Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Motiv de mândrie


Mihaela Pascu-Oglindă

16.07.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
De unde îşi face acum temele poate vedea antenele de pe blocurile vecine şi poate număra câte aparate noi de aer condiţionat au mai apărut. Unele dintre foliile de aluminiu care strălucesc din ferestrele celorlalţi, de la etajele superioare, îl enervează. Deşi n-ar strica poate să fie acum ferit de atâta soare, ferit mai ales de căldură. Ştie, cumva, fără să aibă în minte detalii precise, că va exista o vreme în viaţa sa, chiar dacă nu ştie cât de curând sau cât de târziu, când îi va fi bine, nu neapărat răcoare, va fi şi asta, printre altele, dar îi va fi cumva bine, infinit de bine.

Ceea ce-l împiedică acum să dea o definiţie concretă binelui e faptul că nu l-a cunoscut niciodată, nu aşa cum şi-a imaginat că ar trebui să fie sau aşa cum arăta, de fiecare dată, în manualele de la şcoală. Până şi unele teme aveau miros de bine. "Descrieţi sentimentele pe care le aveţi când bunica pregăteşte cozonaci împreună cu voi". Închidea ochii după ce îi ţinuse aţintiţi, fără să clipească şi până la lacrimi, asupra desenului care înfăţişa pe cineva care era, cu siguranţă, cea mai de treabă bunică din lume.

Mam'mare sau mamaie erau cele mai apropiate cuvinte de bunică, dar nici acelea rostite cu iubire sau măcar cu vreo fărâmă de simpatie de cea care îi fusese mamă până de curând, de cea care plecase cu promisiunea că se va întoarce peste câţiva ani. Poate că abia atunci, peste ani, îi va fi şi lui bine. Va simţi binele până-n măduva oaselor, îl va înţelege, va şti să-i dea o definiţie care să fie totodată numai a lui. Până atunci însă, numără din nou aparatele de aer condiţionat care apar uneori şi în timpul nopţii sau dimineaţa devreme cât încă ia micul dejun. Încă unul care ieri nu era. Încă unul pe care îl sărise la numărătoare. Încă puţin şi va apărea unul şi la fereastra lor. Ştie că nu se întâmplă printr-un soi de magie, ştie că sunt nişte oameni cei care le agaţă sub ferestre când el nu-i atent, când nu se uită, când îşi face temele sau când e la şcoală. Ştie că altcineva plăteşte pentru asta, cineva care îi va ajuta şi pe ei.

Cuvântul ăsta, "ajutor", nu-i place. Nu face parte din categoria binelui, chiar dacă şi-a dat seama de multă vreme că celor mai mulţi oameni le place. Lui i se pare ruşinos să primească ajutor. Ajutor, pomană. Un alt cuvânt care nu-i place. Nu vrea să fie ajutat, nu vrea să primească "ajutor". Vrea ca pentru ceea ce i se întâmplă să nu mulţumească nimănui. Vrea să ştie că ceea ce va însemna binele, indiferent de cum va arăta, nu va trebui să fie însoţit de niciun mulţumesc pentru nimeni. Mai multe nu-şi poate explica, dar ştie că "bine", "ajutor" şi "mulţumesc" n-au de ce să fie împreună. Nu în viaţa lui. Nu când va sosi timpul acela pe care acum încă nu ştie cum să şi-l imagineze.

- Marş de-aici!

Tresare, speriat mai degrabă de felul în care fusese întrerupt înainte să-şi termine firul gândurilor. Simţise că se apropia de o descoperire importantă.

- Mişcă-te, n-auzi? Îmi trebuie masa.

Aceeaşi voce, aspră, de camionagiu care înjură pe cineva aflat prea aproape de carosabil. Îşi strânge silitor caietele, cu o grabă care nu trădează teama. Nu se teme de cel care vine, ocazional, să-l întrerupă atunci când are de scris, să-l smulgă din visare şi să-i amintească locul în care se află. Nu se teme fiindcă, odată cu plecarea celei pe care o numea mamă, mâna lui nu l-a mai atins. De parcă altceva, din exteriorul lui, îl stăpânise până atunci şi îl condusese în toate acele momente de furie. A păstrat urmele, însă amintirile încep să se şteargă. Ştie că se poate şi mai rău şi-atunci aceste întreruperi din partea tatălui, cel despre care ştie că îi e chiar tată, au început să îi semene cu un fel de dovezi de iubire. Sigur, una nerostită sau mult prea răguşită pentru a se încadra în vreo ilustraţie din manual. Dar preferă să şi le imagineze aşa, mai ales în comparaţie nu numai cu ceea ce a fost, ci şi cu semnele de lovituri pe care ceilalţi copii şi le arată la şcoală. Există un soi de mândrie care apare abia când rănile încep să se vindece. "A mea dispare mai repede!". "Ba a mea". Când peste aceeaşi rană îşi ascute urmele una proaspătă, nimeni nu spune nimic, nimeni nu se mai îngrămădeşte să-şi ridice tricoul. Şi-atunci ştiu cu toţii şi, o vreme, nu spun nimic. Aşteaptă şi ei, ca şi cel lovit, ca rana acestuia să înceapă să se vindece ca să poată deveni din nou motiv de mândrie.

- Şi să nu-ţi aud fleanca!

Niciodată, ori de câte ori merge în camera lui, nu spune nimic. Ia o carte şi începe să citească sau continuă să îşi facă temele. Cu atât mai mult aceste mustrări care nu-şi au rostul sunt pentru el un fel de alinare. Ar fi mult mai rău dacă n-ar vorbi deloc cu el. Dacă ar uita că e acolo, nici măcar dacă ar uita să îi dea de mâncare, cum s-a întâmplat deja, de altfel, şi nu doar o dată. Dar dacă ar uita cu adevărat că e acolo, dacă l-ar ignora, dacă s-ar preface că nu îl vede când se strecoară printre uşa de la bucătărie şi peretele verde praz, dacă nu l-ar mai simţi când întinde mâna după jumătatea de pâine ca să-şi facă un sandviş, atunci ar fi cu adevărat îngrozitor. Însă cel căruia îi spune tată şi despre care ştie că îi este tată îl ceartă astfel ocazional şi nici măcar certuri nu sunt, sunt doar cuvinte pe care i le spune aşa fiindcă nu ştie astfel. Şi a descoperit asta într-un roman în care era vorba despre o fată care nu ştia cum să vorbească altfel cu cel pe care îl iubea.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer