Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Migraţii


Laurenţiu Orăşanu

17.08.2016
Editura Eikon
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Laurenţiu Orăşanu
Migraţii
Editura Eikon, 2015



Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Fragmente

(migraţia legionară)

În lagăr, cu sprijinul camarazilor din Cuibul său, a reuşit să se impună în faţa celorlalţi legionari. Deşi avea numai 22 de ani, cuvântul său era ascultat. Pentru legionarii cu mai puţină şcoală, Malciu era învăţătorul care le explica matematica şi fizica, geografia şi istoria. Ţară frumoasă, cu oameni curaţi, cu frica lui Dumnezeu, a dat eroi care s-au jertfit pentru ea. Exemplul lor trebuie urmat. Nu uita să-l pună pe Căpitan în rând cu Ştefan, cu Mihai Viteazul, cu Brâncoveanu. Cantemir nu - trădat de boieri sau nu, se oploşise pe la ruşi. Şi nici Carol I, şi nici Ferdinand. Nu Ferdinand făcuse România Mare, ci ţăranul român: prost înarmat, flămând, lăsat singur în faţa neamţului de rusul plecat la revoluţia bolşevică, ţăranul român n-avea de ce şi unde să plece. Mereu a rămas aici, indiferent de năvălire, pentru că aici era glia lui. În ea erau îngropaţi moşii şi strămoşii lui.

Ţară frumoasă, le spunea Malciu, dar ajunsă pe mâna unor netrebnici. Afacerişti gata s-o vândă străinilor, politicieni certându-se pe ciolan, regi dedulciţi la plăceri, îndestulându-şi ibovnicele şi linguşitorii cu redevenţe şi onoruri. Malciu punea pe toţi regii României păcatele lui Carol al II-lea. Mihai? Un puţoi manevrat de Antonescu. Aşa cum Lupoaica îl manevrase pe Carol al II-lea până când ajunsese să piardă tot: şi Cadrilaterul, şi Basarabia, şi Ardealul. Asta era problema: regii nemţi, aduşi din afară, nu pierdeau de la ei. Pământul acela pierdut fără luptă, fără a trage un foc de armă, pământul acela nu era al lor. De aceea nu-l apăraseră. Strămoşii lor nu erau îngropaţi în Ardeal sau în Basarabia. De fapt, nimic nu era al lor, din moment ce veniseră aici numai cu ce le încăpuse în cuferele de voiaj. Li se dăduse Domeniul Regal, ei doar pe ăsta îl apărau, când, de fapt, trebuiau să apere o ţară.

Dar vina nu era numai a regilor României. Vinovaţi erau şi Maniu, şi Brătianu, şi Titulescu, şi Iorga, şi Tătărescu. Nemaivorbind de otrepe ca Duca sau Armand Călinescu care, în loc să stârpească bolşevismul din ţară, trimiseseră la temniţă sau la moarte forţa tânără a neamului, singura care ar fi putut să scape ţara de distrugerea de dinăuntru şi de dinafară. Aşa a pierit Căpitanul, luptând cu credinţă în Dumnezeu pentru a face din România Raiul pe pământ. Aşa au pierit Nicadorii, Decemvirii, Moţa şi Marin, Răzbunătorii. Ca ei trebuie să trăiască şi să moară orice legionar: urmând exemplul Căpitanului. Până la sacrificiul suprem. El, Malciu, era pregătit pentru asta.

Camarazii lui din Cuib, legionari care îl cunoscuseră acţionând fără frică, în libertate, nu se mirau că Malciu n-o lasă mai moale nici în lagăr, când puteau cu toţii să păţească ce păţise Căpitanul. Când izbucneau conflicte între ei, sau între legionari şi comunişti, era chemat Malciu. Bine legat, cu braţele vânjoase, întărite de muncile câmpului, Malciu se impunea şi prin forţă, nu numai prin cuvânt. Se făcea temut, pentru a fi ascultat.

Odată, când erau în curte, "la aer", Malciu s-a legat de un comunist, unul Ghiţă. Era un fel de şef al lor, condamnat pentru greva de la C.F.R. din 1933. Şi el se impusese ca şef al deţinuţilor comunişti, aşa cum Malciu era căpetenia legionarilor din lagăr. Nu întâmplător îl alesese Malciu ca să-şi reverse oful.
- Voi comuniştii, voi aţi vrut să daţi Basarabia ruşilor. Asta chiar înainte de '40. Aţi urmat directiva Moscovei, aşa, ca între tovarăşi. Voi nu sunteţi români, măi, Ghiţă. Nu v-a păsat de fraţii noştri de dincolo de Prut, românaşi de-ai noştri, şi aţi făcut jocul lui Stalin. Cozi de topor, asta sunteţi! i-a strigat lui Ghiţă.

Ghiţă, şi el bine legat şi băţos din fire, nu s-a lăsat mai prejos:
- Voi aţi intrat în cârdăşie cu Antonescu, aţi jefuit şi aţi omorât. Şi îi tot daţi, în sus şi-n jos, cu patria. Câţi evrei aţi omorât la Rebeliune? Câţi la Iaşi, când cu pogromul, în 1941, Malciule?
- La Iaşi i-am prigonit pe ăia din casele din care li s-a semnalizat ruşilor, cu lumini, unde e oraşul. Altfel, sub camuflaj, nu ar fi ştiut aeroplanele lor unde să bombardeze. Şi, surpriză, ăia care au adus bombele ruseşti peste oraş s-au dovedit a fi evrei comunişti. Ce zici ,Ghiţă, de asta?

S-au repezit unul la altul. Până să-i despartă gardienii, şi-au dat pumni şi picioare în gură, s-au tăvălit prin praful din curte, răcnind ca apucaţii. S-au umplut de vânătăi şi de sânge. Două săptămâni de celulă a primit fiecare. Numai cu pâine şi apă.

A meritat, şi-a spus Malciu. Prin răbufnirea asta se eliberase, măcar în parte, de furie, de ură. Se gândea că toate asasinatele lor - cum le numeau duşmanii -, toate jertfele lor - cum le numeau ei, legionarii -, fuseseră săvârşite tocmai pentru a mai elibera din furie şi din ură. Furia împotriva guvernanţilor. Ura împotriva ucigaşilor Căpitanului. Împotriva vânzătorilor de ţară. Împotriva bolşevicilor, care uitaseră de Dumnezeu şi lucrau în numele Diavolului. Poate că greşiseră că nu continuaseră cu lupta politică şi se repeziseră la metoda asta radicală. Se dovedise că nu putuseră să convingă prin asasinate. Asocierea cu Antonescu, e drept, prea scurtă, îi găsise nepregătiţi să conducă. Ăla, vulpe vicleană, cum s-a văzut cu sacii în căruţă, i-a provocat şi s-a lepădat de ei ca de nişte zdrenţe. Ei, dacă ar fi trăit Căpitanul!

Când Antonescu, în căutare de carne de tun pentru frontul rusesc, le-a promis legionarilor libertatea în schimbul înrolării în armată, Malciu a ieşit la raport şi s-a cerut primul pe front. Motivul: voia să împuşte cât mai mulţi ofiţeri de-ai lui Antonescu, de-ai regelui. Nu din cauza câinelui roşu erau camarazii lui în puşcării? Nu-i trădase el pe legionari, mişeleşte, după ce ajunsese la putere sprijinindu-se pe umerii lor? Nu-l asasinase Carol al II-lea, mişeleşte, pe Căpitan?

Aşa se face că nici gând să fie trimis pe front. Nici gând să fie eliberat. Au plecat câţiva şi de la ei, ca să se lupte cu bolşevicii şi să elibereze Basarabia. Au plecat şi câţiva comunişti, ca să treacă linia de front, cât au putut de repede, şi să se alăture ruşilor. Numai câţiva dintre comunişti, mai naivi, mai cu drag de ţară, au plecat chiar cu gândul ca să lupte pentru ea. Printre ei a plecat şi omul lui Ghiţă, unul cu nume de neamţ, Maurer, un avocat care-l apărase în proces, la Craiova. Avocatul, cât timp a fost deţinut în lagăr, îşi comanda mâncarea din oraş, de la hotelul Mignon; asta când nu mânca acolo, însoţit de gardian. Aşa că nu plecase pe front pentru că n-ar mai fi suportat condiţiile în care erau deţinuţi...

(Migraţii reprezentative: Matei Gorganu alias Petru Culianu, Vlad Mirescu alias Mircea Eliade)

Datorită cărţilor profesorului Vlad Mirescu îl descoperise pe Giordano Bruno. Eretic, potrivnic bisericii, adept al teoriei lui Copernic, ars pe rug de inchiziţie - se putea scrie despre el. Chiar dacă nu avea sursele de documentare pe care profesorul le cita în Tratatul său, Matei trudi luni de zile la un eseu în care, pe lângă lucrurile cunoscute, investiga şi ezoterismul lui Bruno, căutările lui în zona ocultă, de comunicare cu spiritele, cu cei de dincolo. Poteca i-o arătase cartea lui Vlad Mirescu, Matei reuşi să o lărgească. Pe lângă susţinerea teoriei heliocentrice, practicile lui diavoleşti - cum le considera Biserica - îl duseseră pe Bruno la rug. Oare toate rezultatele căutărilor lui Bruno se pierduseră? Inchiziţia arsese toate lucrările lui? Cine ştie, poate că unele mai existau, păstrate prin cine ştie ce minune, prin vreo arhivă, prin vreo mănăstire din Italia, din Franţa sau din Elveţia, locuri în care filozoful poposise şi din care fusese, de fiecare dată, alungat.

Panteismul lui Bruno îl duse înapoi la Platon şi, înainte, la Spinoza, la Hegel. Analiză evoluţia ideilor de la unul la altul. Linia aceasta filozofică îl atrăgea. Raţional, judecând cauzal, Matei simţea că nu poate rămâne la monodeismul bisericii. Cu un singur Dumnezeu îi venea greu să explice lumea. Dar, dacă lumea întreagă, materială şi spiritual, era ea însăşi Divinitatea, în formele ei multiple? În ea ar fi putut să gândească liber, aşa cum gândise Bruno, fără constrângerea dogmelor bisericii. Ar fi putut să justifice şi să ducă mai departe eşafodajul filozofic al panteiştilor şi, de ce nu, să vină cu un sistem filozofic nou. Visul oricărui filozof! Ar fi fost în stare? se întreba Matei. Poate că nu, poate că da, cine ştie? Era pregătit să încerce.

Eseul său, analizat şi răs-analizat de conducerea revistei, apăru în trei numere succesive ale Revistei de Filozofie. Mai mult de o treime din el căzuse sub foarfecele redactorului-şef. Dacă lui, ca redactor, i se ciuntise lucrarea, la ce se puteau aştepta alţi autori? se gândi Matei. Nici măcar nu emisese nu-ştiu-ce idei subversive, nu contravenise liniei. Nimeni nu-i explică motivul ciuntirii textului său. Îşi explică singur: nu se putea acorda prea mult spaţiu unor filozofi idealişti într-o revistă de filozofie care, nu-i aşa, servea ideologia marxistă.

Fu surprins să constate că forfecarea nu eliminase nicio referinţă bibliografică la lucrările profesorului Vlad Mirescu, deşi lucrările citate nu erau traduse în ţară şi nu existau, în ediţiile iniţiale, în engleză, în nicio bibliotecă din România.

A expediat cele trei numere de revistă pe adresa Universităţii din Chicago. Într-o scurtă scrisoare către profesorul Mirescu, menţionă faptul că e vorba de o versiune prescurtată. Spera ca profesorul să înţeleagă despre ce fel de prescurtare era vorba. Vlad Mirescu îi răspunse cu o scrisoare binevoitoare de mulţumire. Matei se aştepta la mai mult. Nu la o remarcă privind originalitatea lucrării - în fond, mersese pe urmele profesorului, nu adusese nimic nou -, dar măcar o apreciere privind efortul său de analiză şi de sintetizare a concluziilor.

Prin eseul despre Giordano Bruno, Matei Gorganu crescu în aprecierea profesorilor de la facultate. Primi îndemnuri de a continua cu studiul filozofilor Renaşterii. Mai mult, Decanul îl chemă la el şi îl ajută să-şi întocmească un program de bursă în Italia. Îi indică universităţile la care ar fi putut fi primit, ca bursier, profesorii de la care ar fi avut de învăţat. Programul plecă la minister şi... nimeni nu mai ştiu nimic despre el.

Acceptat şi ca doctorand, tot de către Decan, cu o temă pe care singur şi-o alese: "Filozofia şi Miturile Renaşterii", Matei se cufundă în pregătirea examenelor şi a referatelor. Uitase de bursa din Italia. Ştia că se pleca greu în Vest. Organele suspectau pe oricine că va rămâne acolo. Decât să aibă pierderi, să se audă că unii dau cu piciorul raiului socialist, decât să fie acuzate că dăduseră aprobări cui nu trebuie, preferau să nu aprobe pe nimeni. Aşa că nu-şi făcuse prea multe iluzii atunci când fusese propus.

Trecuse mai bine de un an de atunci, când Decanul îl invită pe la facultate. Cu dată şi oră precisă. Decanul îl luă de braţ, ca pe un coleg, şi îi şopti la ureche:
- Dacă vrei să pleci, spune da. Mi-ar părea rău să ratezi bursa.

Fără ca să-i explice mai mult, fără ca să aştepte reacţia lui Matei, îl împinse în biroul Prodecanului. Acolo, pe fotoliul Prodecanului, stătea vechea lui cunoştinţă: Omul Rectoratului. Decanul îi lăsă singuri.

***

- Vă felicit, mă bucur că sunt primul, făcu Omul Rectoratului. Se ridică şi îi întinse mâna, peste birou. Va fi o experienţă utilă şi pentru dumneata, şi pentru Universitate. Şi pentru renumele nostru, al ţării.

Tonul său deveni ceva mai oficial, păstrându-şi totuşi blândeţea.
- Să aveţi grijă cum ne reprezentaţi, continuă Omul Rectoratului. Trebuie să ştiţi că acolo, în Vest, nu ne privesc toţi cu ochi buni. Realizările noastre nu sunt recunoscute. Sunt unii, chiar printre universitari, care ne sunt ostili. Dacă îi întâlniţi, am vrea să ştim şi noi. Dacă sunt lucruri care nu suportă amânare, vă adresaţi Ambasadei noastre de la Roma. Ne interesează orice despre orice persoană cu care veţi avea contacte. Când vă întoarceţi...
- Peste şase luni, atât e bursa, preciză Matei, ca să-şi tragă sufletul, ca să mai câştige timp.
- Atunci, când vă întoarceţi, ne vedem din nou şi îmi povestiţi ce, cum şi cine. Poate chiar, şi mai bine, puneţi totul pe hârtie, ca să ne fie mai uşor. De acord? îl întrebă Omul Rectoratului, privindu-l drept în ochi.

***

Documentându-se pentru eseu, Matei se duse şi la Maglavit. Stătu de vorbă cu Petrache Lupu, ciobanul căruia, în 1935, în trei rânduri, i se arătase Moşu', cum îi spunea el lui Dumnezeu. Avea acum peste 70 de ani. Petrache Lupu îi spuse aceeaşi poveste pe care o spusese atunci sătenilor şi mai apoi ziariştilor, doctorilor care îl consultaseră ca să vadă dacă e în deplinătatea minţilor şi, după război, organelor care se chinuiseră şi îl chinuiseră să-i scoată obscurantismul din cap. Pe chestia asta, nea Petrache Lupu făcuse şi ceva puşcărie, dar rămăsese neclintit: Da, îl văzuse pe Moşu'. Şi încă de trei ori. El era cu oile, Moşu' se iţise lângă o salcie.
- Avea părul lung până la călcâie, îl învelea tot, ca o sarică, glăsui el. Spuse că să ne pocăim, să nu mai păcătuim, că altminteri va fi foc şi pară pe capul nostru. Şi că să le spui asta la oameni. Să meargă la biserică, să asculte de părinţi şi să se roage. În rugăciune am trăit de-atunci, domnule dragă, şi uite că Moşu' nu m-a lăsat să pier. Şi zise că o să mai vină, io cred că d-aia mai trăiesc. Ca să vie el să-mi mai spuie ce să facă oamenii, că iar s-or depărtat de biserică, nu se mai roagă şi tăbară unii pe alţii. Dumneatale, domnule, ce eşti?
- Cercetător, răspunse Matei.
- Vine mulţi cerşetori la mine să-i lecuiesc. Care olog, care ciung, care de nu vede din naştere...
- Nu cerşetor, cercetător. Studiez poveştile populare, folclorul, nene Petrache.
- Aşa, înţelesei anapoda. Cerşetător! D-aia nu te opri din drum jandarul...
- De ce să mă fi oprit? se miră Matei.
- Păi nu te opri, că te văzu întreg, fără beteşug. Că pe toţi cu beteşug, care nu-i de pe-aci, îi opreşte, să nu vie la mine. Parcă îi chem io? Io dădui în scris, la anterogatar, că n-oi chema pe nime'. Da' ei tot vine, cu beteşuguri, cu supărări mari. Mai puţini ca pe vremuri, că mulţi e acu' pe la fabrici, are serviciu, are leafă, nu mai are timp să se caute.
- Spune-mi, nea Petrache, atunci când l-ai văzut pe Moşu', te aşteptai să-l vezi?
- Asta cum vine? Adică, dacă îl văzui când îl văzui, or mai 'nainte?
- Cam aşa ceva.
- Înainte să-l văz, nu fu nimenica lângă salcie, spuse Petrache Lupu după ce se gândi o vreme.
- Era aşa, ca un abur, îl întrebă Matei, sau era ca mine şi ca dumneata la trup?
- Fu şi duh, arătare, nălucă, dar avu ochii şi părul ca oamenii. Şi glasul Lui suna a glas de om. Fuse trist, ca şi cum îl necăjise copiii. Copiii lui, adicătelea noi, ţinu să explice Petrache Lupu.
- Se vede treaba că îi mai pasă de noi, îi întări Matei vorbele. A făcut lumea, ne-a făcut şi pe noi, dar nu ne lasă de izbelişte. Ţi s-a arătat matale taman pentru a ne spune că nu-i place cum mergem prin lumea pe care ne-a dat-o. Că o stricăm, că ne batem joc de ea. Şi că stă în puterea Lui să ne îndrepte cu povaţa, iar dacă nu, cu asprimea pedepsei.
- Aşa, dragă domnule, dumnetale văd că înţeleseşi mai bine decât mine de ce mi se arătă Moşu' mie. Toţi m-a întrebat: de ce ţi se arătă taman ţie, un cioban fără carte, cu limba şi auzul legat?

Chiar aşa! De ce Domnul sau Maica Precistă alegeau, pentru a li se arăta, numai oameni simpli? Sfânta Fecioară, Maica Domnului, se arătase, la Lourdes, în 1858, unei ţărăncuţe de 14 ani. În Portugalia, la Fatima, în 1917, tot Maica Domnului fusese zărită de trei copii. Lor, unor inocenţi precum acest Petrache Lupu, lor le spusese Prea-Sfânta că războiul acela care sfâşia Europa era pedeapsa Lui pentru păcatele oamenilor. Prin aceşti naivi, aceşti inocenţi, oamenii erau îndemnaţi la pocăinţă.

Cum se face că aceia aleşi pentru a primi şi a transmite mesajul Divinităţii erau oameni simpli, lipsiţi de educaţie şi de imaginaţie? se gândi Matei. Era greu de crezut că pe Petrache Lupu l-ar fi dus mintea să imagineze întâlnirile lui cu Moşu'. Şi nici că steaua de la răsărit se va revărsa peste ţara noastră, cu prăpăd, aşa cum îi spusese, la a patra întâlnire, Moşu'. Avea să se reverse cu sânge. Şi aşa s-a şi întâmplat. N-avea cum să ştie nea Petrache, acolo, lângă oile lui, ce e acela comunism şi cât se vor întinde ruşii peste noi.

Prin astfel de oameni alesese Divinitatea să ni se adreseze. Să ne transmită ceva. Nu să comunice, pentru că oamenii aceştia simpli fuseseră aleşi ca receptori, ca purtători de voce, nu ca să se discute cu ei. Nu pentru o comunicare în ambele sensuri. Nu ca interlocutori.

***

Dar ghicitoarele? Cum făceau ghicitoarele, când îţi citeau viitorul în palmă, sau în cărţi, sau dând cu bobii? Pentru că nu auzise că ele ar avea viziuni, că se pogoară asupra lor vreun duh care să le spună ce ne aşteaptă. Mulţi povesteau că ghicitul lor se adeverise. Majoritatea erau femei simple, ţigănci needucate, incapabile să inventeze o poveste pentru fiecare dintre cei care le treceau pragul. Erau ca Petrache Lupu.

Se duse la o ghicitoare de faimă, la care mergeau până şi nevestele ştabilor comunişti. Chipurile, ca să-i ghicească viitorul. Era oacheşă, dar ieşea din tiparul ghicitoarelor ţigănci. Elegantă, îmbrăcată după ultima modă, doamna Floriana era o femeie pe la 40 de ani, cu forme pline, dar bine proporţionate. Ochii verzi, pătrunzători - ochi de vrăjitoare.

Matei îi puse în palmă o hârtie de o sută. Doamna Floriana îi luă palma şi o privi lung. Din palmele ei, Matei simţi iradiind căldură. Căldura aceea i se răspândi în tot corpul. Încercă să nu privească la sânii ei plini, care mai că ieşeau din bluza de mătase. Dar căldura continua să-i inunde corpul.

Doamna Floriana îl privi apoi, tot lung, drept în ochi. Închizând pe jumătate ochii, începu să vorbească şoptit, de parcă ar fi fost în transă:
- Ai mare trecere la dame, dragă domnule. Le aprinzi şi tot dumneata le stingi focul. Iubeşti de două ori în viaţă, da' iubeşti tare. Nu văd aici, în palma dumitale, copii. Dar nu sunt sigură, uite, sunt două linii ale vieţii. De parcă trăieşti două vieţi. Încurcată palmă mai ai, rar am mai văzut aşa ceva.
- Drumuri se arată? întrebă Matei.
- Pleci la drum lung, negreşit. Pleci curând. Dar şi aici văd două plecări: una e sigur fără întoarcere... E ca un labirint... înaintezi printre pereţi înalţi, întortocheaţi... De-abia se vede cerul deasupra. Văd şi cărţi... multe cărţi, una peste alta.
- Or fi cărţile din biblioteci, o ajută Matei. Şi pereţii sunt rafturile.
- Nu... stai aşa... e o singură carte, se corectă ghicitoarea. Sunt şi stâlpi de lemn, şi scânduri... dar e şi mult zgomot, te asurzeşte. Nu poate fi bibliotecă... Văd şi şobolani mişunând peste tot... Nu se poate! Uite, drumul se deschide larg şi se vede toată lumea... Te plimbi prin lume şi toţi te primesc ca pe un stăpân. Ca pe un prinţ, ca pe un rege... Sigur sunt două drumuri diferite. Cred că ăsta e drumul al doilea... primul drum se înfundă în labirint. Ai grijă, domnule, ce drum alegi, că primul nu-mi place deloc.

Doamna Floriana, uşor încurcată în propria prezicere, îi ghici şi în cărţi. Îi dădu şi cu bobii. Încercă să-l dezlege de primul drum, ca de un pericol mare. De unde, la început, era zâmbitoare şi relaxată, pe măsură ce îi ghicea şi îi spunea lui Matei ce-l aşteaptă, ghicitoarea devenea tot mai gânditoare, mai încruntată.
- N-aş putea fi sigură de tot ce ţi-am spus, pentru că, efectiv, viitorul dumitale îmi apare tulbure. Şi în palmă, şi în cărţi, şi în bobi. Bunul Dumnezeu îţi va lumina calea, el o ştie în mod sigur. Noi, cu ghicitul, vedem numai crâmpeie din ce te aşteaptă. Atât cât ne îngăduie El să vedem.
- Nu ştiam că ghiciţi cu ajutorul Lui, declară, prudent, Matei. De fapt, ce se întâmplă când ghiciţi? Ce simţiţi? Mă interesează, pentru că studiez miturile, sunt un fel de om de ştiinţă. Lucrez şi la o teză de doctorat. M-ar ajuta mult să aflu cât mai multe despre magie.
- Văzusem în palma dumitale că n-ai venit numai pentru ghicit. E bine totuşi că mi-ai spus. Înseamnă că n-ai venit aici cu gândul că ghicitul e o mare înşelăciune. Că nu crezi în el pe deplin, asta mi-e clar. De aceea nici n-am putut să-ţi prezic decât aşa, în mare. Numai celor care cred li se poate prezice exact ce-i aşteaptă. Dar, trecem peste asta. Mă întrebi de secretele noastre...
- Cât puteţi să-mi spuneţi, dacă puteţi să-mi spuneţi. Vă daţi seama că, dacă eram convins că înşelaţi, că vă bazaţi pe neştiinţa şi pe disperarea oamenilor, mă rog, teza oficială, nu veneam la dumneavoastră. Faceţi vrăji, spuneţi-mi cum le faceţi. Mergeţi pe principii statistice, arătaţi-mi măcar unul din criterii. Citiţi în privirile sau în sufletul omului? Sau, cum?
- Văd că nu vă lăsaţi, zâmbi doamna Floriana. De aceea cred că veţi ieşi, până la urmă, în larg, pe drumul cel bun. Păi, cum ghicim? De unde ne vin prezicerile? De unde i-au venit şi lui Nostradamus, de unde le-au venit tuturor prezicătorilor. De niciunde.
- Dar vin de undeva, nu? nu se lăsă Matei.
- Da, acceptă doamna Floriana, vin de undeva. Numai că nu ştim de unde. Prezicerile nu ne vin statistic, cum spuneai. Nici astrologic nu le putem explica pe toate. Deşi multe dintre noi mergem pe harta astrologică. Şi nu greşim prea mult. Dar astrologia nu e totul. Ghicitul e adevărat şi precis numai atunci când simţim că ne vorbeşte cineva, dinăuntru. Atunci nu mai spunem vorbele noastre, ci vorbele ni le pune în gură cineva. Noi credem că e Dumnezeu cel care vorbeşte prin noi. Cei care ne acuză că facem vrăji zic că e vocea Diavolului.
- Prezicerea viitorului nu se învaţă din cărţi, nu? se interesă Matei.
- Nici vorbă. Ar fi prea simplu. Ne-am ghici cu toţii, singuri, ce ne aşteaptă. Ar fi prea frumos şi prea uşor. De fapt, înveţi de la mama, dacă şi ea este ghicitoare. Înveţi de la ea, să zic tehnica, dar înveţi numai până la un punct. Ca să ajungi ghicitoare adevărată, ca să faci vrăji, cum se zice, magie cum spui dumneata, trebuie să fii aleasă. Aleasă de o ghicitoare sau o vrăjitoare care a trăit sau care va trăi, cândva. Odată ce te alege, ea îţi va şopti, ea va vorbi prin tine. În fapt, ea ghiceşte.
- Aşa a fost şi astăzi? întrebă Matei, din ce în ce mai interesat.
- Bineînţeles. Te cunoştea. Te aştepta. N-a fost simplu pentru ea, nu ştiu de ce. Şoaptele îi erau încurcate, spunea şi apoi se corecta.
- Când a trăit? întrebă Matei. Unde? Ştiţi cine a fost?
- Numai vocea ei trece prin mine, niciodată n-o voi cunoaşte. Aşa se întâmplă cu toate ghicitoarele dăruite cu o voce de dincolo.
- De dincolo? Ce înţelegeţi prin asta?
- De dincolo de lumea noastră, preciză doamna Floriana. Sunt duse de aici, dar ne vorbesc. E drept, nu le aude toată lumea, le auzim numai noi. V-am spus, noi, cele dăruite pentru a fi alese.

Nu era prea mult, dar era ceva. Doamna Floriana îi spusese atât cât putea să-i spună. Secretul profesiunii, zâmbise Matei. Sau, poate, cine ştie, îi spusese chiar tot. Mai mult nu era de spus. Mai mult nu ştiau nici ele, alesele. Vocile le şopteau, ele preluau şi îţi spuneau ce te aşteaptă. Simplu, dacă nu cauţi alte explicaţii.

Nostradamus fusese mai norocos. Lui i-a şoptit Îngerul. Un abur, o nălucă, dar, în orice caz, mai mult decât o voce dinăuntru. La fel şi Petrache Lupu. Moşul lui se arătase. Vocea venise dintr-o alcătuire, dintr-un trup. Matei avea toate motive să creadă că vocile acelea dinăuntru veneau de la Dumnezeu. În niciun caz de la Diavol. Vrăjitoarele, se gândi el, fuseseră prigonite, unele chiar arse pe rug, pe nedrept. Preoţii nu acceptaseră ca Domnul să vorbească prin ele şi nu prin ei, trimişii lui Dumnezeu pe Pământ. Numai Diavolul putea să le şoptească, să le folosească drept uneltele sale ca să tulbure vieţile şi credinţa fiilor Domnului. Acesta fusese, dintotdeauna, motivul excomunicării vrăjitoarelor de către Biserică. Iar ele, vrăjitoarele, neştiind cu siguranţă de unde vin vocile acestea, se temuseră să se apere spunând răspicat că Dumnezeu e cel care le şopteşte. Altfel cine? Numai El, Atotputernicul, putea să ştie şi să le spună oamenilor ce îi aşteaptă. Căci numai El avea în mână soarta tuturor. Numai El rânduia lumea, pentru că El o crease. Era numai şi numai lumea Lui.

Însemna că de dincolo, cumva, se putea comunica înspre lumea noastră, se gândi Matei. Acolo viitorul oricărui trăitor de pe Pământ era cunoscut. Din când în când, prin Nostradamus, prin ghicitoare, lumea de dincolo comunica spre noi. Dar de aici spre ei, cei de dincolo, comunicase cineva?...

Doamna Floriana îl invitase să mai vină pe la ea. Matei o vizită des în cochetul ei apartament dintr-un bloc vechi de pe Bulevardul Dacia. Iniţiindu-i spiritul în ale ghicitului, doamna Floriana se ocupă deopotrivă de trupul învăţăcelului. Matei fu răsfăţat cum nu fusese răsfăţat de niciuna dintre colegele sale studente. Absorbea cu nesaţ. Magia şi amorul îi erau predate cu ştiinţă şi pasiune. Profesoara, strângându-l între şoldurile ei frumos arcuite, oferindu-şi sânii buzelor sale, îl încărca de energie. Şi tot ea avea grijă să nu-l lase să plece înainte de a-şi face, conştiincios, datoria de elev...

***

Într-o mănăstire din Veneţia, Matei descoperi o scrisoare trimisă din Germania de către Giordano Bruno către protectorul său, Giovanni Moncenigo. Scrisoarea, aflată în arhiva monsegniorului Moncenigo, scăpase de furia cu care Biserica îl vânase nu numai pe Bruno, dar şi toate scrierile sale.

În scrisoare, filozoful vorbea despre lucrarea sa "Cena de le Cenere" ("Cina cenuşii"), lucrare în care reluase şi susţinuse teoria heliocentrică a lui Copernic. Bruno recunoştea că nu citise, neavând de unde, lucrările cărturarului polonez. De aceea, se scuza el faţă de nobilul Moncenigo, prezentarea sa e cumva vagă şi lipseşte argumentaţia riguroasă. Nu-l studiase pe Copernic, ideile lui îi fuseseră şoptite. Şoptite de o voce dinăuntru, o voce care era şi nu era a lui. O voce acordată pe gândul lui, o voce atât de puternică, de convingătoare, încât îl făcuse să adere imediat la ideile lui Copernic. Ba, mai mult, extinsese heliocentrismul copernican postulând mai multe lumi, nu numai cea pe care polonezul îşi axase şi îşi demonstrase teoria. Acea voce îi şoptise şi teoria, aşa cum o lăsase Copernic, mort înainte ca el să se nască, dar şi continuarea ei. Giordano era, în acelaşi timp, şi un continuator, dar şi un descoperitor.

Să fie oare posibil? Să fi reuşit Giordano Bruno să fi comunicat cu Copernic? Să-i fi fost transmise, cumva, ideile aceluia, peste timp şi peste graniţa dintre lumea în care el trăia şi lumea în care Copernic se odihnea, atunci, de mai bine de treizeci de ani?

Bruno se născuse la cinci ani după moartea lui Copernic. Vigilenţa şi metodele Inchiziţiei nu putuseră să se schimbe într-un răstimp atât de scurt. Pe Copernic, Biserica îl lăsase în pace, deşi era primul care, punând Soarele în centru şi rotind Pământul în jurul lui, contrazicea geocentrismul. În schimb, Inchiziţia stătuse tot timpul cu ochii pe Bruno - un emul numai, unul pentru care heliocentrismul fusese numai o preocupare secundară. Fusese urmărit cu cerbicie, aşa cum trebuia urmărit un duşman de moarte. Copernic, în Polonia, fusese mai departe de braţul ferm al Bisericii, care elimina orice potrivnic din Spania, Italia, Franţa. Dacă ar fi găsit scrisoarea lui către Giovanni Moncenigo, cu şoaptele acelea, Inchiziţia ar fi avut un motiv în plus să-l ardă pe Giordano Bruno pe rug. Şoaptele acelea nu puteau fi decât vocea Diavolului. Dar, din tot ceea ce citise Matei, rezulta că Biserica găsise dovezi suficiente pentru a-l arde pe rug. Păcat că odată cu marele filozof pieriseră în flăcări şi alte dovezi scrise ale experimentelor lui. Mai cunoscute erau scrierile sale mai cuminţi, care însumau sau extindeau ideile altor filozofi din vremea sa, Marsilio Ficino şi Giovanni Pico della Mirandola: toţi trei puneau dragostea şi magia la baza tuturor sentimentelor şi alcătuirilor omeneşti. Heliocentrismul lui Bruno era excentric preocupărilor lui, străin preocupărilor celorlalţi doi. Oare acesta să fi fost singurul motiv pentru care Biserica îl târâse pe rug?

Citind atent scrierile lui Giordano Bruno despre eros şi magie, atent la ceea ce filozoful sugera numai, subliminal, evitând expunerea directă, deschisă, Matei detectă mărturii discrete ale unor deschideri. Fără a fi explicit, ca în scrisoarea către protectorul său, Bruno scria uneori despre idei care îi veneau pe neaşteptate, despre momente de graţie în care pana lui parcă scria singură. Faptul că nu pomenea de acele şoapte era lesne de înţeles: voia să-şi publice scrierile, ştia că Inchiziţia stă cu ochii pe el.

Asta pe partea de magie. Gândindu-se la ceea ce aflase la Bucureşti, de la doamna Floriana, Matei se simţi îndreptăţit să creadă că Giordano Bruno fusese, şi el, un ales. Un ales mai aproape de Nostradamus, cel care se sfârşise, aşa cum singur îşi prevestise, pe când Bruno avea cincisprezece ani. Se pare că prezicerile lui Nostradamus rămăseseră necunoscute marelui filozof. Nici nu trecuse suficientă vreme pentru ca prezicerile lui să se adeverească, astfel că Nostradamus era încă privit, pe atunci, ca un şarlatan. Dar, la fel ca Nostradamus, Giordano Bruno fusese un ales iniţiat, instruit, capabil să recepteze lucruri complicate, capabil să împingă mai departe cunoaşterea omenirii. Un ales complet opus celor trei copii din Fatima sau lui Petrache Lupu de mai târziu, ca şi vrăjitoarelor sau ghicitoarelor din toate timpurile.

Om al ideilor, ca unul care vedea, în toate, spiritul, Giordano Bruno se rezumase să ateste, discret, călătoria gândurilor, a ideilor, de dincolo spre noi. Mă rog, spre el, ca ales. Nu mersese mai departe. Nu se gândise la reîntrupare. El era numai mesagerul lui Copernic. Copernic nu era în el, Copernic îl vizita doar, uneori, doar pentru a-i şopti idei noi.

Pe atunci, pe vremea lui Giordano, hinduismul nu era cunoscut, se gândi Matei. Lumea, chiar şi filozofii cei mai cutezători, în inerţia ideilor Bisericii, credea în nemurirea pe care Dumnezeu o va dărui aleşilor săi, celor care o vor merita, cândva, dar nu ca o întoarcere pe Pământ. Nu ca o întoarcere într-un alt trup. Nu ca o nouă viaţă. Şi dacă, îndrăzni Matei să gândească, întoarcerile acestea sunt posibile? Dacă întoarcerile acestea s-au întâmplat şi încă se mai întâmplă? Să fi fost Giordano Bruno ales pentru reîntruparea lui Copernic?

Reîntrupare, nu, concluzionă Matei. Bruno, observator atent, inteligent, detectase acea voce, o pomenise în scrisoare fără să-şi dea seama a cui este. Nu cunoştea opera lui Copernic, nu-l identificase cu vocea. Oricui ar fi aparţinut, vocea aceea o auzea numai din când în când, nu sălăşluia în el. Nu, niciun spirit nu se reîntrupase în Giordano Bruno. Fusese numai un ales, ca şi alţii, pentru a i se vorbi de dincolo. Numai Iisus, El singur fusese ales să-l întrupeze pe Dumnezeu pe Pământ. Numai El putea fi considerat un adevărat Messia. Lui Bruno şi celorlalţi - simpli receptori - doar le parveniseră mesaje de dincolo, mesaje pentru ei sau pentru întreaga omenire. Atât.

Îi scrise profesorului Vlad Mirescu, semnalându-i scrisoarea găsită în arhiva Moncenigo. Îi trimise şi o fotocopie a documentului. Era a treia scrisoare pe care o trimitea din Italia la Chicago. În primele două, îi trimisese profesorului textele celor două conferinţe pe care le pregătise şi le susţinuse în faţa profesorilor şi studenţilor de la Facultatea de Filosofie la Padova, la Milano. Conferinţele lui fuseseră primite cu interes. Conducătorul stagiului său, profesorul Giulio Nerro, aprecia efortul său de documentare şi de sintetizare a unui material documentar atât de vast, într-un timp atât de scurt.

(alte migraţii şi sensul călătoriei)

Matei îşi dădea seama perfect. Ceea ce-i spunea Profesorul încerca el încă din anii în care Marele Savant trăia. Şi uite, după atâtea şi atâtea încercări eşuate, reuşise să comunice cu lumea de dincolo. Aşadar, dincolo exista. De dincolo încoace se vede, se aude, se emite. De aici nu se vede acolo. Sau, nu se vedea până acum. Doamne, chiar reuşise?
- O nouă religie, îi şopti Profesorul, răspunsul. O nouă religie, Matei. Asta e miza. Trebuie să încerci, tu întruneşti toate condiţiile. Dacă nu reuşeşti tu, nimeni nu va reuşi vreodată.
- Da, o nouă religie, Maestre. Creştinismul are la bază promisiunea lumii de dincolo. Moralitatea creştină e şi ea bazată pe ameninţarea cu Iadul, pentru păcatele lumeşti, sau răsplata Raiului, pentru o viaţă trăită în umilinţă, post şi rugăciuni. Ce ştiaţi acolo, ce am aflat şi eu, astăzi, acum, nu aduce, deocamdată, nimic nou. Doar certitudinea că dincolo există.
- Dar dacă reuşim să ne mişcăm oricând voim dintr-o lume în alta? îl ajută Profesorul.
- Dacă reuşim călătoria şi într-un sens şi în celălalt, reluă Matei, atunci nu mai suntem ţintuiţi acolo. Nu mai suntem la mâna lui Dumnezeu. Nu trebuie să aşteptăm Judecata de Apoi. Mila Lui. Putem să ne întoarcem oricând dorim. Şi să plecăm iar, acolo, tot aşa: când dorim. Am fi ca nişte Dumnezei. Am fi Dumnezei.
- Poate că nu chiar toţi, îl ajută din nou, Profesorul.
- Desigur că nu toţi vor fi în măsură să controleze călătoria, aprobă Matei. De aceea şi vorbim despre o nouă religie. O religie cu Dumnezeii pe Pământ. Şi preoţii îl reprezintă pe Dumnezeu pe Pământ, dar niciunul nu se pretinde Dumnezeu. Nici şamanii, nici zeii păgâni la care ne rugam în timpuri străvechi şi la care unele popoare se mai roagă şi acum, nici ei nu erau sau nu sunt, cu adevărat, Dumnezei. Nici unii, nici alţii nu stăpânesc călătoria. Nici măcar pe cea la dus. Nemaivorbind de întoarcere, să-i zicem Întoarcere, nu Înviere. Căci Învierea nu se poate repeta, ca în cazul lui Iisus. Întoarcerea, da.

O călătorie spre şi dinspre dincolo! se gândea Matei. Mulţi au povestit cum au făcut-o şi ce au văzut în timpul ei, dar se îndoia că o făcuse cineva cu adevărat. Majoritatea au fost în acel moment în moarte clinică. Ori, în acea stare, când trupul şi gândul sunt între, între viaţă şi moarte, între aici şi dincolo, impresiile şi halucinaţiile înlocuiesc senzaţiile şi percepţiile. Halucinaţiile nu duc la o concluzie, nu probează experimentul. Nu te poţi baza pe ele pentru a generaliza, pentru a extrage o metodă. Ele nu pot defini calea spre dincolo, o cale pe care să mergem cu toţii.

Mai mult, călătorii se influenţează unii pe alţii: e tunel luminos la unul, îl preiau toţi. Invariabil, Dumnezeu îi readuce pe lumea aceasta. Socotise greşit, nu le venise încă timpul.

Nu că era tentat, luase imediat hotărârea să plece, cât mai curând, dincolo. Să plece, ca să se întoarcă, aşa vedea el călătoria. Acum, cât era tânăr. Nu avusese el această premoniţie, că va muri tânăr? O va împlini. Îşi va îngheţa pe veci trupul şi mintea la vârsta marii creativităţi. Se va întoarce tot tânăr, va fi veşnic tânăr, indiferent de ipostazele în care se va întrupa aici, indiferent de forma - de duh, de spirit - pe care o va lua dincolo. Călător etern între două lumi!

Hotărârea o luase, dar nu-i era clar felul concret în care va părăsi lumea aceasta. O numea, deocamdată dispariţie. Ştia numai că dispariţia lui trebuia să fie înconjurată de mister. Nu răpus de boală, nu accident. Oricum, pe acestea două nu le putea comanda sau controla. Rămânea sinuciderea. Asta îi era la îndemână, oricând. Mai încercase aşa ceva în Italia. Sinuciderea l-ar fi îndepărtat însă de călătoria lui Iisus. Sigur, nu trebuia s-o repete - nici nu putea s-o repete cu exactitate -, dar, la Iisus, toate elementele favorabile au fost prezente: în public, martiriu, jertfire pentru salvarea sufletelor omeneşti. Sinuciderea nu i-ar fi adus însă notorietatea pe care Iisus o căpătase prin răstignirea pe cruce, în public. Chiar dacă n-ar fi Înviat, Iisus ar fi fost pomenit peste veacuri măcar pentru acea răstignire odioasă.

Asasinatul ar fi fost o altă cale. Îi veneau în minte cazurile celebre: Iulius Cezar, Lincoln, fraţii Kennedy, Martin Luther King. Misterul acelor tragedii nu se risipise nici peste zeci, sute sau mii de ani. Dar, pe de o parte, oamenii aceia erau deja celebri, erau cunoscuţi de întreaga omenire atunci când fuseseră asasinaţi. Pe el îl cunoştea numai comunitatea ştiinţifică, mai ales în America. Abia după Revoluţie începuse să fie cunoscut şi în ţară: publicat, recenzat, apreciat. Câteva sute de români îl citeau în "România liberă". Cam puţin.

La notorietate avea timp să mai lucreze, îşi spunea el. Dar cine să-l asasineze? N-avea duşmani. L-or fi urând fanaticii regimului nou de la Bucureşti pentru articolele lui anticomuniste publicate aici, în State, sau în ţară. Dar articole ca ale lui apăreau acum cu sutele şi niciun ziarist român nu plătise cu viaţa pentru aşa ceva.

Singură Biserica l-ar vrea dispărut de pe faţa Pământului. Asta dacă i-ar cunoaşte gândurile, dacă ar şti despre planurile lui de călătorie spre lumea de dincolo şi, mai ales, despre planurile lui de întoarcere. Biserica creştină a vegheat întotdeauna ca mitul Învierii să rămână unic. Iisus e unicul fiu al lui Dumnezeu trimis vreodată pe Pământ. Nu poate exista un altul ca El. Un nou Iisus ar pune Biserica în pericol. Ar putea da naştere unei noi religii. Dar, chiar dacă ar şti că el e capabil să călătorească dus şi întors, Biserica n-ar acţiona violent în cazul lui. N-ar pune pe cineva să-l asasineze. Pe ereticii ca Giordano Bruno îi arsese pe rug în public, în văzul tuturor, cu sentinţe în regulă, după procese răsunătoare. Dar vremurile acelea trecuseră. Biserica catolică îşi vlăguise puterile în lupta cu protestantismul. Nici învinsă, dar nici învingătoare, ieşise slăbită, împuţinată. Pierduse ţări întregi. Din Scaunul său de la Roma, Papa mai afurisea câte un eretic, mai vocifera împotriva divorţului sau cuplărilor nenaturale, mai îndemna la pace atunci când era invadată vreo ţară. Câştiga victorii mici, iluzorii, şi pierdea marile bătălii: sectele aşa-zis creştine se înmulţeau pe zi ce trece. Biserica ortodoxă nu fusese nici în trecut radicală. Ea lăsa în seama Domnului judecarea ereticilor care-i luau cuvântul în răspăr şi care nu-i respectau porunca. Iar până la Judecata de Apoi mai era... Biserica protestantă, mai activă când era vorba de a sprijini o cucerire teritorială aducătoare de bogăţii, nu se arătase la fel de energică atunci când tot felul de pastori se declaraseră trimişii lui Dumnezeu pe Pământ. Îi lăsase să predice în voie.

N-avea duşmani, nu-l ameninţase nimeni, dar asta nu însemna că nu putea inventa astfel de ameninţări. La începutul anului 1991 începu să se plângă colegilor, profesori la Universitate, şi studenţilor, că a primit repetate ameninţări cu moartea. La întrebarea cine crede că e în spatele acelor ameninţări? ridica din umeri. Mister. N-avea nicio idee despre cel sau cei care îi doreau dispariţia. A găsit şi mesaje pe computerul de la facultate. Cine să fie?

Nu respingea ideea unei combinaţii: asasinat şi sinucidere. Un asasinat care să pară sinucidere, sau o sinucidere care să fie luată drept un asasinat. Dacă ar fi reuşit aşa ceva, ar fi creat şi mai mult mister în jurul morţii sale. Dar cum să se sinucidă şi să dea impresia că a fost asasinat? Iar cealaltă variantă era şi mai dificilă, dacă nu imposibilă: n-avea duşmani, nu exista niciun potenţial asasin, de unde să-l ia pe cel care şi-ar fi cosmetizat actul, ca să pară o sinucidere?

Notorietatea. Notorietate dincolo de mediul universitar şi ştiinţific. Cum s-o câştigi mai bine decât apărând la televizor? Dacă Revoluţia n-ar fi fost transmisă în direct, la televiziune, ar fi ştiut de ea întreaga lume?

S-a dus la Chicago Fox şi le-a propus o emisiune. Un show, deşi termenul de show îl găsea impropriu. Va prezenta un amestec bine dozat de elemente de fizică, cosmogonie, astrologie şi ocultism, învăluind totul în mister. Va atrage audienţă, ce-ar fi să îi dea spaţiu de emisie, dacă se poate chiar în reţeaua naţională Fox?

***

Din când în când, în momentele de linişte, mai ales când lucra noaptea târziu, auzea vocea profesorului Mirescu. Îl aşteptau. Să nu se grăbească, să aleagă singur momentul potrivit. Şi să nu-i fie teamă. Ei sunt siguri că va reuşi.

Într-o seară, profesorul Mirescu îl întrebă:
- Te-ai gândit, Matei, cum se face că ai început să joci şah la un nivel destul de bun? Ţii minte că am încercat odată să joc cu tine şi am renunţat după acea încercare: aveai un nivel de copil care abia ştia să mute piesele.
- Da, mi-e şi ruşine când îmi aduc aminte, recunoscu Matei. Şi, acum doi ani, m-am trezit că ştiu pe de rost partidele lui Lasker. Sigur că m-am întrebat, dar n-am găsit explicaţia.
- Ai auzit vorbindu-se de o minte genială, un evreu tânăr, tot din Bacău, ca şi tine?
- Profesorul meu de fizică, de la liceu, a auzit de el. A murit în Primul Război Mondial?
- Da, despre acel tânăr vorbim. Wolfi Eichenck. Pasionat de şah. Voia să ajungă ca Lasker, campion mondial. Juca şah orb, n-avea nevoie de tablă de şah şi de piese. L-am cunoscut aici. O parte din el e în tine. Şi el a putut călători, aşa cum sunt convins că o vei face şi tu.
- Uimitor, professore. Cu alte cuvinte, în mine, Matei Gorganu, trăieşte acest Wolfi? În realitate sunt Wolfi Eichenck?
- Nu întru totul. Eşti şi el, eşti şi tu. De la el cred că mai ai şi dorinţa de a-l apăra pe rege. Şi acest tânăr a plecat la război şi a ajuns să-şi dea viaţa Pentru ţară şi rege. Şi pe tine te-a apucat subit grija faţă de ţară. Când?
- În 1988, spre sfârşitul anului, preciză Matei.
- Până atunci nu scrisesei nimic anticomunist, nu? Şi, deodată, ai început seria de articole din "România liberă". Poate că nu te-ai întrebat de ce. Acesta e motivul. Motivul pentru care Wolfi a plecat, în 1916, pe front. Şi regalismul tău?
- Tot subit a apărut, recunoscu Matei. Imediat după Revoluţie.
- Şi regalismul i-l datorezi lui Wolfi. Dar şi el îţi datorează ţie, în mare măsură, întoarcerea. O minte strălucită ca a lui nu putea să se întoarcă decât într-o minte strălucită ca a ta.
- Mai e ceva din Wolfi în mine? întrebă Matei.
- Nu-i eşti copie exactă, nu s-a reîntrupat în tine decât cu calităţile lui excepţionale. El, cât a trăit, a fost un visător. Tu eşti raţional. El - un neîndemânatec. N-a ştiut niciodată să-şi lege şireturile de la bocanci. Asta ca să-ţi dau numai un exemplu. N-a avut niciodată o iubită. A şi trăit prea puţin, a murit de tânăr. Tu te bucuri de viaţă şi pentru el. Patty, logodnica ta, e poate acea iubită pe care Wolfi n-a mai ajuns s-o aibă. Stau şi mă gândesc dacă nu cumva e şi ceva mai mult decât atât. Ea evreică... Străbunicul ei, Sami Weissman...
- Ce-i cu el?
- Sami Weissman a fost camarad, pe front, cu Wolfi Eichenck. A fost lângă Wolfi când acesta a murit. L-a dus la Bacău. Sami a păstrat cartea cu partidele lui Lasker. S-ar putea ca acea carte să mai existe în familia logodnicei tale. După acea carte ai jucat tu, atunci când l-ai provocat pe profesorul Brian. Vezi legătura? întrebă Vlad Mirescu.
- Să încerc, spuse Matei. Eu, prin partea Wolfi din mine, mă simt atras de Patty, urmaşa prietenului său de pe front, Sami Weissman. Poate că e şi mai mult decât atât. Să nu râdeţi...
- Ce anume?
- Poate că din acelaşi motiv mă simt atras de iudaism. Şi nu m-am oprit la studiu, vreau să trec la religia mozaică. Wolfi?

***

Într-adevăr, nu avea de ce să se teamă: întoarcerea era sigură, era controlabilă. Nu risca să se întoarcă în persoana unui troglodit. Va reveni, cu tot ceea ce ştia, într-o minte superdotată, capabilă să-l absoarbă, să-l asimileze şi să îmbogăţească astfel zestrea de cunoaştere a omenirii.

***

(misterul crimei lui Petru Culianu - scenarii metafizice)

Când inginerul Adrian Georgescu intră în birou, Matei Gorganu se ridică şi îi strânse mâna:
- Domnul Adrian Georgescu, da?
- Da, eu v-am telefonat. Vă mulţumesc că m-aţi primit, să mă scuzaţi dacă vă deranjez...
- Matei, domnule inginer. Niciun deranj. Înţeleg că sunteţi un apropiat al lui Patty...
- Am cunoscut-o pe bunica ei în România. În ultimii ani am fost apropiaţi. Simona, bunica lui Patty, m-a rugat să mă ocup de administrarea bunurilor familiei. De fapt, e mai mult decât atât. Mama lui Patty, Vera, e fata mea şi a Simonei. A fost, că s-a prăpădit. Simona a plecat din România însărcinată cu Vera. Eu n-am ştiut de asta multă vreme. Simona m-a ţinut departe de ea, a avut motivele ei. Abia când s-a prăpădit Vera, mi-a spus că era fata mea. De atunci, atât cât îmi dă voie ea, încerc să am grijă de nepoată, aşa cum aş fi vrut să am grijă de fata mea, dacă aş fi ştiut.

Se hotărâse brusc să-i spună ceea ce numai el, Simona şi Patty ştiau. Avea oare dreptul să spună altcuiva secretul lor? O făcuse spre binele lui Patty, ca să-i câştige încrederea logodnicului ei, ca să-şi justifice într-un fel vizita?
- Impresionant, făcu Matei. Ca o poveste de film. Nu vi s-a rupt inima când aţi aflat?
- N-aş vrea să vorbim prea mult despre asta. E vorba de trecut, trecutul nu-l putem schimba. Viitorul lui Patty mă interesează...
- Înţeleg, spuse Matei. Poate chiar vă îngrijorează. Dar eu pot să vă asigur că am cele mai bune intenţii faţă de ea. Ne vom căsători. Ştiu că asta e grija părinţilor fetelor în România...
- E tânără, e crudă şi, ca şi bunica ei, e naivă. Iar dumneata, domnule Matei, eşti atât de puternic. Te-am văzut aseară la TV. Păreai că poţi subjuga pe oricine, cu puterea minţii.
- Domnule inginer, fiţi sigur că nu mă joc cu Patty. Ce părere v-a făcut emisiunea?
- Ce să spun? Am fost surprins, nu ştiam că dumneata eşti profesorul despre care mi-a povestit Simona. Ca inginer, cred numai în lucruri palpabile. Cred în ceea ce văd. E drept, cred şi în Dumnezeu, şi asta fără ca să-l văd sau să-l aud. Dar religia e o excepţie. Crezi pur şi simplu. Nu îţi explici de ce. Dacă-mi daţi voie, chiar aveţi darul premoniţiei? Auziţi vocile acelea care vin dinspre viitor?
- Le aud, spuse Matei. Nu trişez. Nu încerc să epatez. Uneori mă feresc să spun chiar tot. Uite, dumneata mi-ai spus un secret pe care Patty nu-l ştie. Îţi voi spune şi eu ceva ce n-am spus nimănui. Asta pentru că vreau să verific ceva, iar dumneata m-ai putea ajuta. Acum câţiva ani, m-am trezit că joc şah foarte bine. Aşa, dintr-odată. Că joc refăcând partidele lui Lasker, fără să le fi studiat vreodată. Se pare că nu le joc eu, ci un tip, tot din Bacău, de unde sunt şi eu. Unul care s-a prăpădit pe front, în Primul Război Mondial. Era prieten cu Sami Weissman, străbunicul lui Patty. Îl chema Wolfi Einchenck. Ştiţi ceva despre asta? Aţi văzut vreo carte veche de şah, cu partidele lui Lasker, pe la familia Weissman?
- Da, Simona mi-a arătat o astfel de carte. Mi-a spus că tatăl ei, Sami, pe care l-am cunoscut şi eu, o păstra cu sfinţenie, ca pe o amintire de preţ de la un camarad de pe front.
- Aşadar bănuielile se confirmă, spuse, privind în gol, Matei. Să nu-mi cereţi vreo explicaţie raţională, domnule inginer. Iată o dovadă că existenţa noastră e compusă din mai multe apariţii. Că plecăm, dar ne şi întoarcem pe acest pământ. Vedeţi aşadar că nu exageram în ceea ce spuneam aseară în emisiune. Ba încă n-am spus tot, ca să nu sperii lumea. De aceea n-am întrebat-o pe Patty de existenţa acelei cărţi. Ea nu trebuie să se teamă de mine sau de forţa mea, cum nu trebuie să vă temeţi nici dumneavoastră.

Oricât de neîncrezător ar fi fost în astfel de lucruri, Adrian trebuia să admită că lucrurile prea se potriveau. Matei Gorganu era şi logodnicul nepoatei sale, era şi prietenul - revenit, reîntrupat - al lui Sami Weissman. Şi el avea misiunea să le curme viaţa. Amândurora. S-o facă să sufere pe Patty, sânge din sângele lui.

Trebuia să-l lovească, dar totul îl îndemna acum să-l cruţe pe acest profesor. Un om puternic, dar, în acelaşi timp, un visător. Poate chiar un deschizător de drumuri. Unul care controla minţile şi gândurile, cum nu reuşise nimeni până atunci.

Simţi nevoia să rupă tăcerea care se instalase:
- Am citit într-un ziar românesc că ai fost ameninţat. Ai idee, domnule Matei, cine ar putea fi?
- Nu ştiu, domnule Adrian. Vedeţi doar cu ce mă ocup. Pe cine să deranjeze cercetările mele?
- Nu ţi-e frică? Patty ce zice?
- Nu mi-e frică. Ştiu că voi muri tânăr. Iar faptul că ştiu că voi reveni, cândva, aşa cum a revenit acest Wolfi Einchenck, îmi dă puterea să ignor ameninţările acestea.
- Totuşi, insistă Adrian Georgescu, poate ar fi bine să-ţi iei măsuri de apărare.
- În ce sens?
- Uite, am fost deschişi unul cu celălalt. Am venit aici pentru că mă îngrijora situaţia lui Patty. Pe partea asta, dumneata m-ai liniştit. Dar nu pot să-l las pe logodnicul nepoatei mele să înfrunte pericolul cu pieptul gol. Matei, ai o armă?
- Nu, nici n-aş şti ce să fac cu ea.

Adrian îl scoase de sub haină pe Baby One şi i-l întinse peste birou.
- Ce-i cu ăsta? se miră Matei.
- Un fel de Beretta, construit de mine. N-are serie. Dacă îl găseşte cineva, nu ajunge nici la mine, nici la dumneata. Trebuie să te aperi, dacă va fi cazul. Uite cum se manevrează.

Scoase dintr-un buzunar încărcătorul şi îl montă în tocul pistolului. Îi arătă cum se manevrează închizătorul, cum să-l echilibreze în palmă şi cum să ţintească. Matei repetă mişcările, amuzat.
- Ştiţi ce? Lăsaţi-l aici, cine ştie? Poate că reuşesc să sperii pe cineva cu el. Îmi pare rău că nu mai putem sta de vorbă, peste zece minute intru la curs. Dar, ce-ar fi să veniţi din nou pe aici? Luni dimineaţa mai sunteţi în Chicago?
- Da, plec până la Joliet în seara asta, dar ne putem vedea luni. La ce oră? întrebă Adrian.
- La 9:30 dimineaţa. La zece intru la curs.
- Cred că nu trebuie să insist: te rog nu-i spune lui Patty despre vizita mea. Ştiu cum sunt tinerii, nu le place să te amesteci în viaţa lor.
- Sigur. Pe luni, domnule Adrian.
- Pe luni, Matei.

Ieşind din biroul lui Matei Gorganu, Adrian Georgescu încă se mai gândea la ce se întâmplase. Venise să-şi observe ţinta, să se întărească în hotărârea de a o executa, şi, când colo, se înduioşase. În loc să-l ameninţe cu pistolul, i-l oferise ca să se apere. Ce-o să-i spună lui Malciu? Ce va face luni? Ce avea să se întâmple cu profesorul?

Îi veni în gând ciobanul din Mioriţa. La fel ca el, Matei Gorganu vorbea - senin şi resemnat - despre moarte. Avertizat, ca şi ciobanul, n-avea de gând să se apere. Şi unul şi celălalt se lăsau în voia destinului. Lăsându-i pistolul, încercase să-l înarmeze împotriva destinului. Nu era însă sigur că profesorul îl va folosi, la nevoie.

Conducând spre ieşirea din campus, observă o Toyota maronie parcată pe o alee. Avea numere de Illinois. Spionul Bucureştiului era pe-acolo! Mai bine că n-a dat ochii cu el. Ăsta complica şi mai mult lucrurile. De ce n-o mai fi aşteptând Malciu? De ce s-o grăbi? Poate că securiştii au acelaşi gând ca şi el. Din ambiţie se grăbeşte, nu vrea să i-o ia altul înainte!

***

Pregătindu-şi notele pentru curs, Matei Gorganu se gândea şi la vizita inginerului, şi la telefonul securistului. Le dăduse întâlnire la aceeaşi oră, simţind că ora aceea venise. Luni era ziua lui de naştere. Împlinea 35 de ani. Era un moment potrivit, ideal chiar, nu putea aştepta altul mai bun. Securistul va acţiona, aşa i se părea normal. Nu era sigur ce va face inginerul, dar, în mod sigur, prezenţa lui va complica lucrurile. De aceea îi dăduse întâlnire tot atunci. Iar pistolul adus de el era un dar nepreţuit. Ştia cum îl va folosi.

Luni dimineaţa, Marcel Dragoman, îmbrăcat în salopeta gri-albastră, îşi ocupă postul de observaţie din balconaş. Era ora 9. Îl văzu pe Matei Gorganu intrând în birou la ora 9:15. A mai aşteptat: a zis ora 9:30, la 9:30 va intra în birou. Îşi puse mănuşile şi îşi pregăti pistolul: montă încărcătorul, ridică piedica. Oglinda era acolo, nu-i mai rămânea decât s-o spargă. Şi apoi să dispară.

William Seiffert se hotărâse să discute cu profesorul Gorganu ca de la bărbat la bărbat. O iubea încă pe Patty, o iubea cu disperarea că o pierduse şi tot cu disperare ar fi vrut-o înapoi la el. Dar Patty îl evita ori de câte ori el încerca să-i aducă aminte de ceea ce fusese între ei. "Ce a fost, a fost, Will. Îl iubesc acum pe Matei, nu mai e nimic de făcut. Putem rămâne prieteni..."

Auzi, îl iubea pe profesor! Îl iubea numai pentru că profesorul o făcuse să-l iubească. Se juca cu mintea ei, îi controla şi sentimentele. Îşi bătea joc de Patty, cum îşi bătea joc de toţi. Şi, dacă nu-i păsa prea mult de restul lumii, nu putea suporta s-o vadă pe marea lui dragoste înlănţuită în vrăjile de doi bani ale profesorului. Mersese şi el la şedinţele lui de spiritism în grup. Trucuri, vorbe, nimic concret. Premoniţia lui? Aiureli. Un singur lucru reuşise profesorul: o controla, telepatic, pe Patty. Făcea cu ea orice dorea. O folosea ca pe o jucărie. Ştia perfect de care sfoară să tragă, pe care buton să apese. Patty răspundea perfect la comenzile lui.

Colegii lor, văzându-l că suferă, îl îndemnau s-o uite. "Will, n-ai nicio şansă. El - profesor renumit, tu - ca noi toţi, la mâna lui. Ne dă notă de trecere sau nu. Cu ce s-o impresionezi? Cu cei douăzeci şi trei de ani? Cu faţa ta angelică şi cu trupul tău atletic? Păi nici proful nu arată deloc rău, la treizeci şi cinci de ani. Să fii în locul lui Patty, pe cine ai alege?"

De aceea venise mai devreme la curs, în acea dimineaţă de luni 29 aprilie. Ca să-i spună profesorului, deşi era sigur că ştie: că ţine la Patty şi că e gata să facă orice pentru ea. Chiar şi un gest disperat. Aşa îi va spune.

Urcând scările, William Seiffert se uită la ceas. Era 9:28. Mai era o jumătate de oră până la începerea cursului. Cine ştie, poate reuşea să-l convingă pe Matei Gorganu să renunţe la Patty.

Bătu la uşă şi auzi, dinăuntru, vocea profesorului: "Intră". Intră şi închise uşa în urma lui. Când se întoarse spre biroul profesorului, auzi o bubuitură.

După ce spuse "Intră", Matei Gorganu ridică pistolul şi îl lipi de ceafă. Cu degetul mare pe trăgaci, aşteptă ca vizitatorul din uşă să se întoarcă cu faţa spre el. Constată cu mirare că nu era Adrian Georgescu, nu era nici vreun necunoscut, trimisul Securităţii. Ce-o fi vrând Will, de a venit neanunţat? Se va lămuri el mai târziu. Apăsă pe trăgaci. Cu mirarea pe faţă îşi începu călătoria.

De lângă uşă, Will văzu cum capul profesorului se mişcă spre stânga, ca şi cum l-ar fi împins cineva, apoi cade cu zgomot, cu faţa în jos, pe tăblia biroului. După câteva clipe, lângă ceafa profesorului cădea mâna lui dreaptă. În cădere, din mână se desprinse un pistol. Pistolul se rostogoli pe birou. Încă mai fumega. Din părul de pe ceafă, sângele se scurgea, întinzându-se pe birou.

Will nu îndrăzni să facă niciun pas. N-ar fi văzut mai mult decât vedea de acolo, de lângă uşă, unde rămăsese încremenit. Capul şi mâna profesorului încremeniseră şi ele. Totul încremenise.

Se gândi să strige după ajutor. Să sune la Serviciul de Urgenţă, la 911. Cui i-ar fi folosit? Profesorului, în niciun caz. Iar pe el l-ar fi luat la întrebări: Ce căuta acolo? Cum de l-a găsit tocmai el, fostul iubit al logodnicei profesorului? Nu cumva era pistolul lui? Gelozie? Chiar trebuia să-l omoare?

***

În clădire domnea liniştea obişnuită. Niciun semn despre grozăvia care se întâmplase.

Marcel Dragoman se pregătea să coboare din balconaş, când văzu un tânăr intrând în biroul lui Matei Gorganu. Imediat după ce tânărul dispăru în birou, se auzi un zgomot. Oricine ar fi putut crede că e un pocnet de uşă închisă cu putere, dar pentru el nu putea fi decât explozia unui glonţ. Oare ce se întâmplase în biroul profesorului?

Era periculos să coboare. Risca să fie văzut. Aşteptă.

Nu trecu mai mult de un minut. Tânărul ieşi în fugă, busculând un bătrân care urca scările. Dragoman, care se pregătea să coboare, trebui să se întoarcă şi să se ascundă din nou balconaş. De acolo îl văzu pe inginerul Georgescu intrând în biroul lui Matei Gorganu.

Adrian Georgescu ajunsese la etaj, în capul scărilor. Tânărul care ieşise din biroul profesorului era gata-gata să-l răstoarne. Adrian Georgescu mormăi: Tinerii din ziua de azi. De ce s-or fi grăbind, când n-au nicio idee unde vor să ajungă?

Se uită la ceas. Era 9:30. Ajunsese la timp. Îi plăcea să fie punctual. Bătu la uşa lui Matei Gorganu. Nu-i răspunse nimeni. Aşteptă un timp, apoi intră.

Primul lucru pe care-l zări fu pistolul lui. Baby One era pe birou, cu ţeava îndreptată spre capul profesorului. Capul profesorului era năpădit de sânge. Sângele se scursese şi pe birou. Viaţa profesorului se scursese şi ea.

Se duse lângă birou. Gaura din ceafă, pistolul alături - părea sinucidere. De ce nu trăsese în tâmplă? Când te împuşti din spate, e mai greu să controlezi arma. Sau l-a împuşcat tânărul care ieşise din birou. Să fi fost acela trimisul Securităţii? Executorul, omul bărbosului? Dacă ar fi fost aşa, de ce ar fi folosit arma lui, arma pe care i-o dăduse el profesorului? Ce, n-avea Securitatea arme? Încercase Matei Gorganu să se apere şi tânărul acela l-a dezarmat şi apoi l-a executat cu Baby One? Posibil, dar tot sinuciderea i se părea mai plauzibilă.

Ori sinucidere, ori execuţie comandată de Securitate, nu mai era nimic de făcut pentru Matei Gorganu. Îşi făcu cruce şi se rugă pentru sufletul lui: Dumnezeu să-l ierte şi să-l primească la El! Şi să-l întoarcă pe Pământ, aşa cum visase omul acesta netemător de moarte.

Dădu să plece, dar se întoarse şi se apropie de birou. Pistolul lăsat acolo ar fi fost o dovadă că profesorul s-a sinucis. Dacă-l lăsa acolo şi reuşea să dispară fără să fie văzut, n-avea de ce să se teamă: Baby One nu i-ar fi condus pe anchetatori la el. Şi chiar dacă ar fi ajuns la el, Adrian Georgescu ar fi arătat spre tânăr: acela fusese în birou în momentul împuşcăturii. El a venit după, nu putea fi incriminat.

Dar, nu era numai asta, nu de asta se întorsese din drum. Dacă lăsa pistolul acolo, Malciu ar afla că nu şi-a îndeplinit misiunea. Nu l-ar fi crezut, n-ar fi crezut nimeni pe lumea asta că a tras şi a plecat lăsându-şi arma la locul crimei. Iar Malciu îşi dorea nespus ca misiunea lor să reuşească. Ultima misiune. Nu putea să nu-i ofere satisfacţia mult dorită. Mai ales că nu îl costa nimic. Atâta doar că, negăsind arma cu care s-a tras, ancheta va trebui să înlăture varianta sinuciderii.

Cu un şerveţel din cutia de pe masă, Adrian Georgescu luă pistolul şi îl ascunse în buzunarul din interior al jachetei. Apoi, închizând uşa cu grijă, ca şi cum n-ar fi vrut să-l tulbure pe profesor, coborî, calm, scările şi se urcă în Fordul Taurus.

La ora 10:30 ieşise deja din zona Chicago şi gonea pe autostrada I-90 spre New York.

Marcel Dragoman îl văzu pe inginer coborând scările. Nici el nu stătuse mai mult de un minut în biroul profesorului. Ce făcuse acolo, n-avea cum să ştie. Dar, cu orice risc, trebuia să vadă ce e acolo. Căci ceva trebuie să fi fost: nu bubuie un pistol din senin, intră acolo, pe rând, doi inşi, şi pleacă la treburile lor ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu iese fum fără foc.

Coridorul de la etaj era gol. Privind în toate părţile, Dragoman se furişă în biroul profesorului. Ceea ce văzu acolo nu-l surprinse. Glonţul care bubuise făcuse o gaură în ceafa profesorului. Numai că nu se vedea nicăieri arma din care acel glonţ pornise. Cineva trăsese. Ia să vedem: inginerul Georgescu intrase în birou după ce ieşise de acolo tânărul, student sau ce-o fi fost. Inginerul ieşea din schemă, nu putea fi el cel care a tras. Nici nu era de crezut că Malciu îl trimisese şi pe inginer, şi pe tânăr, cu aceeaşi misiune. Înseamnă că inginerul sosise prea târziu, aşa cum sosise prea târziu şi el, Dragoman. Altcineva le-a luase înainte. Tânărul! Cu ce motiv? Sigur, nu era de-al lor, după cum era aproape sigur că nu era nici de-al legionarilor. Atunci, cine îl trimisese? Unde mai pui că timpul în care acţionase fusese scurt, poate prea scurt. A avut timp să intre, să-i dea ocol profesorului şi să-i înfigă glonţul în ceafă? Nu era sigur: bubuitura o auzise la câteva secunde după ce tânărul intrase în birou. Un timp prea scurt. Să se fi sinucis profesorul? Exclus. Ar trebui să aibă, lângă el, o armă.

Nu mai era nimic de văzut, nimic de făcut şi nici nu era timp de pierdut. Oricând putea intra cineva. Se strecură cu grijă afară din birou. Şterse clanţele uşii, ca să nu rămână nicio urmă. În câteva clipe, ajunse în balconaş şi, de acolo, ieşi prin luminator. Aplecându-se, aproape târându-se, coborî pe clădirea depozitului de alături. Îşi dădu drumul pe rafturi şi se îndreptă, în goană, spre ieşire. Prin uşa întredeschisă, se asigură că nu era nimeni prin preajmă. Ieşi pe alee şi, cu paşi egali, ca şi cum ar fi examinat arbuştii de pe margine, se îndreptă spre Toyota lui.

***

Câtă vreme nu vor găsi adevăratul făptaş, asasinul, ancheta va rămâne la acele bănuieli. Asta era! Putea să-şi revendice acţiunea. Nu în public, bineînţeles, dar putea să-i raporteze lui Rădoianu că misiunea a fost îndeplinită. Că-l redusese la tăcere pe duşmanul regimului de la Bucureşti. Dar, legionarii puteau să facă şi ei acelaşi lucru: să-şi revendice asasinatul. Cu atât mai bine. Nici ei n-o puteau face în public. Va rămâne, veşnic, un mister: securiştii sau legionarii?

Nici dacă ar fi plănuit-o în felul acesta n-ar fi putut ieşi mai bine. Misterul morţii profesorului Matei Gorganu! Ca un titlu de roman! I-ar fi plăcut şi profesorului, tot a fost el mare amator de mistere. I-ar fi plăcut. Dar acum nu mai poate să-i placă.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer