Copiii bătuţi ai României

Citiţi un fragment din această carte.


Un copil povesteşte scandalurile din casă, gelozia, bătăile, sinuciderea tatălui în care este implicată o jucărie, episoadele de beţie ale mamei.
Povesteşte şi despre iubirea părinţilor, după care a tânjit şi pe care, deseori, a simţit-o.

Un copil ajunge în sala de gimnastică şi ridică ochii către norocosul şir de antrenori, admirând-o şi bătând-o. O relaţie tandră şi nepermisă.
Bătaie, cafteală, atingere, mângâiere, pedeapsă, altoială, urecheală, câte sinonime avem noi, românii, pentru bătaie! Şi câte sinonime avem, tot atâtea generaţii avem de fete şi băieţi care au suportat o educaţie cu palma.

Un copil povesteşte, în numele nostru, cum ne-am furat-o acasă, la şcoală, în ateliere, la rude şi în internate.
Un copil a trăit toate aceste lucruri.
Un copil a ajuns, mai apoi, campioană mondială absolută şi campioană olimpică.

Un copil şi-a amintit mereu de momentul în care tatăl unei colege intră în sala de sport de la Deva, chemat de Octavian Bellu şi Mariana Bitang.
Antrenorii erau furioşi că o prinseseră pe sportivă transportând dulciuri pentru celelalte fete.

"Partea şi mai groaznică a urmat după aceea: părinţii Andreei Ulmeanu au fost convocaţi la şcoală, căci antrenorii principali voiau s-o exmatriculeze, ca să dea un exemplu pentru toate celelalte.
Aşa se face că eu (altfel, prea obişnuită cu violenţele fizice care îmi maltrataseră copilăria) a trebuit să asist şi la o scenă cumplită, pe care nu o pot uita.

Acolo, în sală, pe aparatul numit "sol", în faţa tuturor, tatăl colegei noastre şi-a scos cureaua de la pantaloni, a pus-o jos şi a bătut-o, lovind-o cu sălbăticie, parcă incitat de plânsetele şi contorsionările ei.
A fost un spectacol degradant şi, pentru mine, traumatizant. Despre omenie sau utilitate, ce să mai vorbim? Nimeni n-a intervenit, în vreun fel, să i-o scoată din mâini.
De furie şi de ruşine, am plâns, apoi, tot antrenamentul. Nu puteam, dar nici nu voiam să mă opresc, în ciuda atenţionărilor (unele, deloc delicate) din partea antrenorilor.
Boceam cu ciudă, cu o umilinţă neputincioasă. Mă gândeam dacă, într-o asemenea situaţie, tatăl meu ar fi procedat la fel. Nu, exclus!

La sfârşitul şedinţei de pregătire, îl aud pe dl. Bellu: «Olaru, ia vino-ncoace!... Ce-i asta la tine? Tu crezi că pentru tine ar plânge vreuna?».
Şi iar... jart... trosc, mi-a îndesat câteva palme de învăţătură. Şi are dl. Bellu o mână grea!... Dar dreptate a avut: niciuna dintre fete, deşi se petrecuse sub ochii lor, nu a reacţionat în vreun fel. Nu le privea pe ele."

Andreea Ulmeanu avea aproape 15 ani, iar Maria Olaru, aproape 17.

***
Un copil a văzut toate aceste lucruri când nu mai era copil. Ca şi cum ar veni o vreme când nu mai suntem copii...

Un copil a devenit campion mondial absolut la Tianjin, singurul titlu care îi lipseşte chiar şi Nadiei Comăneci. Imediat, televiziunea a căutat-o în ţară pe mama campioanei. Dar, într-un interviu televizat, s-a văzut doar că, fericită după victorie şi după Sfânta Parascheva, mama campioanei pilise ceva şi nu putea vorbi.
Departe, la Tianjin, copilul câştigase şi titlul cu echipa, şi titlul individual. Tot ce se putea câştiga.

Şi vine ziua a treia. Concursul pe aparate.
Copilul simte cum antrenoarea se îndreaptă spre el, la încălzire. "Hai, Olaru, că maică-ta... iar s-a făcut de râs! Au vrut ăştia să-i ia interviu şi iar n-a putut lega două vorbe".

Un copil cade. Ea are aproape 18 ani şi nu mai e copil. Ca şi cum ar veni o vreme când nu mai suntem copii!

"M-am umplut de ruşine, de revoltă, de furie. Şi, peste toate, de o mare umilinţă. M-a dărâmat sufleteşte. Pe scurt: tot echilibrul meu interior, toată concentrarea s-au prăbuşit într-o clipă.
M-am străduit, cât am putut, să nu las să se vadă nimic. Dar, ameţită de cele auzite, se învârtea pământul cu mine.
Nu ştiu cum, dar aveam impresia că fiecare dintre miile de ochi care mă priveau acolo, în spaţiul de concurs, aşteptând evoluţia la aparate a proaspetei campioane mondiale absolute, aflaseră de nefericitul recital al mamei. Şi că mă priveau cu dispreţ, plini de curiozitate: «Ia uite şi la asta! Ce mai caută aici?»."

E o descriere uluitor de precisă a mecanismului ruşinii. A felului în care ruşinea ne tăvăleşte şi ne reduce la zero.
Pentru că ruşinea nu e despre un gest sau despre eroare.
După o expresie a lui Brene Brown, ruşinea nu ne spune "am greşit", ci "eu sunt greşit!".

Ei, hai, nu ziceţi că n-aţi trăit acelaşi sentiment, poate când aţi luat o notă mică, poate când aţi fost bătuţi, poate când v-aţi masturbat, habar n-am când, când aţi făcut ceva şi aţi avut senzaţia că toată lumea din jur cunoaşte motivul precis al ruşinii prefăcute în vinovăţie de nepurtat!


Nu ştiu dacă Maria Olaru va publica această carte.
E despre un copil care are puterea să vină şi să-şi apere antrenorii, scriind că Bellu şi Bitang n-au avut nicio vină în cazul dopajului Andreei Răducan de la Sydney. Dar nu se lasă şi cartea aduce ceva chiar şi în acest misterios episod de la Antipozi.
E despre un copil care şi-a iubit părinţii, antrenorii, supraveghetorii şi pe toţi cei de la care n-a pretins nimic.
Şi pe care azi nu-i acuză, dar îi descrie.
Nimic din ce scrie Olaru nu coboară, nici măcar pe cei care se vor supăra citind-o.
Cartea e necesară şi insuportabilă. E cartea unui om care nu se victimizează. Îşi cunoaşte valoarea, îşi aminteşte efortul.
E o carte despre toţi copiii de sub comunism.
Maria s-a născut în 1982. Noi, ceilalţi, n-am ajuns atât de departe pe scena lumii, nu avem reuşitele Mariei. Sau ale colegelor ei.

Dar, indiferent cât de mici au fost Mondialele şi Olimpiada fiecăruia, ne-am străduit să ni le respectăm şi să le ducem la bun sfârşit.
Pentru că noi suntem copiii caftiţi ai României.
Semnaţi-vă sub mine!