, având în vedere că trăim într-o "mare" nesfârșită de informații, în care acestea pot să fie distorsionate și corupte, devenind tot mai dificil să distingi între adevăr și minciună?
T.O.: Desigur, astăzi realitatea este că acele forțe politice care au acces liber la mijloacele media au posibilitatea de a influența în mod semnificativ opinia publică. În esență, Ibsen conturează prin evenimentele dintr-un orășel, orchestrate de consiliul orășenesc și presa provincială de la finalul secolului XIX, ceea ce trăim noi astăzi la nivel global.
R.R.: Textul oferă o platformă și un spațiu sigur pentru o dezbatere directă și concretă între artiști și public, un exercițiu de chestionare a structurilor administrative și politice care guvernează societatea noastră, un soi de "repetiție pentru revoluție". Atât în acest caz, cât și în general, ar putea fi teatrul considerat ca un avertizor de integritate împotriva derapajelor societale?
T.O.: Nu cred că scena aceasta, care implică participarea publicului, este ceva asemănător unei școli de democrație sau a unei revoluții. Dar cel puțin face din legitimizarea implicării democratice și suzeranitatea opiniei un subiect direct. Am fost interesat în mod special să clarific ambiguitatea lui Stockmann, care își asumă rolul salvatorului altruist al comunității sale în timp ce desconsideră opinia majorității cetățenilor.
R.R.: După premiera de la Avignon a montării de la Schaubühne, spectacolul s-a jucat în orașe de pe 5 continente diferite. Cât de diferite au fost reacțiile oamenilor în țări care au culturi și tradiții politice diferite?
T.O.: Când am dus Un inamic al poporului în turneu, de multe ori am fost surprins de curajul și deschiderea cu care oamenii din public au vorbit în scena de la primărie. S-au plâns în legătură cu dezastrele ecologice ascunse, restrângerea dreptului de exprimare și lipsa democrației, în mod special în țările în care astfel de vorbire liberă nu e de la sine înțeleasă și inofensivă. Multe astfel de discuții au fost documentate în film. Aceste documentare pot să fie vizionate pe pagina Schaubühne.
R.R.: Cât de necesare mai sunt astfel revizitări, adaptări și rescrieri ale unor texte clasice pentru peisajul teatral contemporan?
T.O.: În toate operele mele, ceea ce urmăresc este nevoia de a aborda piesele și de a spune poveștile dintr-o perspectivă modernă, contemporană. Nu este doar despre a le face moderne și accesibile. În spatele acestor inițiative este, de multe ori, dorința de a oferi pieselor mai vechi relevanța și puterea lor emancipatoare explozivă, pe care le-au avut în momentul în care au fost create și care s-au pierdut pe parcursul unei lungi istorii a receptării.