Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Psihic şi materie


Marie-Louise von Franz, traducere de Ida Alexandrescu

24.08.2016
Editura Herald
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Marie-Louise von Franz
Psihic şi materie
traducere din limba germană de Ida Alexandrescu
Editura Herald, 2016



Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Prefaţa editorului

Cartea de faţă reprezintă cel de-al doilea volum dintr-o serie de scrieri în care au fost publicate, în ordine tematică, articolele şi prelegerile Mariei-Louise von Franz. După primul volum, dedicat temei "visului", cel de-al doilea volum are drept temă centrală "psihicul şi materia". Este vorba aici despre o discuţie cu privire la sincronicitate - coincidenţa a două sau mai multe evenimente care, din punctul de vedere al cauzalităţii, nu au nicio legătură; este vorba despre aşa-numitul fenomen al "coincidenţei" judicioase, despre o polemică referitoare la noţiunea de timp şi despre punctele de contact dintre ştiinţele naturii şi psihologia analitică referitor la legătura dintre spirit şi materie.

Această problemă face parte în prezent din preocupările centrale ale diferitelor direcţii de cercetare - de exemplu, microfizica, medicina psihosomatică, biologia, fizica cuantică şi psihologia abisală. În peste treizeci de ani de activitate, Marie-Louise von Franz s-a ocupat de probleme, de cunoştinţe şi de teze atât din punctul de vedere al ştiinţelor sociale, cât şi din cel al ştiinţelor naturale cu privire la tema amintită; acestea şi-au găsit expresia în numeroase articole, rezumate şi conferinţe. Multe dintre ele nu au fost publicate niciodată, ori - în cazul în care au apărut pe piaţă - au fost publicate numai în variantă engleză sau franceză, ori provin din publicaţii care între timp s-au epuizat.

Toate contribuţiile pentru acest volum au fost revizuite şi prelucrate parţial, din nou, de către autoare. Au fost scrise în perioada 1960-1986 şi nu şi-au pierdut actualitatea şi importanţa pentru gândirea holistică.

În concordanţă cu autoarea, am decis să nu publicăm contribuţiile în ordine cronologică, ci am structurat volumul după gradul de înţelegere, caracterul general introductiv şi afinităţile tematice ale fiecărui articol. Referinţele exacte, specificând data articolelor şi locul în care au apărut pentru prima oară, sunt menţionate în indicele bibliografic.

Mulţumim autoarei şi tuturor participanţilor pentru ajutorul acordat la compilarea acestui material valoros.

Mulţumirile noastre se îndreaptă către doamna Jacqueline Schteib-Blumer pentru corectura îngrijită a textului acestei a doua ediţii prelucrate.

(Robert Hinshaw, Einsiedeln, 1988/2003)

I. Psihic şi materie din perspectiva psihologiei lui C.G. Jung

Arhetipul drept categorie a trăirii

După o concepţie general acceptată, există doi descoperitori ai inconştientului: Sigmund Freud şi C.G. Jung. Ei au redescoperit un fapt care se afla de mult timp în discuţie, dar care nu fusese cercetat empiric: există o realitate psihică dincolo de conştiinţa eului. Freud vedea în subconştient în primul rând domeniul în care există impulsuri sexuale refulate. Pentru Jung, subconştientul reprezintă - în plus şi în mod esenţial - un domeniu în care percepţiile subliminale, procesele de dezvoltare psihică în pregătire, adică prefigurarea unor viitoare procese de conştiinţă şi, în general, toate conţinuturile creatoare sunt constelate. De fapt, există şi un al treilea descoperitor independent al inconştientului, matematicianul francez Henri Poincaré, care printr-o trăire personală a descoperit inconştientul din sinea lui. El a căutat o explicaţie pentru aşa-numitele funcţiuni automorfe, explicaţie pe care nu a putut-o găsi, văzând apoi soluţia acestei probleme întro viziune avută în stare de semisomn. Astfel, a ajuns la concluzia că trebuie să existe o a doua personalitate inconştientă în om, care, spre uimirea lui, este capabilă să emită o judecată matematică valabilă.

În măsura în care atenţia lui Freud s-a îndreptat mai ales asupra aspectului instinctual al inconştientului, el a apelat mereu la ştiinţa medicală, la fiziologia creierului, la endocrinologie şi mai ales la cercetarea proceselor biologice în general. Dimpotrivă, Jung s-a împotrivit încă de la început asocierii precipitate a inconştientului cu procesele corporale şi materiale; dar nu deoarece nu credea într-o astfel de relaţie, ci pentru că era convins că fenomenele ar trebui cercetate mult mai mult numai în domeniul psihic per se şi studiate mai diferenţiat înainte de a putea stabili legături cu procesele somatice. A vrut să contracareze şi prejudecata materialistă a epocii sale, care dorea să tragă concluzia pripită că psihicul ar fi un epifenomen al proceselor fiziologice. Jung credea că relaţia dintre psihic şi procesele somatice se va afirma în mod natural când cercetările în ambele domenii vor ajunge foarte departe. Existenţa unei astfel de legături pare acum să se impună, chiar dacă noi nu discernem întotdeauna mecanismele într-un domeniu neaşteptat, cum este cel a microfizicii. Acest lucru demonstrează, după părerea mea, înţelepciunea rezervei lui Jung.

Jung este recunoscut ca descoperitor al aşa-numitului experiment al asociaţiilor. În acest test se stabileşte o listă de o sută de cuvinte care pe de o parte se presupune că îi sunt relativ indiferente subiectului experienţei (de exemplu: "masă", "scaun", "pahar" etc.) şi, pe de altă parte, pot eventual să atingă anumite reprezentări emoţionale ale subiectului. Subiectul trebuie să efectueze cât mai repede posibil o asociere pentru fiecare cuvânt; de exemplu: masă-scaun, pahar-apă, lumină-întuneric etc. Dar de îndată ce se abordează un complex, se poate constata o încetinire considerabilă a timpului de răspuns. Dacă este vorba despre un complex important, răspunsurile încetinesc şi pentru cuvintele următoare, fapt care este numit fenomen de "perseverare". Mai târziu acest test a fost combinat cu un experiment psiho-galvanic. Se măsoară în acelaşi moment curba de respiraţie a subiectului, cât şi conductivitatea electrică a pielii sale. Atunci se poate constata un fenomen asemănător: în momentul în care apare fenomenul de perseverare, se amplifică şi curbele. Aceste curbe nu măsoară fenomenul psihic în sine, ci fenomenele fiziologice provocate de excitaţia emoţională. Jung era un tânăr asistent la clinica Burghölzli când doctorul F. Riklin Senior a introdus experimentul asociaţiilor, inventat de doctorul german Aschaffenburg, cu scopul de a găsi noi informaţii cu privire la fiziologia creierului, informaţii care să-i permită ameliorarea diagnosticului anumitor traumatisme cerebrale. Jung a preluat acest experiment conferindu-i un cu totul alt sens, făcând total abstracţie de posibilităţile fiziologice ale creierului. El s-a concentrat asupra elucidării contextului pur psihic al întârzierii răspunsurilor. A descoperit astfel că în psihic există aşa-numitele complexe - astăzi un cuvânt bine cunoscut -, adică personalităţi parţiale, respectiv pachete de reprezentări emoţionale asociate unui element central şi care au tendinţa să atragă tot mai mult material de asociere. Aşa cum am arătat, de fiecare dată când un complex este abordat, au loc şi modificări corporale. Acest lucru demonstrează că Jung a avut dreptate să nu se grăbească să stabilească o relaţie între psihic şi mecanismele cerebrale; s-a dovedit mai târziu că aceste complexe nu afectau numai creierul, ci mai ales corpul în întregul său. Această noţiune este un lucru de la sine înţeles în zilele noastre. În psihosomatică vorbim despre nevroze cardiace etc. Există nevroze care afectează în mod tipic activitatea inimii; complexe nevrotice care pot perturba activitatea digestivă a ficatului, a bilei. Dacă psihicul inconştient pare legat de corp, este uşor de înţeles că este în legătură cu întreg corpul şi nu numai cu procesele cerebrale. Conform unor concepţii mai noi, creierul pare a fi doar un aparat diferenţiat care serveşte ordonării percepţiilor senzoriale venite din lumea exterioară.

Medicina populară intuitivă, mai ales cea din Extremul Orient, a asociat dintotdeauna anumite complexe cu anumiţi centri ai corpului. În China, există 365 de divinităţi ale corpului. Fiecare parte a corpului, fiecare funcţie corporală, fiecare organ intern, fiecare centru nervos are "divinitatea" sa. S-ar putea spune că aceste divinităţi ale corpului reprezintă percepţiile intuitive interne ale anumitor senzaţii endosomatice. Existenţa unei relaţii între complexe şi procesele corporale este indubitabilă, dar nu trebuie să tragem din acest fapt concluzii pripite.

Jung s-a concentrat mai întâi asupra cercetării efectelor complexelor inconştiente asupra personalităţii globale şi asupra rolului lor în calitate de componente ale destinului în cadrul personalităţii individuale.

În acest context, trebuie să definim ce înţelege Jung prin "psihic":În primul rând, totalitatea conştiinţei, adică tot ce este asociat cu aşa-numitul complex al eului. Dacă ştiu ceva, atunci spun "Ştiu asta". Când un conţinut este asociat complexului eului, spunem: "Sunt conştient de acest lucru". Psihicul este format din ceea ce numim inconştient, adică necunoscutul psihic, care atunci când trece pragul conştiinţei poate fi asimilat conţinuturilor conştiente. De exemplu, este cazul multor fenomene observabile în timpul somnului. Acolo au loc procese psihice de reprezentare, numite vise, care (dacă sunt cercetate corespunzător, conform semnificaţiei lor) pot trece pragul conştiinţei. Eu pot să visez ceva, iar apoi încerc să înţeleg acel vis. Ceea ce mai înainte era conţinutul inconştient al unui vis a trecut pragul conştiinţei, pentru a deveni un conţinut conştient. Jung asimilează psihicului ceea ce el numeşte sistemul psihoid. Prin acest termen desemnează acea parte a psihicului nostru care rămâne perfect necunoscută pentru noi şi care, de asemenea, ar putea fi definită ca parte necunoscută a psihicului, care nu trece niciodată pragul conştiinţei, adevăratul inconştient absolut, necunoscutul în sine. Însă Jung nu foloseşte acest termen decât într-un context specific. Conform lui, sistemul psihoid este acel domeniu al psihicului în care psihicul pare să se amestece cu manifestările materiale.

Deşi complexele, în calitate de conţinuturi ale inconştientului, sunt prin definiţie inconştiente, ele se pot manifesta în noi sub forma conţinuturilor "conştiente" sau pot, de asemenea, să ia forma altor "personalităţi". Îi datorăm această descoperire lui Pierre Janet. El a convins o pacientă isterică şi foarte disociată să descrie verbal medicului ei procesele sale conştiente, scriind simultan cu mâna stângă ceea ce inconştientul îi dicta. De asemenea, într-o oarecare măsură, pacienta putea să ofere unei a doua persoane inconştiente posibilitatea de a-şi exprima complexul. Janet a putut atunci să constate că manifestarea acestei a doua persoane - care în acest caz nu era decât simpla expresie a unui complex foarte disociat - poseda, de asemenea, o anumită conştiinţă, o anumită raţiune, o anumită capacitate de evaluare, chiar şi afecte etc. Pentru a stabili diferenţa dintre acest feno men şi conştiinţa eului, Jung defineşte "conştiinţa" complexelor inconştiente prin termenul de luminozitate. Complexele posedă un fel de conştiinţă difuză, lipsită de claritate. Ea apare foarte clar în cazurile în care complexul inconştient elaborează aşa-numitul "aranjament", fenomen ce poate fi observat la anumite personalităţi puternic disociate. Jung a publicat cazul unei doamne îndrăgostite de soţul celei mai bune prietene. Din raţiuni morale lesne de înţeles, a refuzat eventualitatea unei legături amoroase cu el. Totuşi, şi-a convins prietena să plece singură în concediu, iar a doua zi s-a întâmplat să ajungă sub roţile unei trăsuri, în faţa porţii bărbatului. În urma accidentului a fost transportată în casa lui. Analiza acestei femei a demonstrat cu claritate că toată această punere în scenă fusese bine orchestrată de un complex. Trebuie să admitem însă că subiectul n-a fost conştient de acest "aranjament" şi că în niciun caz nu se pot asocia aceste evenimente cu complexul eului. Însă complexul s-a putut comporta relativ conştient (dacă definim conştiinţa, printre altele, drept ceva care poate pune la dispoziţie mijloacele corespunzătoare).

Cea de-a doua mare descoperire a lui Jung a constat în faptul că nu a mai perceput complexele ca pe nişte fenomene patologice, aşa cum le considera psihiatria din acele vremuri şi psihologia freudiană, ci, dimpotrivă, a accentuat caracterul de normalitate al anumitor complexe. De asemenea, a considerat normal faptul că sistemul nostru psihic este compus din complexe diferite, complexul eului nefiind decât unul dintre ele. Fiecare om are complexe. Acestea în sine nu provoacă maladii decât în anumite condiţii. Ele fac parte integrantă din constituţia psihică. Aceste complexe normale, pe care fiecare le are, sunt numite de Jung "arhetipuri". Arhetipurile sunt într-o oarecare măsură complexele normale, înnăscute, pe care le avem cu toţii. Iată de ce Jung defineşte drept arhetipuri toate dispoziţiile înnăscute şi structurile psihice evidente care în situaţii caracteristice şi repetate produc reprezentări, gânduri, emoţii şi motive imaginare similare în structura lor. Adeseori, arhetipurile lui Jung au fost comparate cu ideile lui Platon. Trebuie însă amintit că diferenţa esenţială dintre o reprezentare arhetipală şi o idee platoniciană constă în fap tul că ideea platoniciană este un conţinut pur, abstract, în timp ce arhetipul poate să se exprime la fel de bine ca sentiment, ca emoţie sau ca imagine mitică. De aceea, arhetipul lui Jung este o noţiune mai largă decât ideea platoniciană.

Trebuie, de asemenea, să facem deosebirea dintre arhetipul în sine şi imaginea, reprezentarea, ideea sau imaginarul arhetipal. Cu alte cuvinte: arhetipurile în sine sunt structuri intangibile; numai stimulate de o situaţie critică oarecare, interioară sau exterioară (datorită unor procese interne de compensare sau datorită unor stimuli exteriori), pot produce în momente decisive o imagine arhetipală, un imaginar arhetipal, un gând, o intuiţie sau o emoţie. Recunoaştem natura arhetipală a acestor fenomene atât datorită prezenţei, cât şi asemănării lor în toate culturile şi la toate popoarele lumii. Această formulare pare foarte abstractă, dar, dacă citim o culegere de cântece de dragoste sau de luptă, indiferent de ţara de provenienţă, vom constata că toţi oamenii aflaţi într-o situaţie arhetipală exprimă mereu emoţii, reprezentări şi fantezii similare. Nu te poţi îndoi de caracterul ereditar al structurilor arhetipale; acest lucru nu este însă valabil pentru imagini. I s-a reproşat mereu lui Jung teza sa conform căreia imaginile reprezentărilor noastre pot fi transmise ereditar - un lucru pe care el nu l-a afirmat niciodată. Se transmit ereditar doar dispoziţiile şi structurile, care, la rândul lor, vor permite crearea neîntreruptă a unor imagini identice sau asemănătoare. În momentul în care o structură arhetipală înnăscută se manifestă sub forma unei imagini sau a unui imaginar arhetipal, psihicul foloseşte impresiile primite din mediul înconjurător drept mijloace de expresie. De aceea imaginile nu sunt total identice, ci doar analoge în structura lor. De exemplu, dacă frica copleşitoare a unui copil african va vrea să creeze o imagine, copilul va visa un crocodil sau un leu, în timp ce un copil european va visa un camion care se năpusteşte asupra lui, ameninţându-l să-l calce. În acest caz, numai structura ameninţării teribile este similară. Bineînţeles că imaginea este îmbogăţită de impresiile venite din lumea exterioară.

Trebuie acum să fixăm limitele care separă arhetipul de un model de comportament instinctiv. Astăzi, în cercetările lor asupra animalelor, etologii studiază mai ales anumite forme tipice de reacţie; de exemplu, evoluţia clocitului sau formele de salutare a partenerului etc. Acestea sunt, după cum se ştie, modele comune întregii specii, care se transmit din generaţie în generaţie. Irenäus Eibl-Eibesfeld, în cartea sa Dragoste şi ură, a extins aceste cercetări asupra oamenilor, stabilind, datorită fotografiei, o medie a tuturor formelor de salut ale omului, şi a demonstrat că la noi se întâmplă acelaşi lucru: ne salutăm cu anumite gesturi de tandreţe foarte asemănătoare cu cele ale primatelor. Însă trebuie să fim conştienţi că cercetătorii etologi abordează materia lor de studiu dintr-un punct de vedere extern (adică observă omul din exterior), aşa cum procedează behaviorismul american. După ce au studiat omul din punct de vedere statistic, au putut constata că, asemenea animalelor, el are anumite modele de comportament care în cazul oamenilor par puţin mai flexibile decât, de exemplu, la maimuţe. Dacă la primate modelele comportamentale sunt încă relativ flexibile, putem constata că pe măsură ce coborâm pe scara evoluţiei aceste modele devin din ce în ce mai mecanice şi mai automate. Creşterea capacităţii de asimilare la animalele superioare le permite acestora o anumită supleţe a comportamentului.

Jung a ales într-o oarecare măsură calea opusă behaviorismului: a observat omul din exterior, fără să-şi pună întrebări despre cum ne comportăm sau ne salutăm, despre cum ne împerechem sau cum ne creştem copiii. Cercetările sale se concentrează asupra a ceea ce simţim, asupra imaginarului nostru în momentul în care acţionăm astfel. Este vorba aici de un domeniu în care cercetarea asupra animalelor nu poate duce la nimic. Noi nu avem niciun mijloc de a şti dacă o mierlă, când îşi construieşte cuibul, posedă un imaginar creativ cu privire la structura acelui cuib. Ne este imposibil să ştim dacă un astfel de proces imaginativ există în ea, dacă poate să gândească, să aibă reprezentări sau să fie satisfăcută din punct de vedere estetic de modul în care şi-a construit cuibul. În timp ce observăm comportamentul animalelor, nu putem afirma nimic despre procesele lor interioare; poate drept obiect studiul limbajului utilizat de primatele superioare sau de delfini vor fi încoronate de succes, aducând noi informaţii referitoare la această problemă.

Toate acestea se află însă în primul stadiu de experimentare. Sunt convinsă că procese interioare analoage cu ale noastre există deja la animalele superioare cu sânge cald - poate într-o manieră mai vagă, dar acest lucru nu a fost dovedit încă.

Datorită abilităţii sale de comunicare, putem stabili că omul (de exemplu, când se îndrăgosteşte) posedă întotdeauna reprezentări interioare, fantezii, sentimente, emoţii şi reprezentări ale imaginarului care, asemenea comportamentului exterior, sunt tipice. Putem constata că reacţia noastră la o situaţie dată urmează întotdeauna o structură analoagă. Se poate chiar considera îngrijorătoare absenţa acestei reacţii comune. Prin similitudinea structurală, dispoziţia arhetipală la fiinţele umane se relevă mult mai clar (şi de aceea Jung se referă la ea), fapt care poate fi demonstrat cu uşurinţă prin observaţia că sistemele religioase şi miturile, obiceiurile mitice şi basmele populare au o structură identică, în ciuda tuturor detaliilor care le diferenţiază.

După cum se ştie, etnologul Adolf Bastian a stabilit deja o diferenţă între ceea ce numim gândirea elementară şi gândirea comunitară a omenirii; gândirea elementară are o structură fundamentală, pe care o putem regăsi la orice fiinţă umană, în timp ce gândirea comunitară este proprie unei singure etnii. Jung s-ar putea declara total de acord cu Bastian, cu singura deosebire că Bastian vorbeşte despre gânduri, în timp ce pentru Jung arhetipurile nu sunt doar nişte gânduri elementare, ci şi sentimente elementare, fantezii elementare sau viziuni elementare.

Astăzi ar trebui să mergem şi mai departe şi să explorăm relaţia dintre noţiunea arhetipului la Jung şi diferitele noţiuni ale structuralismului. Ar trebui avuţi în vedere autori ca Lévy-Strauss şi Durand - în măsura în care cunosc această literatură. Dar expunerile lor nu mă conving în întregime, din pricina faptului că arhetipurile se contaminează reciproc - problemă care doar dacă noile cercetări din Statele Unite ale Americii, care au poate fi regăsită şi în psihologie. Arhetipurile nu sunt aşa cum se credea mai demult că ar fi electronii, nişte particule mici, separate. Fuzionează, cum se spune în limbajul fizicienelor, ca un electrosmear. Pot fi comparate cu un nor scămoşat, care la margini se destramă în efecte secundare. Adesea nu se poate spune cu certitudine despre o imagine arhetipală cărui arhetip îi aparţine. De pildă: în mormântul regelui Seth I se poate observa reprezentarea unui tamarisc cu un sân, de la care regele suge. Este vorba aici de reprezentarea arhetipului Marii Mame sau a arhetipului Arborelui Vieţii? Răspunsul intră sub incidenţa ambelor ambele arhetipuri. Nu putem fixa o limită între arhetipuri. Asta o fac însă structuraliştii. Lévi-Strauss, de exemplu, deosebeşte ceea ce este fiert de ceea ce este crud, viaţa de moarte, stabilind astfel nişte categorii aparent absolute. Ne-am putea referi la fel de bine şi la alte categorii. Arhetipurile nu înoată în inconştientul colectiv precum bucăţelele de pâine în supă. Ele însele formează supa în orice loc, apărând astfel în amestecuri specifice. Iată de ce este atât de dificil să le descrii cu claritate în afara unui context psihologic individual.

***
Cartea aceasta face parte din campania "Te aşteptăm în librărie!", ediţia 2016.

În 2016, Editura Herald te invită în librării, pentru a descoperi a VIII-a ediţie a campaniei "Te aşteptăm în librărie!". Prin sloganul "Cărţi deschise pentru minţi deschise", Editura Herald doreşte să pună în prim-plan rolul crucial pe care cărţile îl joacă în educaţia non-formală: prin lectură, îi înţelegem mai bine pe ceilalţi şi reuşim să ne facem înţeleşi, contribuind astfel la crearea unei lumi mai armonioase.

Între 1 august şi 1 noiembrie 2016, timp de 3 luni, Editura Herald te invită să intri în librării şi să descoperi cele 30 de cărţi aflate în promoţie. Pe lângă cultivarea unei minţi deschise, te vei bucura de 20% reducere la titlurile selecţionate. Mai multe aici.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer