Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Memoriile unui foarte actual Săgetător


Cristian Bădiliţă, pe marginea unei cărţi de Vintilă Horia

31.08.2016
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Vintilă Horia
Memoriile unui fost Săgetător
Editura Vremea, 2015

Ediţie îngrijită de Cristian Bădiliţă şi Silvia Colfescu


Citiţi un fragment din această carte.

***
Memoriile unui foarte actual Săgetător

Destinul lui Vintilă Horia (18/31 decembrie 1915 - 4 aprilie 1992) nu este un roman, ci o adevărată epopee. Iar Memoriile unui fost Săgetător reconstituie primele "cânturi" ale acestei epopei. Născut la Segarcea (Dolj), unde tatăl său, inginerul agronom Caftangioglu, lucra pe Domeniile regale, viitorul premiat Goncourt a luat calea exilului când nu avea decât un an, din cauza izbucnirii Primului Război Mondial. Familia dinspre mamă se trăgea din sudul Moldovei, judeţul Vaslui, iar bună parte din copilărie şi majoritatea vacanţelor de mai târziu Vintilă Horia şi le-a petrecut fie la Aldeşti, lângă Roman, fie la Bălţaţi, actualmente Valea Râmnicului, de lângă Râmnicu Sărat. Cu o paranteză semnificativă în Basarabia, unde s-a şi născut fratele său mai mic, Alexandru. Memoriile descriu anii de încolţire şi de coacere intelectuală a unui gentleman valah. Familia joacă un rol esenţial, printr-o serie de personalităţi din mediul militar, administrativ, cultural, dar şi stilul de viaţă interbelic, european-interbelic, înlocuit, după Al Doilea Război, în Est, cu barbaria sovietizantă, în Vest, cu inodorul, însă comodul, American way of life. Lectura acestei cărţi ar trebui să producă un dublu efect: anamnestic şi terapeutic. Generaţiile născute în Europa după al Doilea Război consideră ca un datum lipsa unei identităţi europene. Ei bine, cartea lui Vintilă Horia ne reaminteşte ce suntem: europeni. Şi nu de ieri, de alaltăieri, nu de la Yalta sau din 1989, ci din vremea Papilor şi a Împăraţilor romani sau bizantini.

Vintilă Horia a fost un cavaler în cel mai autentic şi medieval sens al cuvântului. Respecta şi preţuia valorile militare (unul dintre unchii săi, Alexandru Caftangioglu, dându-şi eroic viaţa în bătălia de la Turtucaia), dar în acelaşi timp detesta violenţa. Cel mai bine l-aş defini prin sintagma, aparent contradictorie, "anarhist creştin de dreapta". Există în acest sens o pagină revelatorie, din care citez un fragment: "Îmi dau seama că lucrul cel mai greu de ajuns în secolul al XX-lea este să poţi rămâne liber, să fii un om liber, desfăcut de orice grupare, de orice partid, de orice fel de mafie mai mult sau mai puţin secretă. Mi-am dat seama de această dificultate de când eram foarte tânăr, însă pot spune că, în afară de grupări literare şi artistice, de Academii de acelaşi fel ţinând de mai multe ţări, am izbutit să rămân în afara oricărui fel de înregimentare, deci în afara oricărui fel de sprijin partinic. Tot ce am reuşit să realizez, în mai mic sau în mai mare, a fost opera teribilei mele înfruntări solitare cu viaţa şi cu societatea. Îmi dau seama cât e de greu pentru cei mai mulţi din contemporanii mei să creadă că o astfel de poziţie e posibilă. Zilele trecute, de 10 mai, sărbătorind la o biserică din Madrid, cineva m-a luat de o parte şi mi-a spus: - Sunt convins că dumneata faci parte din... (şi a spus numele unei puternice organizaţii internaţionale), pentru că te descurci prin viaţă mai bine decât alţii. I-am spus că sunt un om liber şi că nu am fost niciodată susţinut de nimeni, în afară de alţi oameni liberi. - Nu, nu, mi-a răspuns, m-am gândit bine, de multă vreme încerc să-ţi aflu o definiţie şi să-ţi descopăr secretul şi sunt convins, orice mi-ai spune, că faci parte... Nu i-am mai oferit niciun fel de argument în favoarea libertăţii mele pentru că mi-am dat seama că discuţia era inutilă. (...) Era un om incapabil să conceapă o existenţă ca a mea, pentru că era fasonat, fără ştirea lui de altfel, de făgaşul secolului care nu mai admite excepţii. L-am lăsat în plata Domnului - şi niciodată această expresie, care repune în evidenţă justiţia ultimă, nu mi s-a părut mai justă -, şi am plecat."

Fidel structurii sale sufleteşti, ADN-ului său "metapolitic", cum îi plăcea să spună, Vintilă Horia n-a fost afiliat unei ideologii politice, contrar insinuărilor şi acuzelor care încă se perpetuează, cu o indecenţă revoltătoare. Între 20 şi 24 de ani a avut un episod naţionalist, concretizat în colaborări literare şi jurnalistice la Gândirea, Sfarmă Piatră, Meşterul Manole, Ţara etc. Da, Vintilă Horia a fost un anticomunist visceral, un om de dreapta, în sensul autentic al termenului, a fost un creştin practicant, a fost un elitist, iar aceste crezuri nu se iartă într-o Europă dominată, dar încă nu răpusă, de "intelectuali" filocomunişti, atei şi demagogi. "Procurorii" fără operă şi fără bun-simţ de astăzi, care ar face bine să-şi numere caprele foarte râioase din propriile familii înainte de a-i condamna pe alţii, vor găsi, dacă vor deschide acest volum extraordinar, o mărturie despre interbelicul românesc şi despre postbelicul european cum rar ne-a fost dat să întâlnim. Episoadele din Bucureştiul anilor 1930, fermentul revistei Gândirea, grupul de la Meşterul Manole, revistă întemeiată de Vintilă Horia împreună cu Axente Sever, Ion Mirea, Ion Frunzetti, Alecu Gregorian et comp., încercările junelui diplomat de a ţine piept, în timpul scurtei sale misiuni la Viena, umilinţelor venite din partea Germaniei naziste, convertirea la idealul estetico-religios al sfântului Francisc din Assisi, anii de sărăcie, dar şi de entuziasm cărturăresc din Italia şi Argentina, apoi din Spania alcătuiesc una dintre cele mai palpitante "povestiri iniţiatice" din literatura secolului XX.

E trist să constat că un scriitor de talie internaţională, cunoscut şi apreciat în toate culturile mari de pe planetă, câştigător al faimosului Premiu Goncourt (1960) pentru romanul Dieu est né en exil, prieten cu Fellini, Heisenberg, Georges Matthieu, Gonseth, Toynbee (doar câteva din personajele volumului Viaje a los centros de la tierra, Călătorie la centrele pământului, Barcelona, 1971), a rămas un cvasinecunoscut în propria lui ţară. Recuperarea întregii sale opere şi redactarea unei biografii se impun de urgenţă ca un act de patriotism elementar. Vintilă Horia întruchipează cele mai banale (dar uitate), vetuste (dar veşnic actuale), dispreţuite (dar necesare) valori umane: cinstea intelectuală, curajul, patriotismul, politeţea, hărnicia, talentul. Modelul său, pe planul carierei, a fost Duiliu Zamfirescu, scriitorul vrâncean, autorul celebrului roman idilic Viaţa la ţară, ambasador rafinat, cu diferite însărcinări diplomatice la Roma, Istanbul, Atena sau Bruxelles. Dar, la nici 30 de ani, visul lui Vintilă Horia, de a deveni un al doilea Duiliu Zamfirescu al culturii române, s-a spulberat. Internat în două lagăre de către nazişti, după ocupaţia sovietică de la 23 august 1944, el alege calea exilului: în Italia, Argentina, Spania, Franţa şi din nou Spania până la moartea survenită în aprilie 1992.

L-am cunoscut la Villalba (în casa unde locuieşte astăzi fiica sa, Cristina, la începutul anului 1992, cu puţin înainte de a ne părăsi. Îi adusesem o scrisoare de la Pan Vizirescu, pe care-l cunoscusem prin 1987 şi pe care îl frecventam aproape săptămânal în locuinţa situată vis-à-vis de Facultatea de Limbi străine de pe strada Pitar Moş. Alături, pe aceeaşi stradă, aveam să aflu în 1992, se afla casa părintească a soţiei lui Vintilă Horia, devenită sub comunişti sediul unei ambasade. Pentru autorul romanului Dumnezeu s-a născut în exil, întâlnirea cu revista Gândirea, condusă de Nichifor Crainic, cel mai aerisit, competent şi inteligent teolog pe care l-a avut ortodoxia în secolul trecut (şi nu vorbesc în calitate de critic literar de pe malul Dâmboviţei), a reprezentat o revelaţie. Chiar şi după ce şi-a creat propria revistă, Meşterul Manole, tânărul poet şi publicist a continuat să preţuiască şi să publice în Gândirea. În clipa în care i-am înmânat, la începutul anului 1992, scrisoarea de la Pan Vizirescu, glasul i s-a înecat pur şi simplu în lacrimi. Scrisoarea aceea trezise un noian de amintiri şi nostalgii. Peste câteva săptămâni aveam să aflu de boala neaşteptată ale cărei simptome (afectarea memoriei, afazie) apăruseră cumva peste noapte. Am refuzat să-mi iau rămas bun de la el. Împreună cu "tizii" mei madrileni, Cristian Langa şi Cristian Arieşanu, am mers la clinica privată din Madrid, unde fusese internat, dar n-am avut puterea să intru în salon. Am rămas pe hol şi m-am rugat pe fondul unui horcăit continuu, venit deja de pe lumea cealaltă. Peste câteva zile l-am privegheat, cei trei Cristian, alături de soţia, de fiicele sale, de prieteni şi admiratori, în capela aceleiaşi clinici private. Slujba a fost săvârşită de preoţi catolici, aşa cum şi-a dorit, iar pe sicriu i s-a desfăşurat un drapel tricolor. Îmi amintesc de faptul că toate emisiunile de ştiri de la televiziunile şi radiourile spaniole i-au consacrat o atenţie deosebită. Iar profesorii de la Teologie ne prezentau nouă, celor trei români, condoleanţe, ca şi cum am fi pierdut o rudă apropiată. Datorită lui Vintilă Horia m-am simţit în Spania ca într-o Românie civilizată.

Cu prilejul împlinirii a o sută de ani de la naştere, i-am transmis doamnei Cristina Horia, fiica mai mică a scriitorului, prin intermediul doamnei Marilena Rotaru, un mesaj ale cărui urmări nu le bănuiam niciunul dintre noi. O rugam să caute cu atenţie în biroul tatălui ei un Jurnal inedit în franceză, despre existenţa căruia ştiam de multă vreme, dar fără să îndrăznesc forţarea publicării. Nu mică mi-a fost uimirea când, o săptămână mai târziu, am aflat că se descoperise un dosar conţinând 248 pagini inedite, dactilografiate (Vintilă Horia scria direct la maşină) cu numeroase inserturi manuscrise şi corecturi, pe coperta căruia scrie, de mână, Memoriile unui fost Săgetător. Aşadar un text în româneşte, cu atât mai preţios cu cât, până în 1989, Vintilă Horia nu scrisese proză decât în franceză, spaniolă şi italiană. Conţinutul acestui dosar apare, acum, pentru prima dată în România, la Editura Vremea, sub îngrijirea mea şi a Silviei Colfescu, prin intercesiunea doamnei Marilena Rotaru, autoarea unui film-interviu admirabil despre / cu autorul Scrisorii a şaptea, al Unei femei pentru Apocalips şi al Jurnalului unui ţăran de la Dunăre. Redactarea Memoriilor a fost întreruptă de moarte, dar şi aşa ele au o valoare excepţională constituind încă o izbândă a culturii noastre interbelice. Limitele acestei Prefeţe mă constrâng la esenţial. Începute în 1985, într-o staţiune din Elveţia, continuate în 1986 şi reluate în 1991, Memoriile unui fost Săgetător (aflăm din primele pagini de ce se intitulează aşa) merg din copilăria petrecută în Oltenia, Basarabia, sudul Moldovei şi Bucureşti, până în 1957, când scriitorul se instalează în Spania şi când încolţeşte ideea scrierii, în franceză, a romanului Dieu est né en exil. Cine doreşte să înţeleagă sine ira et studio ce s-a întâmplat, pe plan politic, cultural şi spiritual, în interbelicul românesc, cine doreşte să cunoască, la sursă, un capitol din epopeea dramatică a exilului românesc, cine doreşte să intre în fondul sufletesc al unuia dintre cei mai rafinaţi "spadasini intelectuali" ai secolului XX, cine, în sfârşit, tânjeşte după o baie sănătoasă de luciditate nu are decât să parcurgă Memoriile lui Vintilă Horia. Alături de Jurnalul fericirii, de Memoriile lui Mircea Eliade, de convorbirile cu Theodor Cazaban din Captiv în lumea liberă, ele ne lămuresc asupra unei epoci pline de contraste şi paradoxuri, dar situată la cel puţin un nivel deasupra celei actuale.

(Cristian Bădiliţă, România, în exil, 8 nov. 2015)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer