Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Memoriile unui fost Săgetător


Vintilă Horia

31.08.2016
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Vintilă Horia
Memoriile unui fost Săgetător
Editura Vremea, 2015

Ediţie îngrijită de Cristian Bădiliţă şi Silvia Colfescu


Citiţi prefaţa acestei cărţi.

***
Intro

Născut la Segarcea, Vintilă Horia (18/31 decembrie 1915 - 4 aprilie 1992, pe numele său real Vintilă Caftangioglu) şi-a petrecut copilăria în Moldova şi Basarabia. Absolvent al Colegiului Naţional "Sfântul Sava", a urmat cursuri la facultăţile de Drept, Filosofie şi Litere, dar a obţinut licenţa numai în Drept.

Sprijinit de Nichifor Crainic, este numit ataşat de presă la Roma în iunie 1940; va fi însă rechemat în ţară în luna octombrie de guvernul legionar. În 1941 obţine o bursă Humbold şi pleacă în Austria, unde, cu ajutorul lui Alexandru Marcu, este numit ataşat de presă la Viena în 1942. Între august 1944 şi mai 1945 este închis, împreună cu soţia, în lagăre din Silezia, Austria, Italia.

În februarie 1946, un "Tribunal al Poporului" din România îl condamnă la muncă silnică pe viaţă pentru "crima de dezastrul ţării, prin săvârşire de crime de război constând în faptul de a se fi pus în slujba hitlerismului şi fascismului, contribuind prin fapte proprii la realizarea scopurilor lor politice".

Din Italia emigrează în Argentina, unde va sta între 1948 şi 1953, an în care se stabileşte în Spania, ţară unde va trăi până la sfârşitul vieţii, cu excepţia perioadei 1960-1964, când a locuit la Paris.

Licenţiat al Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Catolice din Paris, doctor în Drept al Universităţii din Valladolid, a avut o bogată activitate de publicist, profesor, conferenţiar.

A debutat în 1932, cu versuri, în Revista Colegiului Naţional Sfântul Sava şi editorial în 1937, cu volumul de versuri Procesiuni.

Începând cu anul 1933, face parte din cercul Gândirii. A colaborat, printre altele, la Porunca Vremii, Sfarmă Piatră. A înfiinţat revista Meşterul Manole (1939-1942), pe care o dorea o continuare a direcţiei Gândirii, dar cu deschidere europeană, proiect publicistic căruia i-a rămas fidel.

Distins cu Premiul Goncourt în 1960 pentru romanul Dieu est né en exil, scris direct în limba franceză. Festivitatea de decernare nu are însă loc din cauza campaniei de denigrare întreprinse de oficiali români, intens sprijinite de L'Humanité şi de stânga franceză.

Autor a numeroase romane, volume de versuri, eseuri, istorii literare etc.

Fragment din capitolul III - Sturm und Drang

[...] Într-adevăr nu mă puteam gândi la toate astea în acea superbă vacanţă din 1933, când, odată trecut peste hopul bacalaureatului, îmi puneam problema viitorului şi mă hotăram să mă înscriu, în toamna următoare, la Drept şi la Filosofie. La Drept ca să fac plăcere părinţilor, la Filosofie ca să compensez slăbiciunea mea în faţa exigenţelor familiare. A fost o vară lungă, începută între luminile de glorie ale succesului şcolar (ieşisem printre primii, chiar al doilea din serie, dacă îmi aduc bine aminte), cumpăram cărţi cu duiumul ca să recuperez timpul pierdut cu studiile de-a lungul unui an întreg dedicat preparării pentru bacalaureat, examen care mă teroriza şi, ca să scap de teroare, învăţam cât puteam mai mult, mă înfundam în lecturi didactice, mă căzneam să înţeleg şi mai ales să reţin acele cunoştinţe îngrămădite în manuale adesea fără sens, scăpasem de groaza matematicilor pentru că se crease posibilitatea de a alege ştiinţele naturii, pentru care aveam o înclinaţie aproape tot atât de puternică şi tentantă ca aceea care mă ducea către literatură şi filosofie. Nu-mi venea să cred că scăpasem. Mă instalam, cu Le roman de la momie de Théophile Gautier în mână, pe o bancă în grădina Ministerului de Comerţ, dacă nu mă înşel, pe Calea Victoriei, aproape de Institutul Italian, al cărui elev aveam să fiu doi ani mai târziu, şi mă lăsam dus pe firul optimismului. Mi se părea miraculos succesul, fusesem în tot decursul liceului un elev mediocru, cu medii finale care nu atingeau mai niciodată un şapte bine despărţitor şi abia în ultimul an de liceu îmi luasem dintr-o dată zborul către primele locuri din clasă. Nu aveam note bune numai la română, franceză, istorie, geografie sau botanică, dar şi la astronomie. Iar bacalaureatul mă săltase dintr-o dată în propria mea judecată despre mine însumi. Făuream planuri fără sfârşit. Publicasem două poezii, una în Revista Colegiului Naţional Sfântul Sava, a doua o trimisesem la o revistă condusă de Paul Macedonski, unde apăruse, spre mirarea mea, lăsându-mă să înţeleg că toate drumurile literare îmi erau deschise. În aceeaşi vară, către sfârşitul lui august, la Bălţaţi aveam să încep un roman. În fiecare vară, la umbra unor meri, în spatele grajdului, începeam un roman, pe care nu-l duceam niciodată la bun sfârşit, nici măcar la rău sfârşit, pentru că aventura se termina pe la pagina zece, fără remediu, în plină soluţie de continuitate.

Totul era de o linişte măgulitoare, în lume şi în mine. Nu aveam decât să întind mâna. Mama mă vedea profesor la Drept şi apoi ministru. Nu aveam altă scăpare. Tata îmi cumpărase un tratat oratoric, editat de Payot, pe care nu l-am citit niciodată. Singura mea obligaţie era aceea de a continua la Facultate drumul început în liceu. Din nefericire, întâlnirea cu Universitatea a constituit o adevărată dezamăgire. Dreptul nu-mi plăcea, iar Filosofia o găseam inutilă, un fel de sofistică fără cap şi fără coadă, aşa cum am definit-o de altfel într-o lucrare-examen care ne-a fost propusă în anul preparator, nu mai ştiu de care dintre profesori. Poate de Bagdasar, la Logică, sau de profesorul de Psihologie, pasionat de teste. Testul cu mine a fost teribil de anti-filosofic. Ascultasem poate zece ore de curs şi nu-mi găsisem locul. Singura materie care mă interesa era un fel de introducere la cultură, făcută de Tudor Vianu.

Alergam de la o Facultate la alta. Dreptul era în Piaţa Universităţii, chiar în faţa statuii lui Eliade Rădulescu, Filosofia era în spate, pe o stradă care dădea în Academiei, cu aule purtând nume celebre: Odobescu, Titu Maiorescu, Pârvan, cu Madam Eva tronând peste un bufet unde, între ore, se înfiripau primele idile studenţeşti. Frecventam cu asiduitate toate cursurile, luam note, citeam tratate străine de istoria filosofiei, înclinam, vrând nevrând, către estetică şi istoria culturii, în timp ce la Drept nu-mi găseam locul în nicio materie, deşi încercam să mă conving de întâietatea Dreptului internaţional asupra Dreptului roman sau asupra celui civil sau administrativ. Din contactele pe care le avusesem cu judecătoriile şi tribunalele, graţie ajutorului iniţiatic pe care mi-l dăduse vărul Gheorghiţă, înţelesesem repede că viaţa de avocat nu era pentru mine, rămăsesem chiar cu un fel de dezgust şi antipatie în faţa cazurilor de furt, de delimitări de terenuri, de agresiuni de tot felul pe care avocatul trebuia să le rezolve totdeauna în favoarea clientului, încercând să alunece pe lângă lege, încercând chiar, în cazuri mai grave, să scape de pedeapsă pe un criminal de rând. Ăsta era Dreptul? mă întrebam. În timp ce judecătorul încerca să aplice legea şi să pedepsească pe delincvent, avocatul făcea tot ce-i era în putinţă, utilizând trucurile juridice cele mai ieftine sau cele mai subtile, ca să evite aplicarea pedepsei. Era un fel de situare dincolo de lege, o negare a Dreptului. Cel puţin aşa îmi apărea pe atunci, la şaptesprezece ani, lumea în care se învârteau apărătorii legii şi inamicii ei. Optasem pentru diplomaţie, pentru că nici cariera de profesor de filosofie nu mă atrăgea. Am avut chiar, timp de mulţi ani, un fel de repulsie pentru învăţământ, al cărui secret l-am descoperit abia târziu, pe la cincizeci de ani, când, din conferinţă în conferinţă, am ajuns la Universitate, pe căile secrete ale exilului. Mă pregăteam deci să urmez exemplul lui Duiliu Zamfirescu, scriitorul diplomat.

Îmi petreceam toată dimineaţa între un curs şi altul, bucurându-mă de acea libertate fără cusur pe care mi-o dădea viaţa de student, ieşit dintr-o dată de sub controlul la care era supus liceanul. Mă aflam timp de câteva ore în centrul Bucureştiului, puteam asista sau nu la un curs, puteam merge la "Cartea Românească" să văd ce noutăţi apăruseră, sau să trec peste drum, la "Herdan", şi să mănânc un crenvurşt cu cartofi şi muştar, puteam vagabonda pe aleile Cişmigiului sau intra la un cinematograf, pe Elisabeta, puteam merge la biblioteca Fundaţiei Carol, unde, într-adevăr, mi-am petrecut multe ore încercându-mi dinţii în paginile lui Joyce sau ale lui Rimbaud. După-masa ascultam conferinţe, la Fundaţie sau la Academia Comercială, mai târziu la Dalles, unde se organizau cicluri întregi dedicate temelor filosofice sau literare şi unde vorbeau intelectualii cei mai faimoşi de atunci: Iorga, Crainic, Nae Ionescu, Ion Petrovici, Tudor Vianu, N.I. Herescu, Ion Marin Sadoveanu, D. Caracostea, Oprescu şi alţii de care nu-mi mai aduc aminte. Nu înţelegeam cum cineva putea să ia loc în faţa a trei sau patru sute de persoane şi să vorbească timp de o oră despre Kant sau Dostoievski fără să consulte o notă, fără să ezite o singură clipă, citând fraze întregi, date, nume proprii, alcătuind încetul cu încetul un portret literar sau filosofic, scos ca de sub tipar sau pictat, în aerul încremenit de emoţie şi curiozitate, în culori nevăzute, însă puternice şi evocatoare. Nu înţelegeam cum cineva era capabil să rostească o conferinţă.

Îmi plăcea să intru în muzee, la Simu, la Pinacoteca de la Ateneu, la Calinderu şi să stau neclintit în faţa unui tablou de Grigorescu sau de Andreescu, preferaţii mei de atunci. În anul II de Facultate m-am înscris la Institutul de Cultură Italiană, condus de Bruno Manzone, şi am început să iubesc Renaşterea şi pictorii italieni, în timp ce învăţam cu pasiune italiana ca să-l pot citi pe Dante în original. N-am fost în stare decât mult mai târziu să ajung la un asemenea record, însă, prin cursurile de la Institut, pătrundeam în misterele Italiei, îi descopeream pe Papini şi pe Bontempelli, primii scriitori italieni contemporani pe care începeam să-i buchisesc în limba lor. Iar prin cursul de Drept constituţional aflam de Machiavelli şi de Cezar Borgia, un alt fel de a intra în Renaştere. Aparţineam mai multor echipe de studiu, cu care mă întâlneam, la mine acasă sau la alţii, şi studiam împreună teme juridice sau filosofice, împrumutându-ne unii altora cărţi obţinute cu greu. Bucureştiul era ca o grădină ospitalieră care ne adăpostea elanurile şi ne încuraja la cunoaştere. Ţara întreagă ne înconjura cu toate instituţiile ei, cu istoria, cu munţii şi cu apele, cu oamenii politici, cu tot ce se făcuse pe pământul ei de-a lungul secolelor cu scopul precis şi sigur ca noi, studenţii, să ne putem transforma în oameni demni de a duce mai departe un trecut care, prin noi, avea să devină viitor. Eram foarte conştient de misiunea pe care o primisem, nu ştiam prea bine de la cine, dar prezentă în mine încă din copilărie. Luptele politice, partidele, monarhia, criza economică, situaţia internaţională, mă lăsau oarecum indiferent. Tata citea în fiecare zi Universul şi Curentul, din paginile cărora aflam despre Liga Naţiunilor, despre succesele lui Titulescu la Geneva, despre Mussolini şi raidul lui Italo Balbo[1] peste ocean, despre naţional-socialismul care se pregătea să pună mâna pe putere, despre democraţie şi totalitarism, despre mizeria din Rusia. Tata nu făcea politică deşi fusese senator de Bălţi, în 1930-1931, în guvernul Iorga, însă cred că vota cu liberalii sau cu averescanii. Generalul Averescu făcea parte într-un fel din familie. În timp ce Bucureştiul era bombardat de un Zeppelin german, prin 1916, fusesem dus în braţe de doamna Averescu şi adăpostit în subsolurile unde se instalase mai târziu căminul de fete "Spiru Haret", condus de o mătuşă de a mea, sora mamei cea mai mare, Tanti Adela, care avea să transforme modestul cămin de pe strada Dionisie într-o instituţie model. Iar Petre Papacostea, însurat cu altă mătuşă, Tanti Finica, era secretar al generalului, fusese director general al poştelor şi milita în cadrul unui partid care, după 1925, n-a mai venit niciodată la putere. Însă în casa lui Nenea Petre se respira politic, era ca un fel de loc permanent de întâlnire, unde veneau atât generalul Averescu, cât şi persoane de frunte ale politicii de atunci, pe care le-am cunoscut acolo, cum erau Mihail Manoilescu, George Brătianu, Octavian Goga, sau cei doi fraţi celebri ai lui Nenea Petre, Cezar şi Victor Papacostea. Câţiva ani mai târziu, în cadrul acestei atmosfere averescane, fratele mamei, pe atunci locotenent-colonel, devenise aghiotantul generalului Averescu, făcut Mareşal de Carol al II-lea, şi îl ajuta să-şi redacteze memoriile.

Abia prin anul II am început să citesc reviste politice de tot felul şi să iau parte chiar la manifestaţiile studenţeşti. Fusese suprimat de curând ziarul Calendarul, condus de Nichifor Crainic, din cauza unor atacuri împotriva regelui şi a doamnei Lupescu şi, într-o dimineaţă, studenţimea din Bucureşti a organizat o enormă manifestaţie pe Bulevardul Elisabeta, cerând reapariţia ziarului. O masă imensă de tineri defila pe bulevard, oprindu-se în faţa redacţiei Calendarului, într-o clădire aflată pe bulevard, colţ cu strada Brezoianu, unde Crainic şi redactorii lui ieşiseră în balcon şi răspundeau la strigătele mulţimii. "Vrem s-apară Calendarul", răcneam din fundul plămânilor, până când interveni poliţia, producând panică şi rezistenţă în acelaşi timp, apoi apăru prefectul în persoană, Gavrilă Marinescu, dând ordine de pe scara unui hotel aflat chiar sub redacţia ziarului. Coşurile cu mere şi pere ale unei fructării de peste drum se răsturnară pe trotuar, eu apucai un măr şi, cu dibăcia pe care o avusesem de copil de a nimeri la ţintă, cu piatra sau cu orice îmi cădea sub mână, fără prea mare efort îl nimerii drept în cap pe domnul prefect. Poliţia deveni mai furioasă, strada se umplu de ţipete, ieşiră ca din pământ jandarmii, panica cuprinse mulţimea, începui să alerg pe o stradă laterală, cred că Domniţa Anastasia, urmărit de poliţişti; goana dură câteva lungi minute, alergam cu disperare ca să nu termin în beciurile poliţiei, care nu erau departe, izbutii să mă pierd printre copacii Cişmigiului şi, cu sufletul la gură, să mă îndrept spre casă. A fost prima mea aventură politică.

Distanţarea de sistem, ca să-i spun într-un fel, a început să se producă prin 1934. (Vorbesc ca şi cum m-aş fi dedicat vreodată activităţilor politice, ca şi cum aş fi făcut parte vreodată din vreun partid. Trăim, din păcate, într-un timp de obligaţii politice sine qua non. Comunismul i-a silit, chiar şi pe cei mai refractari la fenomenologia politică, să ia atitudine. Pentru scriitori, această suire pe poziţie, aşa cum vom vedea mai departe, a fost o adevărată catastrofă, atât din punctul de vedere al creaţiei în sine, cât şi din acela al riscului personal.) Universitatea de la Bucureşti era dominată de legionari. Mai mult la Drept decât la Litere. Îmi dădeam seama - fenomenul devenea progresiv, cu anii - că lumea era nemulţumită, că în special tineretul nu mai accepta vechile forme de viaţă politică şi că demagogia care pusese stăpânire pe sistem, în special după suirea pe tron a regelui Carol al II-lea, avea să provoace o catastrofă. Miniştrii căutau drumul către putere numai ca să se îmbogăţească, urmând în acest sens exemplul regal. Totul ajunsese un fel de enormă afacere de Stat. Rasa dregătorilor de odinioară, conservatorii şi liberalii de pe 1900, dispăruse fără urmă, dacă existau vreodată aşa cum mi-o descris tata. Nici "sfinxul de la Bădăcin"[2], nici învăţătorul cu cămaşa pe dinafară[3], nu reuşiseră să dea României un echilibru intern şi un prestigiu în exterior de care avea nevoie din ce în ce mai mult, în acei ani în care renăştea revizionismul maghiar şi în care, datorită regelui şi guvernelor din 1930 şi 1939, atât Italia cât şi Germania se arătau puţin dispuse să ne sprijine, în timp ce Anglia şi Franţa, aliatele noastre de la război încoace, dădeau sistematic înapoi în faţa tacticii tot mai agresive a puterilor din Europa centrală. Era ca şi cum democraţiile ar fi renunţat la orice fel de proiect vital. Păreau ţări din care dispăruse tineretul, teritorii pline de bătrâni vulpoi politici, în timp ce Italia şi Germania erau conduse de oameni tineri şi dădeau tineretului o importanţă seducătoare pentru noi. Era ca şi cum o parte din Europa s-ar fi aflat în descompunere, iar cealaltă în plină creştere. Tensiunea, la noi, devenise vizibilă, în cadrul acestei noi înfruntări europene. Lumea veche continua să fie filofranceză, în timp ce generaţia mea tindea către o nouă acceptare politică, ieşită din vechile făgaşe, destinată a vindeca România de viţii şi de răni de tot felul. Cum avea să fie posibilă schimbarea la faţă, aşa cum o numea un tânăr eseist, era greu de ştiut, însă fenomenul reînnoirii plutea în aer ca un vultur promiţător.

Eu nu mă decideam să iau parte. Nici nu-mi puneam problema unei astfel de participări. Ne mutaserăm în strada General Broşteanu, fostă Precupeţii Noi, peste drum de biserică şi aveam, pentru prima oară în viaţa mea de poet, o cameră de studii, mică, lipită de bucătărie, cu fereastra către curte, deci cu vreo trei copaci în faţă, mobilată foarte simplu, cu o bibliotecă dăruită de Nenea Ionel, un fotoliu foarte somptuos împrumutat de altcineva care nu avea unde să-l ţină, un covor de lână mare, roşu şi negru, primit şi el nu mai ştiu de la cine, iar pe jos, de-a lungul pereţilor, cărţi şi reviste care, cu încetul, tindeau să ocupe tot spaţiul minusculului meu studio. Uneori mă visez în "camera poetului" cum o numea un alt unchi care, de câte ori venea în vizită la noi, îşi arunca o privire între ironică şi plină de admiraţie înspre cărţile mele. Pe masa de scris abia mai aveam loc, între hârtii şi hârţoage de tot felul. Păstram cu sfinţenie toate revistele pe care le cumpăram şi pe care le citeam cu pasiune, în special criticile literare dar şi, fără să vreau, comentariile politice. Cărţile de Drept zăceau ascunse cine ştie pe unde. Căci ajunsesem la un adevărat conflict cu Facultatea de Iure, cum îi spuneau Ardelenii.

În anul I mă comportasem ca un student normal, mergeam la cursuri şi învăţam aş putea spune pe rupte, pentru că aşa îmi pusesem în gând. Nu-mi plăcea materia, însă un bun diplomat era obligat să aibă la bază studii juridice şi în special de Drept internaţional. Primul examen, în iunie 1934, a fost cel de Drept roman, cu profesorul Stoicescu. Cartea de curs era împărţită în trei mari capitole, al doilea nefiind obligatoriu. Întrebările începeau deci în legătură cu materia din prima parte, cea mai voluminoasă. Am răspuns la ele, pentru că învăţasem cum trebuie, deşi nu mă interesau nici legile Romanilor nici principiile care le stăteau la bază. Ba citisem chiar cartea lui Fustel de Coulanges, La cité antique şi mă consideram destul de învăţat. N-am ştiut să răspund însă la o întrebare în legătură cu partea a doua a cursului. Stoicescu s-a făcut roşu la faţă şi mi-a spus indignat:
- Dumneata ai încercat să mă înşeli. Bilă neagră cu fraudă.
- Domnule profesor...
- Domnule student...

Orice rezistenţă a fost inutilă. Nedreptatea mi se părea strigătoare la cer. Ce altă soluţie îmi mai rămânea în faţa acestui dezastru, primul meu examen universitar, decât sinuciderea? Am luat-o pe jos, pe bulevarde, am trecut de Precupeţii Noi, am continuat înspre lacuri, de-a lungul liniei de tramvai numărul 5. Eram revoltat şi furios. Fusesem insultat şi pedepsit pe nedrept în pragul vieţii mele studenţeşti. Totul se dărâmase în mine în câteva clipe. Nu mai credeam în nimic. Deci, la ce bun să mai trăiesc? Prin Piaţa Confederaţiei Balcanice mi-am adus aminte, ostenit de atâta cale, de prietenul meu Radu Poroineanu, fiul unui avocat de la Turnu Severin. I-am bătut la uşă. Era acasă. I-am povestit întâmplarea. Era consternat, ca şi mine, însă i se păru exagerată hotărârea mea. Aveam să mă prezint din nou, în toamnă, şi totul avea să reintre în matca ideală a lucrurilor. M-a convins, însă numai pe jumătate. Am luat tramvaiul 5 şi m-am întors acasă, însă pe drum am luat o hotărâre de care nu m-am despărţit până la ultimul examen de la Drept. Aveam să-mi iau licenţa fără să învăţ nimica, aveam să mă răzbun în felul ăsta pe un profesor inconştient şi brutal şi aveam să arăt lumii că sunt mai tare decât un sistem de studii şi o echipă întreagă de profesori universitari. Cândva, îmi ziceam, am să dau în vileag tehnica mea, poate că avea să schimbe lucrurile, să scoată pe bieţii studenţi din situaţia de sacrificaţi în care se aflau. Nu-mi pusesem capăt zilelor numai din întâmplare, din întâmplarea care-mi scosese în cale pe Radu Poroineanu.

Şi aşa s-a întâmplat precum cucul a cântat. Luam cu mine în vacanţă două-trei cursuri de Drept şi le dedicam în fiecare zi câteva ore, după-masă, când, întins pe un şezlong, la umbra casei de la Bălţaţi, în mijlocul amiezii fierbinţi şi a unei tăceri uluitoare, auzeam cum se coc boabele de struguri sub frunze şi cum foşnesc în aerul imobil aripile uliului care dădea târcoale peste case şi câmpuri. Însă nu învăţam. Nici măcar nu citeam. Îmi aruncam ochii pe pagini, încercam să mă leg de o idee şi mă îndepărtam repede de carte. Nu era nimic de făcut, nimic de reţinut. Nişte îngrădeli făcute pe măsura răutăţii oamenilor. Asta mi se părea Dreptul. Abia târziu, în Spania, când îmi pregăteam teza de doctorat în Filosofia Dreptului, am început, vag, să-mi îndrept părerile de atunci. Mă prezentam la examen fără să fi învăţat nimic. Răspundeam sau nu răspundeam. Imaginam teorii personale. Unde ai cetit dumneata aceste lucruri? mă întreba câte un profesor. Mi-am permis, răspundeam, să elaborez o teorie personală, având în vedere pasiunea pentru acest capitol. Unii mă credeau şi-mi dădeau bilă roşie, limita de trecere, alţii nu mă credeau şi-mi dăruiau o bilă neagră. În felul acesta am străbătut marea neagră a Facultăţii de Drept timp de şapte ani în şir. Mi-am făcut serviciul militar, am colaborat la reviste, am publicat mai multe cărţi de versuri, am fost în Italia, am fundat Meşterul Manole cu un grup de prieteni, am dat cu succes examene la Litere şi la Filosofie, însă mi-am ţinut cuvântul dat mie însumi. Într-o dimineaţă de iunie, în 1940, mi-am luat licenţa în Drept fără să fi studiat niciodată Dreptul. Şi chiar cu bilă roşie-albă, cu profesorul Taşcă, de Economia Politică, om în vârstă, care tocmai se pregătea să iasă la pensie şi era deci mai îngăduitor cu studenţii ca altădată. Unde ai citit dumneata acest lucru? mă întrebă şi el, ca şi alţii în lungul meu trecut de student întârziat. Mi-am permis să elaborez o teorie personală, având în vedere pasiunea pe care a trezit-o în mine problema aceasta. A fost o ciudată întâmplare acest examen de Licenţă, pentru că fusesem numit de curând ataşat de presă la Roma şi fără titlul de licenţiat eram destinat să rămân ataşat tot restul vieţii, cum era cazul cu Aron Cotruş, dacă îmi aduc bine aminte. Îngăduinţa lui Taşcă mă situa dintr-o dată pe o altă linie de destin, la capătul căreia puteam deveni ambasador sau chiar şi ministru de Externe. Părinţii mei puteau privi cu linişte în viitor. [...]


[1] Italo Balbo (1896-1940), om politic fascist, militar şi aviator italian, ministru al Aviaţiei şi guvernator al Libiei italiene. Raidul despre care vorbeşte Vintilă Horia este o traversare dus-întors a Atlanticului în 1933, cu o grupare de avioane, zbor în urma căruia Mussolini l-a numit pe Balbo Mareşal al Aerului.
[2] Poreclă a omului politic ţărănist Iuliu Maniu .
[3] Autorul se referă la omul politic ţărănist Ion Mihalache, iniţial învăţător.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer