Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Un SELFIE literar


Bogdan Burileanu, pe marginea unei cărţi de Maria Olaru

08.06.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Maria Olaru
Preţul aurului. Sinceritate incomodă. Memoriile unei campioane olimpice
Editura Vremea, 2016

Prefaţă de Cătălin Tolontan


Citiţi un fragment din această carte.
Citiţi prefaţa acestei cărţi.
*****
Un SELFIE literar

Mărturisesc faptul că am încercat, dintotdeauna, unele reţineri faţă de scrierile autobiografice. Probabil că greşesc eu, dar... nu asta contează.

De unde această lipsă de apetenţă? Probabil, pentru că - în accepţia mea - ele reprezintă, îndeobşte, abordări orânduite în funcţie de memoria afectivă, dar şi de caracterul semnatarului. Se presupune că majoritatea relatărilor izvorăsc din evenimente trăite, cu mai mult sau mai puţin timp în urmă, din temeritate sau din sinceritatea autorului, dar şi din responsabilitatea pe care o presupune dorinţa de a le face publice. Fatalmente, acest gen scoate în evidenţă faptele unora, dar şi personalitatea naratorului, aşa cum doreşte acesta să fie percepute de către cititor. O obiectivare prin subiectivism - doar suntem în ţara care a produs 3 genii ale absurdului: Urmuz, Caragiale, Ionesco.

În orice demers memorialistic asumat la persoana I, ca şi în cazul de faţă, te aştepţi (şi este cât se poate de normal) să întâlneşti evenimente, persoane, puncte de vedere şi impresii, nu neapărat cum au fost ele în realitate, ci aşa cum au fost percepute şi păstrate în memorie de către cel hotărât să le împărtăşească, la un moment dat şi din motive proprii, celorlalţi.

Din fericire, cartea Mariei Olaru (Preţul aurului. Sinceritate incomodă - Editura Vremea, 2016) reuşeşte performanţa să-mi spulbere o bună parte din temerile asupra acestui gen literar şi ale avatariilor sale. Iar, pe de altă parte, să-mi confirme anumite aşteptări. Pagină după pagină, capitol după capitol, cititorul este purtat într-un univers articulat coerent şi verosimil, însufleţit din amintiri şi alte trăiri selectate - se pare - de o prodigioasă memorie. De un cult al detaliului semnificativ, al preciziei şi corectitudinii - toate fiind nişte obsesii specifice gimnasticii. Dar şi de multă responsabilitate, detectabilă prin grija argumentaţiei care însoţeşte şi completează cele trăite şi povestite de ea. Nimic din cele relatate în carte nu pare rezultat doar din aproximări sau impresii vagi, puse la socoteală şi expediate doar aşa, ca să "iasă pasienţa". Nu! Există în paginile ei o asumare plină de responsabilitate şi de respect a celor trăite, un amestec (altfel, foarte uman) de simpatie şi dragoste, de contrarietate şi revoltă şi încrâncenare şi durere, dar şi de generozitate şi înţelepciune. Pentru Maria Olaru, oamenii - aşa cum îi prezintă în carte - nu sunt nici albi, nici negri. Sunt oameni, cu calităţi sau defecte, cu fapte şi atitudini care pot fi înţelese mai greu sau mai uşor. Ea, cel puţin, pare că se străduieşte şi acum să se înţeleagă. Iar rezultatul acestor căutări îi este oferit cititorului cu respect, dar şi cu fermitate, cu umor sau cu durerea rănilor incomplet cicatrizate, cu o sinceritate absolut incomodă... totul sub autoritatea supremă a unui jurământ cum este "Aşa să-mi ajute Dumnezeu!"

M-a surprins plăcut adevărata obsesie a credibilităţii, obţinută în cele din urmă; precizia rememorării faptelor, a unor vorbe sau reacţii. Am admirat onestitatea care reprezintă, pentru mine, firul roşu al acestui volum. Mai simplu spus: buna credinţă. Bucurii sau dureri, vise ori şocuri, neplăceri sau speranţe, toate sunt trecute, de către campioana mondială şi olimpică, prin filtrul nelipsit al verificărilor, al argumentărilor faptice. Abia apoi, eventual, lasă loc unor reflecţii personale - câteodată, pline de un umor bine temperat dar, de cele mai multe ori amare, chiar scrâşnite. Scoase, parcă, din suflet cu cleştele.

Aflându-i - din paginile cărţii - viaţa de copil, apoi de adolescentă şi, ulterior, de tânără femeie, ieşită dintr-un univers aproape concentraţionar şi reintegrată numai prin forţele sale în lumea unei relative normalităţi cotidiene, realizezi ce urme adânci, pe alocuri dureroase, poate lăsa o carieră sportivă - cât va fi fost ea de glorioasă şi de binefăcătoare pe anumite planuri. Dar pe altele...

Ceea ce se desprinde, în primul rând, din acest demers realmente curajos al ei mi se pare a fi nevoia de descărcare, de clarificare şi limpezire în raport cu lumea şi cu sine însăşi. Autoarea pare că s-ar teme, în permanenţă, de judecata celorlalţi. Nu-i vine a crede că va fi crezută câte a suportat şi a răbdat. Atunci, se simte obligată să pluseze: aduce, în sprijinul spuselor sale, detalii, multe detalii. Explică, se justifică, se întreabă... O face cu decenţă, cu stăpânire de sine, cu inteligenţă şi cu o perceptibilă ironie, îndreptată în egală măsură asupra sa, dar şi a celorlalţi. Nu râsul, ci remarca picantă sau interogaţia retorică vin să tempereze parcă, să contrabalanseze nemulţumirea, revolta pentru ceea ce ea consideră că a suportat, deşi n-ar fi meritat. Mirându-se, parcă, în cele din urmă, câte-a fost în stare să îndure spre a ajunge ceea ce este.

Mi se pare evident că materialul strâns între paginile acestei cărţi a stat "la dospit" ani de zile, fiind supus unor nesfârşite tentative de înţelegere, de reevaluare, de împăcare cu aspectele dureroase, adânc şi ireversibil cronicizate. Azi, când dă naştere unui copil şi unei poveşti personale a vieţii sale, Maria Olaru îşi are (şi nu se teme să afirme asta) certitudinile ei solide, o mulţumire sufletească de invidiat pentru unii. Deşi conţin amintiri nu întotdeauna roz bombon, cartea şi mărturisirile care o alcătuiesc nu mi se pare că ar avea nimic reavnşard, ranchiunos ori demonstrativ. Şi, cu atât mai puţin, nu reprezintă o încercare de a se afişa public, de a crea impresie sau chiar senzaţie. Aşa cum le-am citit eu, cred că este doar o problemă de aerisire. De igienă a sufletului.

Dacă acesta a fost rostul scrierii ei - atunci cred că se poate considera ca fiind atins.

Cartea aceasta mai seamănă, dacă vreţi, cu un fel de exorcizare. Argumentul autoarei ţine de bun simţ şi de sensibilitate: scriind şi "ţinându-se cu mâinile de burtă", ea nu râde. Cel mult, zâmbeşte, cu unele încruntături, ce se dovedesc fără leac, asemeni unor bătături pe suflet. Dar scopul mărturisit este acela de a se elibera şi a face loc (un loc curat, plăcut şi cald) în sufletul acesta mare, dar îndelung şi greu încercat, pruncului ce va să vină. Lui Mihai - întâiul ei născut.

Parcurgându-i paginile, am regăsit, cu o încântare pe care nu ezit să o recunosc, valorile ce alcătuiesc spiritul olimpic: excelenţa, prietenia, strădania constantă pentru depăşirea propriilor limite, respectul faţă de parteneri, onoarea, demnitatea, obsesia corectitudinii şi a respectării regulilor.

După părerea mea, volumul s-ar fi putut intitula, la fel de fericit, "Un ochi pe bârnă", "Rebela", "O altă privire", "Echilibru instabil", "Victorii scump plătite", "Aşa a fost" sau "Ceea ce nu se vede". Atâtea nume dintr-o dată - vorba unei bătrâne şi frumoase melodii - şi toate, pentru o singură fată! Şi pentru a ei carte...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer