Acum ne despărţim

Citiţi cuvântul înainte la această carte.


Truman Capote s-a născut în 30 septembrie 1924, la New Orleans, petrecându-şi copilăria într-un orăşel din Alabama, alături de rudele din partea mamei. În acea perioadă o cunoaşte pe Harper Lee, cu care va rămâne prieten până la maturitate. Îşi începe cariera literară publicând proză scurtă în diverse reviste, iar în 1948 publică primul său roman Alte voci, alte încăperi, care se bucură de un mare succes. Au urmat mai multe volume de povestiri, piese de teatru şi romane, printre care Mic dejun la Tiffany, Harfa de iarbă etc. În 1965 îi apare Cu sânge rece, bestseller care marchează lansarea unui nou gen de roman, de "nonficţiune", şi care-i aduce lui Capote Premiul Edgar. În 24 august 1984, Truman Capote moare, lăsând în urmă o operă literară extrem de complexă, care-l plasează printre cei mai importanţi scriitori americani din perioada postbelică.

Recent redescoperite în arhivele Truman Capote ale Bibliotecii Publice din New York, cele paisprezece proze scurte au fost reunite şi publicate în volum pentru întâia oară la sfârşitul anului 2015.

Toate aceste mici bijuterii fac apel la compasiunea şi la emoţiile cititorului. Capote a fost întotdeauna atras de outsideri - femei, copii, afro-americani, săraci - deoarece, înţelegem acum, aşa s-a simţit şi el încă din copilărie. Detectăm în aceste povestiri semnele precoce ale geniului lui Capote de a crea personaje memorabile, complexe şi chinuite. Veţi găsi aici poveşti despre crimă şi violenţă, despre rasism şi nedreptate, dar şi despre tandreţe şi generozitate, despre înţelepciune şi miracole.

Dar, mai presus de toate, acest volum de povestiri inedite este dovada incontestabilă că autorul ei şi-a găsit propria-i voce foarte devreme şi ne ajută să înţelegem cum a fost posibil ca un băiat din Monroeville, Alabama, să devină o legendă a literaturii americane.


Aveam opt ani când am văzut-o prima oară pe domnişoara Belle Rankin. Era o zi toridă de august. Soarele asfinţea pe un cer brăzdat de dâre stacojii, iar căldura se ridica uscată şi tremurândă din pământ.

Stăteam pe treptele verandei din faţa casei şi mă uitam cum se apropia o negresă, întrebându-mă cum de e în stare să care aşa un morman uriaş de rufe pe cap. S-a oprit şi, drept răspuns la salutul meu, a râs cu râsul acela posomorât şi tărăgănat, de negru. Chiar atunci domnişoara Belle trecea agale pe partea cealaltă a străzii. Spălătoreasa a văzut-o şi, de parcă s-ar fi speriat brusc, s-a oprit în mijlocul unei fraze şi a plecat grăbită încotro se îndrepta.

M-am uitat lung şi apăsat la trecătoarea necunoscută în stare să provoace un asemenea comportament ciudat. Era măruntă şi îmbrăcată complet în negru, prăfuită şi murdară - părea incredibil de bătrână şi de zbârcită. Şuviţe subţiri de păr cenuşiu i se lipiseră de frunte, ude de transpiraţie. Mergea cu capul în jos, uitându-se la trotuarul nepietruit de parcă ar fi căutat ceva ce pierduse. În spatele ei venea un copoi maro cu negru, mergând fără ţintă pe urmele stăpânei lui.

Am văzut-o de multe ori după-aceea, dar această primă imagine, aproape ca un vis, avea să-mi rămână întotdeauna cea mai clară - domnişoara Belle păşind pe stradă fără zgomot şi norişori roşii de praf ridicându-se de sub tălpile ei, în timp ce dispărea în amurg.

Câţiva ani mai târziu, şedeam în prăvălia de pe colţ a domnului Joab şi dădeam pe gât unul dintre milkshake-urile lui speciale. Eu mă aflam la un capăt al tejghelei, iar la celălalt stăteau doi pierde-vară notorii şi un necunoscut.

Străinul arăta mult mai respectabil decât lumea care venea de obicei la domnul Joab. Dar ce mi-a atras atenţia a fost ceea ce spunea, pe o voce joasă şi răguşită.
- Băieţi, ştiţi pe cineva în târg care să aibă de vânzare nişte camelii japoneze frumoase? Am nevoie de câteva pentru o femeie din Est, îşi construieşte o casă în Natchez.

Cei doi băieţi s-au uitat unul la celălalt, iar apoi unul dintre ei, cel gras, cu ochi bulbucaţi, căruia îi plăcea să mă ia peste picior, a spus:
- Păi, îţi zic eu, dom'le, singura persoană de p-aci care are unele de soi e-o babă într-o doagă, domnişoara Belle Rankin - stă la vreun kilometru de-aici, într-un loc care-arată aiurea de tot. E vechi şi dărăpănat, construit cândva înainte de Războiu' Civil. E într-o dungă rău, baba, da' dacă umbli după camelii, ea le are pe ălea mai grozave de le-am văzut eu.
- Da, a întărit celălalt băiat, unul blond şi plin de coşuri, care-i ţinea de obicei isonul grasului. Cre' că ţi le-ar vinde. Din ce-am auzit, moare de foame acolo - n-are pe nimeni decât un negru bătrân care stă cu ea şi-şi face de lucru pe-o bucată de pământ cu buruieni la care-i zic grădină. Am auzit că alaltăieri s-a dus la piaţă, s-a apucat de-a cotrobăit prin marfa putredă şi l-a pus pe Olie Peterson să-i dea ei ce-a găsit. A mai naşpa babă de-ai văzut-o, arată pe puţin de-o sută. Negrii se tem aşa rău de ea...

Străinul a întrerupt şuvoiul de informaţii şi a întrebat:
- Şi vă gândiţi că ar vinde?
- Sigur, a zis grasul, cu un zâmbet superior şi atoateştiutor pe faţă.

Bărbatul le-a mulţumit şi a dat să iasă, dar apoi s-a întors brusc şi a zis:
- Nu v-ar plăcea, băieţi, să mergem cu maşina până acolo să-mi arătaţi locul? Vă aduc eu înapoi pe urmă.

Cei doi pierde-vară au acceptat pe loc. Le ardea buza să fie văzuţi în maşini, mai ales cu străini; îi făcea să pară plini de relaţii; şi oricum, cel puţin se alegeau cu ţigări.

*
Cam după o săptămână m-am dus din nou la domnul Joab şi atunci am auzit cum mersese treaba.

Grasul şi-a spus cu înflăcărare povestea unui public format din mine şi din domnul Joab. Cu cât vorbea mai mult, cu atât devenea mai gălăgios şi mai dramatic.
- Ascultaţi la mine, vrăjitoarea aia bătrână ar trebui dată afară din oraş. E nebună de legat. Întâi de toate, când am ajuns acolo, a încercat să ne alunge. Pe urmă l-a asmuţit asupra noastră pe cânele ei ăla ciudat. Bag mâna-n foc că-i chiar mai bătrân decât ea. În orice caz, potaia a încercat să-nşface o bucată din mine, aşa că i-am tras un şut drept în gură - s-a pus pe schelălăit de mama focului. Până la urmă, negru ei ăl bătrân l-a potolit destul cât să vorbim cu baba. Domnul Ferguson, străinul, i-a explicat că voia să-i cumpere florile, cameliile alea japoneze. Ea i-a zis că nici pomeneală de-o treabă ca asta; în plus, oricum nu i-ar fi vândut vreuna din tufele ei pentru că-i plăceau tufele alea mai mult decât tot ce avea. Acu', staţi să vedeţi - domnul Ferguson a zis că-i dă două sute de dolari numa' pe-un copăcel din ăla. Ia băgaţi de seamă - două sute de dolari! Hoaşca i-a zis să se care - şi dacă am văzut până la urmă că n-aveam ce mai spera, ne-am dat duşi. Domnul Ferguson s-a dezumflat rău; chiar se baza pe tufele alea. A zis că erau printre cele mai frumoase de le-a văzut el vreodată.

S-a lăsat pe spate şi a respirat adânc, epuizat de lungul discurs.
- La dracu', a zis apoi, de ce-ar vrea cineva să arunce două sute de parai pe nişte tufe? Nu-i de pe lumea asta!

După ce am plecat de la domnul Joab, tot drumul până acasă m-am gândit la domnişoara Belle. Mă întrebasem des care era treaba cu ea. Părea prea bătrână ca să mai trăiască - mi se părea oribil să ajungi aşa bătrân. Nu înţelegeam de ce ţinea atât de tare la acele camelii. Erau frumoase, dar ea era atât de săracă - în fine, eu eram tânăr, iar ea era foarte bătrână şi-i mai rămăseseră puţine pe lumea asta. Eu eram atât de tânăr, încât nici măcar nu mă gândeam că aş putea îmbătrâni vreodată, că aş putea muri cândva.

*
Era întâi februarie. Zorii se iviseră cenuşii şi mohorâţi, cu dungi perlate care străbăteau cerul. Afară, aerul era rece şi nemişcat, doar nişte rafale flămânde de vânt mai ronţăiau crengile cenuşii şi desfrunzite ale copacilor enormi din jurul ruinelor dărăpănate ale cândva maiestuosului conac Rose Lawn, unde locuia domnişoara Rankin.

În cameră era frig, atunci când s-a trezit, şi sloiuri lungi de gheaţă atârnau de streaşina acoperişului. S-a înfiorat puţin, uitându-se la posomoreala din jur. A făcut un efort şi s-a strecurat afară de sub cuvertura din petice colorate.

A îngenuncheat în faţa căminului şi a aprins crengile moarte pe care le adunase Len cu o zi în urmă. Mâna ei mică, zbârcită şi galbenă s-a luptat cu chibritul şi cu suprafaţa aspră a peretelui de calcar. După o vreme, focul s-a înteţit, flăcările au început să danseze şi lemnul să trosnească, parcă zornăiau nişte oase. A rămas o clipă lângă pălălaia caldă, apoi a pornit nesigură spre chiuveta îngheţată.

După ce s-a îmbrăcat, s-a dus la fereastră. Începuse să ningă cu fulgii aceia anemici şi apoşi care cad iarna în Sud. Se topeau imediat ce atingeau pământul, dar domnişoara Belle, gândindu-se la lungul drum pe care-l avea de străbătut până-n oraş după mâncare, s-a simţit puţin ameţită şi bolnavă. Pe urmă a oftat, pentru că a văzut că jos înfloreau cameliile; arătau mai frumoase decât le văzuse vreodată. Petalele de un roşu aprins erau îngheţate şi ţepene.

Odată, îşi amintea ea, cu ani în urmă, când Lillie era o copiliţă, culesese coşuri uriaşe de flori şi umpluse camerele înalte şi pustii de la Rose Lawn cu parfumul lor diafan, iar Lillie le furase şi le împărţise copiilor de negri. Cât de tare se înfuriase! Dar acum zâmbea amintindu-şi. Trecuseră cel puţin doisprezece ani de când n-o mai văzuse pe Lillie.

Sărmana Lillie, e şi ea acum o femeie bătrână. Aveam doar nouăsprezece ani când s-a născut, eram tânără şi drăguţă. Jed obişnuia să spună că eram cea mai frumoasă fată pe care o cunoscuse el vreodată - dar asta a fost aşa demult! Nu-mi aduc aminte exact când am început să fiu cum sunt acum. Nu-mi aduc aminte când am început să sărăcesc... când am început să îmbătrânesc. Cred că după ce a plecat Jed - mă întreb ce i s-o fi întâmplat. S-a sculat pur şi simplu şi mi-a spus că eram urâtă şi zbârcită şi a plecat, m-a lăsat singură cu Lillie... iar Lillie nu era bună... nu era bună deloc...

Şi-a acoperit faţa cu palmele. Încă o durea să-şi aducă aminte şi totuşi îşi amintea aceleaşi lucruri în fiecare zi, iar uneori o scoteau din minţi şi îi venea să ţipe şi să urle, ca atunci când venise bărbatul acela cu cei doi marţafoi ca să-i cumpere cameliile; ea n-avea de gând să le vândă, niciodată. Dar îi era frică de bărbat; îi era frică c-o să i le fure şi atunci ea ce-ar putea face - lumea ar râde de ea. De aceea ţipase la ei; de aceea îi ura pe toţi.

Len a intrat în cameră. Era un negru mărunt, bătrân şi cocârjat, cu o cicatrice pe frunte.
- Domnişoară Belle, a întrebat el cu voce gâjâită, te duci în oraş? Eu, să fiu în locul tău, nu m-aş duce, domnişoară Belle. E urât rău afară azi.

Când vorbea, scotea pe gură în aerul rece un fuior de abur pâclos.
- Da, Len, trebuie să mă duc astăzi în oraş. Plec îndată; vreau să mă întorc înainte să se întunece.

Afară, fumul din căminul străvechi se ridica în nori leneşi şi cârlionţaţi şi atârna deasupra casei ca o ceaţă albăstruie, de parcă ar fi îngheţat - ca apoi să-l spulbere câte o rafală de vânt aspru.

*
Era întuneric de-a binelea atunci când domnişoara Belle a început să urce dealul către casă. În zilele de iarnă se întuneca repede. În acea zi se lăsase noaptea atât de brusc, încât la început se speriase. Nici vorbă de amurg strălucitor, cerul cenuşiu perlat se scufundase într-un negru profund. Zăpada continua să cadă, iar drumul era mocirlos şi rece. Vântul se înteţise şi se auzea pocnetul ascuţit al crengilor uscate. Domnişoara Belle se cocoşa sub greutatea coşului încărcat. Fusese o zi bună. Domnul Johnson îi dăduse aproape a treia parte dintr-o şuncă şi micului Olie Peterson îi rămăseseră din belşug legume care nu se mai puteau vinde. Nu mai avea de ce să se întoarcă acolo cel puţin două săptămâni.

Când a ajuns lângă casă, s-a oprit o clipă să-şi tragă sufletul, lăsând paporniţa să alunece pe pământ. Apoi s-a dus spre marginea curţii şi a început să culeagă câteva dintre cameliile acelea uriaşe ca nişte trandafiri; şi-a lipit apăsat una pe obraz, dar nu i-a simţit atingerea. A adunat un braţ întreg şi a dat să se întoarcă unde lăsase coşul, dar dintr-odată i s-a părut că aude o voce. A rămas nemişcată şi a ascultat, însă nu i-a răspuns decât vântul.

A simţit că alunecă în jos şi că nu se poate opri; a căutat în întuneric ceva de care să se sprijine, dar n-a dat decât de gol. A încercat să strige după ajutor, dar n-a reuşit să scoată niciun sunet. S-a simţit înghiţită de valuri mari de goliciune; s-au revărsat peste ea crâmpeie de întâmplări. Viaţa ei - neînchipuita zădărnicie, o imagine fugară a lui Lillie, a lui Jed, şi pe urmă încă una precis conturată, a mamei ei cu un baston lung şi subţire.

*
Ţin minte că era o zi rece de iarnă atunci când mătuşa Jenny m-a dus în locul vechi şi dărăpănat unde locuia domnişoara Belle. Domnişoara Belle murise în noaptea trecută, o găsise un negru bătrân care trăia acolo. Aproape toată lumea din oraş se ducea să arunce o privire. N-o mutaseră încă, pentru că legistul nu le dăduse voie. Aşa că am văzut-o exact cum murise. A fost prima oară în viaţa mea când am văzut un om mort şi nu voi uita niciodată.

Zăcea în curte lângă cameliile acelea japoneze ale ei. I se neteziseră toate zbârciturile de pe faţă şi flori colorate erau împrăştiate peste tot.

Arăta micuţă de tot şi foarte tânără. Avea fulgi mărunţi în păr şi o floare din aceea lipită de obraz. Mi-am zis că era unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le văzusem vreodată.

Toată lumea spunea "vai, ce trist" şi aşa mai departe, dar asta mi s-a părut ciudat, pentru că erau aceiaşi oameni care obişnuiau să râdă şi să facă glume pe seama ei.

Ei bine, domnişoara Belle Rankin fusese cu siguranţă ciudată şi poate puţin dusă, dar în dimineaţa aceea rece de februarie arăta de-a dreptul încântător cu o floare lipită de obraz, întinsă acolo, atât de nemişcată şi de liniştită.