Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

În căutarea fiinţei


George Ivanovitch Gurdjieff, traducere de Bogdan Brumă

10.08.2016
Editura Herald
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
George Ivanovitch Gurdjieff
În căutarea fiinţei. A patra cale către conştienţă
traducere din limba engleză de Bogdan Brumă
Editura Herald, 2016



Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

***
Introducere

Mergi afară într-o noapte cu cer senin undeva într-un spaţiu deschis şi priveşte spre cer, la acele milioane de lumi aflate deasupra capului tău. Aminteşte-ţi că probabil, pe fiecare dintre ele, roiesc milioane de fiinţe, similare sau probabil superioare ţie în organizarea lor. Priveşte spre Calea Lactee. Pământul nu poate nici măcar fi numit un grăunte de nisip în această infinitate. Se dizolvă şi dispare. Şi cu el, şi tu - unde eşti tu?

Cunoaşterea relaţiei dintre om şi univers a existat din timpuri extrem de îndepărtate. Marea Cunoaştere este întotdeauna aceeaşi, dar forma în care este exprimată se schimbă, depinzând de loc şi de epocă. Ca şi limbajul care a evoluat de-a lungul secolelor, forma este cu greu comprehensibilă generaţiilor următoare. În cea mai mare parte este luată literal şi, în acest mod, conţinutul interior se pierde.

Marea Cunoaştere este predată prin succesiune din epocă în epocă, de la popor la popor, de la rasă la rasă. Marile centre ale iniţierii din India, Asiria, Egipt, Grecia, iluminează lumea cu o lumină strălucitoare. Numele venerate ale marilor iniţiaţi, purtătorii vii ai adevărului, sunt transmise cu respect din generaţie în generaţie. Adevărul este fixat prin scrieri simbolice şi legende, şi este transmis maselor de oameni pentru a fi conservate sub forma obiceiurilor şi ceremoniilor, în tradiţiile orale, în monumente, în arta sacră, prin calitatea invizibilă din dansuri, muzică, sculptură şi diverse ritualuri.

Este comunicată în mod deschis după anumite probe acelora care caută şi este conservată prin transmisia orală în lanţul acelora care ştiu.

După ce o anumită perioadă de timp a trecut, centrii de iniţiere se sting unul după altul şi cunoaşterea antică pleacă prin canale subterane în adânc, ascunzându-se de ochii căutătorilor. Purtătorii acestei cunoaşteri se ascund, de asemenea, devenind necunoscuţi celor din jurul lor. Totuşi, nu încetează să existe. Din timp în timp, curente separate ajung la suprafaţă, arătând că undeva, adânc în interior, chiar în zilele noastre, curge curentul puternic al adevăratei cunoaşteri a fiinţei.

Să pătrunzi dincolo de acest curent, să îl găseşti - aceasta este sarcina şi scopul căutării; căci găsindu-l, o persoană se poate dedica, având curaj, căii pe care intenţionează să meargă. Atunci rămâne doar "să ştii" pentru "a fi" şi "a face". Principiul cunoaşterii de sine este clar: ,,Pentru a şti, este necesar să descoperi cum să ştii".

Pe această cale, căutătorul nu va fi complet singur. În momente dificile va primi sprijin şi îndrumare, deoarece toţi cei care urmează această cale sunt conectaţi printr-o legătură neîntreruptă. Teoria ezoterismului este că omenirea este formată dintr-un cerc exterior mare, ce cuprinde toate fiinţele omeneşti, şi un cerc mic de oameni instruiţi şi cunoscători în centru. Aceasta produce liniile exoterice şi ezoterice ale civilizaţiei, care sunt paralele şi independente.

Invariabil, una dintre ele o depăşeşte pe cealaltă şi se dezvoltă, în timp ce cealaltă slăbeşte. O perioadă a civilizaţiei ezoterice vine atunci când există condiţii exterioare favorabile, politice şi de altă natură. Atunci cunoaşterea, îmbrăcată în forma învăţăturii corespunzătoare condiţiilor timpului şi locului, se răspândeşte peste tot.

Fiecare religie indică spre existenţa unui centru comun al cunoaşterii şi în fiecare carte sacră această cunoaştere este exprimată, chiar şi dacă oamenii nu doresc să o cunoască. În realitate, această cunoaştere este cu mult mai accesibilă decât presupunem de obicei. Nimeni nu ascunde nimic; nu mai există niciun secret, dar o muncă şi un efort enorm sunt necesare pentru a obţine şi a transmite cunoaşterea adevărată, atât din partea persoanei care dă, cât şi a celei care primeşte. Şi aceia care au această cunoaştere fac tot posibilul de a o împărţi cu cât mai mulţi oameni cu putinţă, străduindu-se întotdeauna să îi ajute să se apropie de aceasta într-o stare pregătită pentru a primi adevărul. Dar, la urma urmei, cunoaşterea nu poate fi impusă nimănui, şi o privire imparţială asupra vieţii omului mediu, asupra a ceea ce îl interesează şi îi umple ziua, va arăta imediat că întreaga problemă este că oamenii fie că nu doresc această cunoaştere, fie sunt incapabili de a o recepţiona.

Oricine doreşte cunoaşterea trebuie, în primul rând, să facă singur un efort iniţial de a găsi şi de a se apropia de sursă prin propriile puteri. Acest lucru poate fi îndeplinit lejer prin urmarea semnelor care, deşi sunt disponibile tuturor, vederea sau recunoaşterea lor este în general refuzată de către oameni. Cunoaşterea nu va veni niciodată la noi de la sine. Înţelegem aceasta foarte bine în ceea ce priveşte viaţa obişnuită, dar în ceea ce priveşte Marea Cunoaştere, atunci când admitem posibilitatea existenţei sale, cumva ne aşteptăm la ceva diferit. Ştim cu toţii destul de bine că, spre exemplu, cineva care doreşte să stăpânească limba chineză are nevoie pentru aceasta de câţiva ani de muncă asiduă. Ştim că cinci ani sunt necesari pentru a înţelege principiile medicinei şi probabil de două ori mai mulţi pentru pictură sau muzică. Şi totuşi există teorii ce susţin că putem obţine cunoaşterea fără niciun fel de efort, chiar şi în somnul nostru. Însăşi existenţa unor asemenea teorii demonstrează din nou de ce cunoaşterea ne este încă inaccesibilă. Totuşi, în acelaşi timp, trebuie să înţelegem că eforturile noastre independente pentru a obţine orice de acest gen nu pot avea succes. Putem obţine cunoaşterea doar cu ajutorul acelora care deja o posedă. Trebuie să înveţi de la cei care ştiu.

Cunoaşterea noastră din prezent se bazează pe percepţiile simţurilor - precum cea a copiilor. Dacă dorim să obţinem cunoaşterea realităţii, trebuie să ne schimbăm pe noi înşine, deschizându-ne spre o stare de conştienţă superioară prin dezvoltarea fiinţei noastre. Schimbarea cunoaşterii vine din schimbarea fiinţei. Trebuie ca mai întâi să avem cunoaşterea de sine şi cu ajutorul acesteia vom învăţa cum să ne schimbăm - dacă dorim aceasta. Sistemele şi şcolile pot indica metode şi căi, astfel încât atunci când suntem gata, noi cunoştinţe vor veni din exterior. Dar niciun sistem sau şcoală nu poate să facă munca pentru noi - trebuie să o facem noi înşine. Creşterea interioară, o schimbare a fiinţei, depind în întregime de munca pe care cineva trebuie să o facă personal.

În capitolele care urmează, multe lucruri vor fi explicate în mod schematic, incluzând legea unităţii care este reflectată în toate fenomenele; dar când folosim cuvinte ce au de-a face cu o cunoaştere obiectivă, cu unitatea în diversitate, încercările de înţelegere în mod literal duc la iluzie. Aşadar, nu luaţi nimic în sens literal. În această învăţătură, primul principiu este că nimic nu poate fi însuşit prin credinţă. Nu trebuie să crezi nimic din ceea ce nu poţi verifica tu însuţi.

I. Cunoaşte-te pe tine însuţi
Cine sunt eu?

Abordând diverse subiecte, am remarcat cât este de dificil să-ţi comunici înţelegerea, chiar şi atunci când trebuie să vorbeşti despre un subiect banal unei persoane pe care o cunoşti bine. Limba noastră este prea săracă pentru o descriere exactă şi completă. Şi am descoperit că această lipsă de înţelegere între doi oameni este un fenomen ordonat matematic, la fel de precis ca şi tabla înmulţirii. Înţelegerea depinde, în mare, de ceea ce numim "psyche"-ul interlocutorilor, şi mai apoi de starea acestui "psyche" la un moment dat.

Adevărul acestei legi poate fi verificat la fiecare pas. Ca să fii înţeles de un alt om, nu e suficient ca cel care vorbeşte să ştie cum să vorbească, trebuie ca şi cel care ascultă să ştie cum să asculte. Trebuie mai întâi să punem bazele unei înţelegeri comune.

Tot ce aş vrea să vă propun acum este să încercaţi să priviţi lucrurile, fenomenele care vă înconjoară şi în mod special pe voi înşivă dintr-un punct diferit de cel care vă este obişnuit sau natural. Să priviţi doar, pentru că a face mai mult nu este posibil decât cu voinţă şi prin cooperarea auditoriului, doar atunci când acesta încetează să asculte intr-un mod pasiv şi începe să asculte intr-o stare activă.

Foarte des, în conversaţiile cu oamenii, găsim, exprimată mai mult sau mai puţin deschis, ideea că omul, aşa cum îl întâlnim în viaţa obişnuită, ar fi intr-un fel centrul universului, "coroana creaţiei" sau cel puţin o entitate vastă şi importantă; că posibilităţile sale sunt aproape nelimitate, puterile sale aproape infinite. Acest punct de vedere are şi el un anumit număr de rezerve: se spune că, pentru aceasta, e nevoie de condiţii excepţionale, împrejurări speciale, inspiraţie, revelaţie şi aşa mai departe.

Totuşi, dacă studiem această concepţie despre om, vedem imediat că este făcută dintr-un ansamblu de trăsături care nu aparţin unui om unic, ci unui anumit număr de indivizi reali sau imaginari. Niciodată nu vom întâlni un asemenea om în viaţa reală, nici în prezent, nici ca personaj istoric în trecut. Pentru că orice om are propriile sale slăbiciuni şi, dacă vă priviţi îndeaproape, mirajul grandorii şi al puterii se spulberă.

Cel mai interesant, de altfel, nu este faptul că oamenii transmit altora acest miraj, ci că, din cauza unei trăsături particulare a psihismului lor, îl raportează la ei înşişi, dacă nu în totalitate, cel puţin în parte, ca pe o reflectare. Atât de mult încât, fiind nulităţi sau aproape nulităţi, îşi imaginează că ar corespunde acestui tip colectiv sau că nu se îndepărtează prea mult de el.

Dar dacă un om ştie cum să fie sincer faţă de el însuşi - nu sincer în sensul în care cuvântul este înţeles de obicei, ci nemilos de sincer - atunci, la întrebarea: "ce sunteţi?", nu va conta pe un răspuns confortabil. Astfel, fără să aştept până când veţi căpăta singuri experienţa despre care vorbesc, şi ca să înţelegeţi mai bine ce vreau să spun, sugerez ca fiecare dintre voi să îşi pună întrebarea: "Cine sunt eu?". Sunt sigur că nouăzeci şi cinci la sută dintre voi vor fi descumpăniţi şi vor răspunde printr-o altă întrebare: "Ce vreţi să spuneţi?".

Asta arată că un om şi-a trăit viaţa fără să îşi pună această întrebare şi consideră firesc ca el să fie "ceva" şi încă ceva foarte preţios, ceva de care nu s-a îndoit niciodată. În acelaşi timp, este incapabil să explice altuia ce este acest ceva, incapabil să îi dea chiar cea mai mică idee, din moment ce nici el nu ştie. Şi dacă el nu ştie, nu înseamnă numai că acest "ceva" nu există, ci că nici nu ar putea să existe? Nu e ciudat că oamenii îşi acordă atât de puţină atenţie lor înşişi, cunoaşterii de sine? Nu e ciudat că ei închid ochii cu atâta îngăduinţă faţă de ceea ce ei sunt cu adevărat şi îşi petrec viaţa în plăcuta convingere că reprezintă ceva preţios? Ei uită să vadă vidul insuportabil din spatele superbei faţade create de modul în care se înşală singuri şi nu îşi dau seama că această faţadă nu are decât o valoare pur convenţională.

La drept vorbind, nu e întotdeauna aşa. Nu toată lumea priveşte la fel de superficial. Sunt oameni care caută, cărora le este sete de adevărul inimii şi fac eforturi ca să îl găsească, care încearcă să rezolve problemele pe care viaţa le pune, să ajungă până la esenţa lucrurilor şi a fenomenelor şi să pătrundă în ei înşişi. Dacă un om gândeşte sănătos, oricare ar fi drumul pe care îl urmează pentru a rezolva aceste probleme, trebuie în mod inevitabil să revină la el şi să înceapă prin a rezolva problema a ceea ce este el, a locului său în lumea care îl înconjoară. Căci fără această cunoaştere nu va exista un centru de greutate în cunoaşterea sa. Cuvintele lui Socrate: "Cunoaşte-te pe tine însuţi" rămân deviza tuturor celor care caută adevărata cunoaştere şi fiinţa.

Tocmai am utilizat un nou cuvânt: "fiinţă" - cu referire la care este important să înţelegem cu toţii acelaşi lucru. Tocmai ne-am întrebat dacă ceea ce un om gândeşte despre el însuşi corespunde cu ceea ce este el în realitate şi v-aţi întrebat despre ceea ce sunteţi. Iată un doctor, un inginer, un pictor. Sunt ei cu adevărat ceea ce credem noi că sunt? Putem să considerăm personalitatea fiecăruia dintre ei ca şi cum s-ar confunda cu profesia sa, cu experienţa pe care această profesie sau pregătirea sa i-a dat-o?

Orice om vine pe lume asemenea unei foi albe de hârtie; dar oamenii şi împrejurările care îl înconjoară rivalizează care să murdărească mai tare această foaie şi să o acopere cu inscripţii de tot felul. Educaţia, lecţiile de morală, lucrurile pe care le ştim şi pe care le numim cunoaştere intervin - toate sentimentele de datorie, de onoare, de conştiinţă etc. Şi toţi proclamă caracterul imuabil şi infailibil al metodelor de care ei se servesc pentru a altoi aceste ramuri ale arborelui "personalităţii" omului. Încetul cu încetul, foaia este murdărită, şi cu cât este mai murdărită cu pretinse "cunoştinţe", cu atât omul este considerat mai inteligent. Cu cât există mai multe inscripţii în locul numit "datorie", cu atât posesorul este considerat mai cinstit; şi aşa se întâmplă cu toate. Şi foaia astfel murdărită, văzând că murdăria i se ia drept un merit, începe să o considere preţioasă. Iată un exemplu a ceea ce noi înţelegem prin numele de "om", adăugând aici adesea chiar cuvinte de genul "talent" şi "geniu". Totuşi, "geniul" nostru îşi va strica ziua dacă nu îşi găseşte papucii lângă pat când se trezeşte dimineaţa.

Omul nu este liber nici în manifestările sale, nici în viaţa sa. El nu poate fi ceea ce ar vrea să fie, nici chiar ceea ce crede că este. El nu seamănă cu imaginea pe care şi-a făcut-o despre sine însuşi, iar cuvintele "omul - coroană a creaţiei" nu i se potrivesc.

"Omul" - asta sună cu mândrie, dar trebuie să ne întrebăm despre ce fel de om este vorba. Desigur, nu omul care se enervează pentru fleacuri, care îşi acordă atenţia problemelor meschine şi se lasă implicat în tot ceea ce îl înconjoară. Ca să ai dreptul să te numeşti om, trebuie să fii un om şi "a fi un om" nu este posibil decât datorită cunoaşterii de sine şi a lucrului cu sine, în direcţiile pe care le arată această cunoaştere de sine.

Aţi încercat vreodată să vedeţi ce se întâmplă în voi când atenţia nu este concentrată asupra unei anumite probleme? Presupun că, pentru majoritatea dintre voi, asta nu este o stare obişnuită, deşi puţini dintre voi, fără îndoială, au observat-o în mod sistematic. Poate că vă daţi seama de modul în care procedează gândirea prin asociaţii întâmplătoare, atunci când ea lasă să se desfăşoare scene şi amintiri fără legătură, atunci când tot ceea ce cade în câmpul conştienţei noastre sau numai o atinge uşor, suscită în noi aceste asociaţii întâmplătoare. Firul gândurilor pare să se înşire fără întrerupere, ţesând între ele fragmente de imagini, de percepţii anterioare, scoase din diverse înregistrări înmagazinate în memoria noastră. Şi, în timp ce aceste înregistrări se întorc şi se derulează, aparatul nostru formator urzeşte fără încetare, pornind de la acest material, înlănţuirea gândurilor. Înregistrările emoţiilor noastre defilează în acelaşi fel - agreabil şi dezagreabil, bucurie şi necaz, râs şi iritare, plăcere şi durere, simpatie şi antipatie. Cineva vă elogiază şi sunteţi mulţumit. Cineva vă face reproşuri şi buna dispoziţie se strică. Ceva nou vă atrage şi uitaţi imediat ce vă interesa atât de tare cu o clipă înainte. În curând, interesul vostru vă leagă de acest lucru nou atât de tare, încât vă cufundaţi în el din cap până în picioare; şi deodată nu îl mai aveţi, aţi dispărut, v-aţi legat de acest lucru, v-aţi pierdut în el. De fapt, el este cel care vă posedă, cel care vă ţine captiv, şi această rătăcire, această tendinţă de a se lăsa captiv este, sub multiple forme, proprie fiecăruia dintre noi. Asta ne leagă şi ne împiedică să fim liberi. Şi mai mult, asta ne ia forţa şi timpul, ne lipseşte de orice posibilitate de a fi obiectivi şi liberi - două calităţi esenţiale pentru cel care hotărăşte să urmeze calea cunoaşterii de sine.

Trebuie să luptăm ca să devenim liberi, dacă vrem să luptăm pentru a ne cunoaşte. A se cunoaşte şi a se dezvolta reprezintă o sarcină atât de importantă şi atât de serioasă, care cere un efort atât de intens, încât să o încerci intr-un fel obişnuit, printre multe altele, este imposibil. Omul care întreprinde această sarcină trebuie să îi rezerve primul loc în viaţa sa, care nu este atât de lungă încât să îşi poată permite să o risipească cu nimicuri.

Ce îl va face pe om capabil să îşi consacre în mod util timpul căutării sale, dacă nu libertatea faţă de orice ataşament? Libertate şi seriozitate. Nu acel serios al sprâncenelor încruntate, al buzelor strânse, al gesturilor măsurate cu grijă, al cuvintelor pronunţate printre dinţi, ci seriosul care înseamnă determinare şi persistenţă în căutare, intensitate şi constanţă, astfel încât chiar în momentele sale de odihnă omul îşi urmează sarcina sa principală.

Puneţi-vă întrebarea: sunteţi liberi? Mulţi ar fi tentaţi să spună "da", dacă sunt intr-o stare de relativă siguranţă materială, fără grija zilei de mâine, şi dacă nu depind de nimeni pentru subzistenţa lor sau pentru alegerea condiţiilor lor de viaţă. Însă libertatea de care avem nevoie nu depinde de circumstanţele exterioare. Ea depinde de structura noastră interioară şi de atitudinea noastră faţă de aceste circumstanţe exterioare.

De-a lungul vieţii, noi învăţăm fără încetare lucruri noi. Noi numim rezultatul acestei acumulări "cunoştinţe". Şi totuşi, în ciuda acestor cunoştinţe, nu părem a fi adesea departe de viaţa reală şi prin urmare neadaptaţi ei? Noi suntem pe jumătate formaţi, ca nişte mormoloci, sau, mai mult, adesea suntem pur şi simplu "instruiţi", adică avem fărâme de informaţii despre multe lucruri, dar toate astea rămân vagi şi neadecvate. Şi de fapt, acestea nu sunt decât informaţii. Asta nu putem s-o numim "cunoaştere". Cunoaşterea este proprietatea inalienabilă a unui om; ea nu poate fi nici mai mică, nici mai mare decât el. Pentru că un om "cunoaşte" doar atunci când "este" el însuşi această cunoaştere.

Cât despre convingerile voastre - le-aţi văzut vreodată schimbându-se? Nu sunt şi ele supuse fluctuaţiilor, ca şi tot ce este în noi? N-ar fi corect să le numim mai degrabă opinii decât convingeri, astfel încât ele să depindă de starea noastră la fel cum depind de informarea noastră sau poate, pur şi simplu, de starea digestiei noastre în acel moment?

Fiecare dintre voi nu este decât un banal exemplar de automat animat. Voi credeţi că un "suflet" şi chiar un "spirit" sunt necesare pentru a face ceea ce faceţi şi pentru a trăi aşa cum trăiţi. Dar poate că e suficientă doar o cheie pentru a întoarce arcul mecanismului vostru. Raţiile voastre de hrană zilnică contribuie la întoarcerea acestui arc şi la reînnoirea fără încetare a zadarnicelor piruete ale asociaţiilor voastre. Unele gânduri dezlânate se ivesc în acest plan secund şi încercaţi să faceţi din ele un tot, prezentându-le ca preţioase şi personale. La fel şi cu sentimentele şi senzaţiile care trec, stările, experienţele trăite, creăm mirajul unei vieţi interioare. Spunem că suntem fiinţe conştiente, capabile de raţionamente, vorbim despre Dumnezeu, eternitate, viaţa veşnică şi despre alte subiecte elevate; vorbim despre tot ce ne putem imagina; judecăm, discutăm, definim şi apreciem, dar uităm să vorbim despre noi înşine şi despre adevărata noastră valoare obiectivă. Căci suntem cu toţii convinşi că, dacă ne lipseşte ceva, putem cu siguranţă să îl dobândim.

Dacă, prin tot ceea ce am spus, am reuşit, chiar intr-o mică măsură, să arăt în mod clar în ce haos trăieşte această fiinţă pe care o numim om, veţi fi în măsură să găsiţi prin voi înşivă un răspuns la întrebarea ce îi lipseşte, ce îl poate aştepta dacă rămâne ceea ce este, ce poate adăuga ca fiind valabil la valoarea pe care el însuşi o reprezintă.

Am spus deja că anumitor oameni le este foame şi sete de adevăr. Dacă se gândesc la problemele vieţii şi sunt sinceri faţă de ei înşişi, ei se vor convinge în curând că nu le mai este posibil să trăiască aşa cum au trăit, nici să fie ceea ce au fost până acum; că trebuie cu orice preţ să găsească o ieşire din această situaţie şi că un om nu îşi poate dezvolta puterile şi capacităţile ascunse decât dacă îşi curăţă maşina de toate murdăriile care s-au depus de-a lungul vieţii sale. Ca să facă această curăţenie în mod raţional, e nevoie să vadă ce trebuie curăţat, unde şi cum; dar este aproape imposibil să vadă prin el însuşi. Pentru a vedea ceva de acest gen, trebuie să privească din exterior; şi, pentru asta, ajutorul reciproc este indispensabil.

Pe scurt, iată starea lucrurilor în ceea ce priveşte cunoaşterea de sine: pentru a face, trebuie să ştii - dar pentru a şti, trebuie să descoperi cum să ştii; şi asta nu o putem descoperi decât prin noi înşine.

***
Cartea aceasta face parte din campania "Te aşteptăm în librărie!", ediţia 2016.

În 2016, Editura Herald te invită în librării, pentru a descoperi a VIII-a ediţie a campaniei "Te aşteptăm în librărie!". Prin sloganul "Cărţi deschise pentru minţi deschise", Editura Herald doreşte să pună în prim-plan rolul crucial pe care cărţile îl joacă în educaţia non-formală: prin lectură, îi înţelegem mai bine pe ceilalţi şi reuşim să ne facem înţeleşi, contribuind astfel la crearea unei lumi mai armonioase.

Între 1 august şi 1 noiembrie 2016, timp de 3 luni, Editura Herald te invită să intri în librării şi să descoperi cele 30 de cărţi aflate în promoţie. Pe lângă cultivarea unei minţi deschise, te vei bucura de 20% reducere la titlurile selecţionate. Mai multe aici.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer