Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  autoficţiuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Un smoking de nuntă


Alexandru-Radu Săvulescu

05.07.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Tataia a făcut nunta în frac, Tata în smoking. De ce n-aş fi făcut-o şi eu pe a mea la fel? Pe de o parte continuam tradiţia familiei, pe de alta îmi exprimam spiritul rebel, pentru că, nu-i aşa, nimeni nu mai purta smoking şi papion în România anilor 1980, decât dacă dorea să demonstreze ceva.

Cum nu mai purtasem niciodată smoking până atunci, am vrut să-mi fac o idee despre ce e vorba. Am probat aşadar smoking-ul lui Tata: îmi era puţin mare, dar mi s-a părut foarte comod, şi mai ales excepţional de bine făcut. Materiale de cea mai bună calitate, croială perfectă. Umeri în unghi drept, în stil englezesc. Revere ascuţite de mătase. Închis la un singur nasture. Fără fentă la spate, destul de lung, dar nu otova, ci elegant cambrat. Pantaloni mulaţi pe corp - cu talie înaltă, pense, vipuşcă de mătase. Mai complicat a fost cu papionul, până când am învăţat să-mi fac singur nod.

Am dus smoking-ul la croitorul de peste drum, ca să i-l las ca model în caz că s-ar fi încumetat să-mi facă unul asemănător. Domnul Chivu s-a uitat la el, l-a întors pe o faţă şi pe alta, l-a admirat, şi m-a întrebat dacă n-ar fi mai bine să-l ajusteze pe acesta, având în vedere că nu crede că poate să facă un altul mai bun. I-am dat dreptate. În acele vremuri de lipsuri generalizate, probabil că nici n-aş fi găsit stofă şi celelalte materiale potrivite pentru un smoking nou. Iar Tata nu mai avea nevoie de cel vechi, cred că nici nu-l mai încăpea.

Mai era un motiv pentru care preferam varianta retuşării: avusesem o experienţă nefericită pe când încercasem să comand ceva croit pe măsură. După ce ani de zile nu reuşisem să găsesc niciun costum de gata care să mi se potrivească, testasem ca pe o ultimă soluţie atelierul de croitorie de la capătul străzii. Croitorul de bărbaţi de acolo îmi ratase însă în mod spectaculos pantalonii comandaţi, mi-i făcuse prea strâmţi şi scurţi, nu-i putusem purta. Când m-a chemat la probă, s-a mirat şi el că de fapt sunt... mai mare decât par! Din păcate, tăiase deja materialul, ca pentru un mine mai mic. Nu ştiu cum îmi luase măsurile, sau ce fel de tipare a folosit, dar pantalonii făcuţi de el n-au mai putut fi lărgiţi suficient, aşa că n-am avut altă opţiune decât să-i fac cadou altcuiva. Ştiusem că nu va fi ceva simplu, dar nu-mi imaginasem un asemenea dezastru. De aceea a doua încercare n-a mai fost la stat, ci la un particular.

De altfel, uniformele şcolare din comerţ stătuseră mereu pe mine ca pe gard, iar pantofii mă chinuiseră de când îmi aminteam, deşi încercam să-i ajustez în fel şi chip - cu branţuri, vată în vârf, etc., şi asta numai după ce-i lăsam cel puţin câteva zile la cizmarul din colţ ca să-i întindă şi să-i moaie... Singurele haine care-mi veneau cât de cât bine erau jeans-ii şi tricourile de polo pe care le mai primeam din când în când de la mătuşile mele din Franţa. Mai târziu, am purtat în facultate o haină englezească, maro, de vânătoare, cu cotiere de piele, care-mi venea ca turnată. Rămăsese uitată prin dulapul lui unchiu' Nanu de dinainte de război.

Prin 1985, pe când mă aflam ca stagiar pe un şantier la Babadag, am găsit în fine primele cămăşi româneşti care mi s-au potrivit la fix. Intrând din curiozitate într-un aşa-zis magazin mixt, prăfuit şi trist, în care nu mă aşteptam să găsesc nimic, am văzut pe jos o cutie de carton în care erau nişte pungi de plastic cu ceva frumos colorat, care contrastau puternic cu atmosfera gri a magazinului. L-am întrebat pe vânzător: Ce-aveţi acolo? Cămăşi Braiconf, refuzate la export. Pot să le văd? N-are rost, sunt proaste, le-au greşit tiparul, nu se potrivesc nimănui, de asta n-am vândut niciuna.

O astfel de descriere a avut evident darul să mă facă curios. Arătau superb: materiale ecosez, gulere cu năsturei, câte două buzunare largi cu nasture pe piept, şi câte două rânduri de nasturi la mâneci. Complet altceva faţă de tot ce văzusem până atunci în comerţul socialist de stat. Incredul, am cumpărat pe loc o cămaşă mai groasă, de iarnă, cu mânecă lungă, şi alta subţire, de vară, cu mânecă scurtă, după care m-am dus repede să le probez. Amândouă îmi veneau perfect - foarte comode la umeri, perfecte la gât - nici lăbărţate, nici strânse -, cea de iarnă cu mâneci suficient de lungi, dar care se închideau fest la manşetă, fără să atârne peste poignet. M-am întors cât am putut de repede, şi am luat întregul lot, cam o duzină de bucăţi, fără să mă mai uit la numere şi la culori, spre surpriza vânzătorului, care cred că m-a considerat nebun. Câteva erau evident prea mari pentru mine, dar n-am lăsat nimic acolo, ce nu mi s-a potrivit am făcut cadou în familie, n-am vrut să pierd o asemenea ocazie. Ani de zile, până după '89, n-am mai purtat decât cămăşile Braiconf de la Babadag.

Dar înainte de '89 astfel de ocazii erau într-adevăr rare. Mai avusesem doar o singură dată şansa să dau peste ceva asemănător: o pereche, o singură pereche de pantofi de tenis, albi, Adidas, de piele, cu trei dungi, două albastre şi una roşie, fix numărul meu, la Sibiu. Pantofii de sport se fabricau pe vremea aceea la Pionierul, în Bucureşti. Li se aplicau etichete străine, şi erau exportaţi. Ajungeau în magazinele româneşti doar cei refuzaţi la export (nu-mi amintesc ce defect aveau ai mei, cred că unul avea nişte pete, ceea ce era o nimica toată pentru vremurile de atunci). I-am purtat tot aşa, ani şi ani de zile. Când făcuseră găuri în talpă şi le plesnise faţa îi mai purtam încă ca pantofi de casă, atât de comozi fuseseră.

Revenind la smoking-ul de nuntă, nu-mi mai lipsea decât cămaşa albă de smoking şi o pereche de pantofi negri de lac. Evident, n-am găsit nici una nici alta în Bucureşti, deşi am bătut săptămâni la rândul toate magazinele din oraş, începând cu faimoasele (pe atunci) Victoria şi Bucureşti.

Dar surpriza cea mare a venit când m-am dus la croitor să probez smoking-ul. Îmi era mic! Sacoul mă strângea la spate şi peste piept, mânecile fuseseră scurtate prea mult, pantalonii îmi erau şi ei prea strâmţi şi scurţi. Domnul Chivu s-a mirat şi el: Mi s-a părut că sunteţi mai mic când v-am luat măsurile, mă tem că l-am strâmtat prea tare...

(Bucureşti, iulie 2016)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer